Despre neajunsul de a deveni personaj

         Dacă ești scriitor, unul dintre cele mai triste lucruri este să te repeți. Să ne înțelegem bine : faptul că în romanele lui Balzac și Faulkner, unele personaje circulă fără restricții, trecând cu dezinvoltură dintr-o carte în alta, nu constituie un factor de repetare. E doar semnul unui imaginar foarte închegat, rivalizând cu lumea ”aievea”, cum ar spune un clasic. Să scrii volume aparent diferite, dar cu aceleași personaje ( ascunse sub felurite nume) surprinse în împrejurări asemănătoare, înseamnă a scrie variante ale unei singure opere. Să glosezi la nesfârșit asupra acelorași scene trăite de tine cândva este, iarăși, un semn de învârtire în jurul propriei cozi. De aceea e bine să ai o experiență de viață cât mai bogată. E util, eventual, să întocmești dosare de existențe, să cauți modele pentru personajele tale. Aici apare altă dificultate. Unii consideră că ficțiunile tale sunt chiar ei și că trebuie să le dedici ditirambi, cam cum făceau lăudătorii lui Ceaușescu cu idolul lor. Nu le surâde nici să-i pui să se scarpine sau să intre într-o cârciumă. Vor considera că îți bați joc de ei și se vor supăra. Alții sunt convinși că, dându-și acordul pentru a fi personaje, vor fi supuși automat unui ritual sadic, de ridiculizare.
       Dintre cetățenii civilizați, nimeni nu este scandalizat dacă îi propui să-l iei ca model pentru o ființă pe hârtie. Cei mai mulți nu te refuză. Există însă și meserii atât de delicate, încât cei care le fac sunt extrem de prudenți. Printre polițiștii foarte inteligenți pe care i-am cunoscut, există unul care a ținut, în fața elevilor mei, o prelegere despre pericolul reprezentat de droguri. Omul are preocupări intelectuale și un înalt nivel de înțelegere a lumii. E un tip puternic, plin de energie : mi-a mărturisit că, deși e foarte tânăr, doarme doar șase ore pe noapte. L-am întâlnit, după un an, pe străzile localității în care lucrează și l-am abordat. M-a recunoscut și am schimbat câteva vorbe. Mi-a venit ideea să-l iau ca model pentru un personaj, dar apărătorul legii s-a oprit din amabilități și m-a privit încurcat.
- Nu, m-a refuzat el abrupt. Luați pe altcineva ca model pentru personajul pe care vreți să-l construiți.
Nu i-am zis că vreau să creez niște detectivi și că-i mai am în vedere pe doi polițiști pe care îi prețuiesc foarte mult. Am mai vorbit două minute și ne-am despărțit cordial. N-avea rost să-i cer explicații pentru atitudinea lui. Și era exclus să creadă că voi face un personaj comic din el. Dacă ar fi fost așa, nici nu i-aș fi cerut permisiunea. Pe urmă m-am gândit că polițistului nu-i este îngăduit să se apropie de oameni decât până la un punct. Răspunzând unor chestionare, el ar fi putut intre în zone sensibile ale meseriei sale și s-ar fi complicat inutil. Cine știe în ce direcție ar fi deviat colaborarea noastră și o opinie politică exprimată lejer s-ar fi putut transforma într-un butoi cu pulbere! Tânărul nu știe că nu discut niciodată cu un amic ceea ce am parlamentat cu altul și că protejez intimitatea celor cu care intru în contact. Sau omul legii s-a gândit că e mai sănătos, din punctul de vedere al carierei sale, să se țină departe de un scriitor? Câți n-au regretat că nu și-au ținut gura în prezența lui Truman Capote? Mă gândesc, în primul rând, la Marlon Brando.
          Cu certitudine nu voi cunoaște niciodată adevăratul motiv al lipsei de cooperare manifestate de virtualul meu prieten. În orice caz, trebuie să mărturisesc că în viață sunt un om discret, iar ca scriitor încerc să nu mă repet. Niciun roman semnat de mine nu seamănă cu volumele publicate anterior.

P.S. Ca să nu ajungă repede la fundul sacului, e obligatoriu ca un scriitor să fie și un mare cititor. Lectura e chiar mai importantă decât experiența de viață. Dar asta e o altă temă.
 

Citindu-l pe Ivan Bunin

              La sugestia lui Dumitru Augustin Doman, am cumpărat, de pe net, Nuvele de Ivan Bunin, Editura pentru Literatură Universală, București, 1962. Abia în urmă cu două săptămâni am găsit tihna necesară pentru a-l citi pe prozatorul rus. Nădejdea mea n-a fost proastă. Bunin, primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel, este un Cehov rural, cu valențe de romancier. Excelează în portrete și în descrieri. Detaliile sale sunt extrem de sugestive și prozatorul știe să redea admirabil atmosfera unor evenimente. Ne copleșesc naturalețea și ingenuitatea chipurilor, poezia peisajului peste care trec alene anotimpurile. Opera lui Vasili Șukșin își are un izvor viguros în paginile lui Bunin. Abia acum am o idee cât de cât realistă despre viața mujicilor de odinioară. Ceilalți ruși mergeau aproape exclusiv pe sărăcia, suferința și foamea oamenilor care trăiau în stepa rusească, așa încât aceștia păreau mai degrabă niște brute îndobitocite de lipsuri, decât niște oameni vii. Plină de umanitate, dar și de o nostalgie specială este nuvela Suhodol, care îmi amintește de Moșieri de altădată de Gogol, dar bucata lui Bunin este de o uimitoare bogăție a senzațiilor. Textul este un echivalent în literatura rusă a Harfei de iarbă de Truman Capote. Bunin știe, ca niciun alt scriitor al lumii, să evoce toposul pe care l-aș numi acasă. Citindu-l pe Bunin, mă simt într-un exil îndepărtat, cu un dor nestins de locurile natale, umile, sărace, dar pe care le simt ca fiind ale mele.
              Cândva, prietenul Marin Neagu mi-a mulțumit că l-am făcut să-i descopere pe Radu Petrescu și Nicolae Velea. Îi mulțumesc și eu lui Dumitru Augustin Doman că mi l-a revelat pe Ivan Bunin.

Femeile lui Haruki Murakami

Am citit pe nerăsuflate Pădurea norvegiană de Haruki Murakami. Consemnasem aici primele impresii. Ei, bine, pot spune acum că este un roman de o mare frumuseţe artistică.
Mi-a plăcut, în primul rând, stilul  : subtil evocator, limpede, uşor poetic, parfumat, elegant. Murakami pare a fi un Truman Capote japonez. Afinitatea autorului cu romancierii americani este reală : personajul principal, care este şi narator, pare a fi obsedat de Scott Fitzgerald, pe care îl reciteşte cu o bucurie mereu reînnoită. Preferinţele sale literare sunt mărturisite de la început : "Citeam şi citesc mult, dar nu literatură variată. Îmi place să citesc cărţile favorite. Printre autorii pe care îi iubeam atunci se numărau Truman Capote, John Updike, Scott Fitzgerald, Raymond Chandler, dar n-am mai văzut pe nimeni la facultate sau la cămin să citească asemenea cărţi. Altora le plăceau Kazumi Takahashi, Kenzaburo Oe, Yukio Mishima sau scriitori francezi contemporani. "  Lectura ocupă, de altfel, un loc însemnat în preocupările lui Watanabe.
M-au impresionat însă personajele feminine din Pădurea norvegiană. Şi în literatura română există scriitori ale căror personaje feminine frapează : Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Breban, Preda, Aldulescu şi, mai nou, Dan Miron.
Murakami ştie însă ca nimeni altul să le pună în lumină feminitatea, fragilitatea şi instabilitatea afectivă. Naoko, Midori şi Reiko sunt victimele unor traume care le tărâsc către izolare, nefericire şi, uneori, sinucidere. Singura care are suficientă tărie ( sau nebunie ? ) să înfrunte viaţa este simpatica Midori. Reiko trăieşte pentru a-i ajuta pe alţii, Hatsumi  ( prietena lui Nagasawa ) şi Naoko se sinucid. Naoko rămâne femeia în jurul căreia gravitează mai toate acţiunile lui Watanabe. Acesta din urmă reprezintă o normalitate tolerantă, instruită, cu o axă morală ţinând de firesc. El este etalonul după care pt fi măsurate celelalte personaje. Băieţii cu personalitate ieşită din comun, cum sunt Nagasawa şi Kizuki, îi caută prietenia. Nagasawa este un învingător, ghidându-se după principii supraumane, iar Kizuki ( logodnicul lui Naoko ), care are toate posibilităţile la picioare, se sinucide fără să lase niciun bilet de adio. Watanabe e atras de Naoko, iubita prietenului său mort, dar nu o poate salva din prăpastia în care aceasta se cufundă treptat. Watanabe se culcă fără fasoane cu Reiko, cea care o are în grijă pe Naoko şi care încearcă ea însăşi să supravieţuiască, reuşind numai parţial. Bărbatul ajunge până la urmă să-şi găsească liniştea alături de zglobia Midori.
Femeile din romanul lui Murakami sunt nişte fluturi superbi care intră fără sfială în făcliile care le luminează noaptea şi ard cu o resemnare neîntâlnită în nicio altă literatură.
Interesantă e sexualitatea lui Murakami. ( La Preda şi la Groşan, de pildă, amorul pare sărac în semnificaţii. Preda începe şi încheie scenele cu propoziţia " Şi se sui pe ea ", iar Groşan nu dă nici cel mai mic detaliu al acuplării, la el lipsind scenele fierbinţi. Breban şi Aldulescu transfigurează îndelung, pe spaţii largi, episoadele împerecherii. ) Detaliile erotice sunt, în cartea lui Murakami, simple, directe, dar foarte sugestive:  " Am intrat adânc şi am rămas nemişcat, mângâind-o multă vreme. Când am simţit-o mai calmă, am început să mă mişc uşor, uşor, încercând să amân momentul culminant... În cele din urmă, braţele ei m-au cuprins strâns şi vocea ei străpunse liniştea din jur cu cel mai dureros geamăt de orgasm pe care l-am auzit vreodată. "O carte minunată şi un mare scriitor.

Charles Bukowski

E reconfortant să-l citeşti pe Bukowski : frust, elegant, firesc, sugestiv, tandru, trivial, dur, plin de umor.
Un lucru care mă umple de admiraţie faţă de scriitorii americani este faptul că ei îşi menţionează fără complexe preferinţele literare. La Truman Capote am găsit mai multe nume de autori faimoşi, care îmi plac şi mie foarte mult.
În Femei de Charles Bukowski, Ed. Polirom, 2012 : "Am ieşit pe verandă cu paharele în mână şi am privit traficul de după-amiază. Vorbea despre Huxley şi Lawrence în Italia. Ce rahat. I-am spus că Knut Hamsun fusese cel mai mare scriitor al lumii. M-a privit uimită că auzisem de el, apoi a fost de acord. " ( pag. 75 )
"Cel mai rău pentru un scriitor este să cunoască un alt scriitor şi, mai rău decât atât, să cunoască mai mulţi scriitori. Ca muştele pe acelaşi căcat. "( pag. 59 )
Oriunde îl deschizi pe Bukowski, simţi magia unui stil limpede, dar de o forţă uimitoare. Poate că Sorin Stoica al nostru, tânărul prozator dispărut atât de timpuriu, ar fi ajuns la performanţele literare ale lui Bukowski. Minus obscenităţile americanului. Altminteri şi acestea foarte inspirate şi de... bun-gust, dacă pot zice aşa.

Muzică pentru cameleoni

Citesc cu delicii Muzică pentru cameleoni de Truman Capote. Sunt ultimele sale povestiri, plus un mic roman poliţist.  Frazarea e limpede şi de o simplitate dezarmantă, iar construcţia, impecabilă. Cum mai spuneam, este un cu totul alt tip de scriitor decât Faulkner, care mizează pe aglomerări epico-descriptive de mare forţă expresivă.
Când apare câte un scriitor de tip Capote, auzi şi reacţii de tipul : " A, e simpluţ rău ! Aşa aş putea să scriu şi eu ! "  În realitate este la fel de greu să scrii ca oricare dintre cei doi autori. Caragiale, care miza pe claritate şi concizie,  se chinuia mult până ajungea la o formă de care să fie mulţumit. Creangă, la fel. Acesta din urmă scria cuiva : " Scuză-mă că ţi-am scris mai lung, dar n-am avut timp să-ţi scriu scurt. " Prin comparaţie, proza lui Eminescu este descriptivă şi greoaie, iar paginile lui Iorga, care nu revedea niciodată ce aşternuse pe hârtie, sunt ilizibile.
Vreau să infirm prejudecata că este mai important să scrii un roman decât o carte de proză scurtă. Textele lui Truman Capote, Cehov, Salinger sau Saroyan stau mărturie în acest sens. Ne lasă visători ideea că Cehov ar fi putut scrie un roman. Cum ar fi arătat ? Nu cumva ar fi fost o dezamăgire ? Îmi place să cred că nu. Ca autor de nuvele, schiţe sau povestiri, e însă necesar să ai o rată de reuşită foarte înaltă. Dacă mai mult de jumătate din titluri sunt ratate, n-ai făcut numic.
Şi încă un lucru. Poate că expresivitatea este doar o zonă tranzitorie în activitatea unui scriitor şi nu atinge vârful realizărilor sale. Valoarea literară stă dincolo de podoabe artistice. Eminescu aflase şi el acest lucru în ultimii săi ani de viaţă, iar Nichita nota :
Matematica s-o fi scriind cu cifre,
poezia nu se scrie cu cuvinte !
Cucurigu !

Senzorialul ficţional. Alte glasuri, alte încăperi de Truman Capote

O observaţie a prietenului Dan Miron m-a făcut să înţeleg de ce îl citesc cu atâta bucurie pe Truman Capote : păstrând proporţiile, şi lui, şi mie ne place să ştergem graniţele dintre real şi imaginar.
Fără îndoială că Alte glasuri, alte încăperi este capodopera prozatorului american. Scris şi construit cu o mână sigură, de maestru, romanul prezintă drumul iniţierii lui Joel Knox în viaţă. Călătoria pe care copilul o face către ultima locuinţă a tatălui său îi dezvăluie personajului o lume străină, deloc ostilă, dar trăind sub zodia perisabilului, a artificiului şi a măştii. Nu numai casa în care pătrunde este admirabil evocată, ci şi senzaţiile pe care băiatul le trăieşte pe măsură ce îşi cunoaşte tatăl şi tovarăşii acestuia. Scriitorul are o acuitate exacerbată a percepţiei vocilor, mirosurilor, culorilor şi variaţiilor de lumină în care se scaldă efectiv personajele sale. De aceea pasajele descriptive sunt cel puţin la fel de reuşite ca dialogurile  : "Aripile vulturilor se zdrenţuiră când ţâşniră în zbor peste vârfurile copacilor şi umbrele lor trecură grăbite peste nisipul aprins de soare al drumului, ca nişte insule de întunecime."
"Vântul noptatic sufla dinspre grădină, umflând draperiile ca pe nişte steaguri de aur decolorat."
Fiecare capitol se termină cu o mică schiţă conţinând elemente de decor interiorizate : "Şi în clipa aceea, ca şi cum un uriaş şi-ar fi tras răsuflarea, începu ploaia." "Când perdelele se traseră la loc şi fereastra rămase pustie, Joel, dezmeticindu-se, se dădu cu un pas îndărăt şi se împiedică de clopot : o singură notă răguşită, spartă, răsună, sfărâmând tăcerea fierbinte."
Joel vede fantoma din casa lui Amy şi se simte în cele din urmă eliberat de relaţia cu părintele său. Fuga lui de acasă, culminând cu descrierea harababurii din bâlci, aşa cum o percepe puştiul pe cale de a se îmbolnăvi este memorabilă. Lui Truman Capote îi iese senzorialul ficţional, semn, în opinia mea, al unui mare talent literar  : "O răbufnire de tăcere îi răspunse ; aici, dincolo, un sunet undeva pe margine ; ploaia ca nişte aripi în cămin, picioruşele şoarecilor pe cioburile de sticlă răspândite pretutindeni, paşii feciorelnici ai celei care urcă şi coboară mere-mereu scara, şi vântul deschizând uşile, trântindu-le, suflându-i suflarea umedă, acră, în faţă, şuierând în toate camerele ; se lăsa dus de curentul vântului ; capul îi era uşor ca un balon şi-l simţea la fel de gol ; cu gheaţă în ochi, cu spini în loc de dinţi, cu o bucată de cârpă în loc de limbă, văzuse soarele răsărind în dimineaţa asta, dar acum, cu fiecare pas împingându-l tot mai aproape de o prăpastie veşnic pânditoare căscându-se în umbră ( sau cel puţin aşa simţea el ), nu era de crezut că avea să mai vadă un alt răsărit de soare ; somnul era ca fumul, îl trăgea adânc în piept, însă îi scăpa iarăşi în aer, în inele colorate, în pete, în scântei, ale căror flăcări îl ţineau suspendat în aer să nu se prăbuşească pe duşumele . Toate acestea erau avertismente, toate muştele acestea înstelate, rămâi treaz, Joel, în ţara eschimoşilor somnul e moarte, ea e totul, mai ţii minte ? etc "
Capote e aici foarte aproape de halucinantele tablouri resorbite lent în naraţiune, ale lui Faulkner, Scriitorul şi Profetul de la care, vorba unui prieten, au învăţat toţi.
O observaţie pe care aş putea face este că autorul Harfei de iarbă este, structural, un memorialist : un halou afectiv învăluie personajele şi lucrurile : negresa Zoo, catârul John Brown, Hotelul Cloud, casa lui Amy, în care altădată se dădeau baluri. Dar Capote s-a ambiţionat să fie romancier şi a reuşit : romanescul inventat de el este valid din punct de vedere artistic şi a consacrat un mare scriitor.

P.S. Într-un mesaj, Dan Miron îmi spune că senzorialul ficţional este prezent din abundenţă şi în Gheţarul meu.
E ciudat că de când am descoperit că Truman Capote are o conştiinţă artistică asemănătoare cu a mea, interesul meu pentru cărţile sale începe să scadă.

Totul e ficţiune. Cu sânge rece de Truman Capote

Subintitulat O relatare fidelă a unei crime multiple şi a urmărilor ei, Cu sânge rece a inaugurat, în literatura americană, romanul de nonficţiune. Deschizând într-o dimineaţă de noiembrie a anului 1959 ziarul New York Times, scriitorul citeşte relatarea unei crime sângeroase petrecute în Holcomb, Kansas. Doi tineri jefuiesc casa unui fermier prosper şi ucid întreaga familie, compusă din patru membri. Capote o roagă pe Harper Lee să-l însoţească la faţa locului şi scrie un reportaj care va fi publicat în săptămânalul The New Yorker.
Prozatorul va lucra la roman timp de şase ani, iar această muncă îl va epuiza şi îl va face dependent de alcool. Într-un stil limpede şi elegant, Capote prezintă ultima zi din viaţa victimelor - un bărbat, o femeie, un băiat şi o fată -, dar insistă pe trecutul şi psihologia stranie a criminalilor, povestind cu fidelitate peripeţiile acestora până când vor fi prinşi, condamnaţi şi executaţi.
Cu sânge rece va fi un succes pe toate planurile. Va fi socotită cartea deceniului, iar autorul va încasa, din vânzări, două milioane de dolari. După opinia mea, e o ironie că Truman Capote îşi consolidează faima literară cu un reportaj de amploare. Norman Mailer, care scrisese cândva că Truman Capote era " cel mai strălucit scriitor " al generaţiei sale, notează acum că volumul ar fi "un eşec al scriitorului". Ulterior, Mailer va adopta literatura de nonficţiune şi va face, în această direcţie, o carieră răsunătoare.
N-am putut multă vreme să citesc Cu sânge rece, pentru simplul motiv că nu mă interesează ceea ce nu are imaginaţie. Acum câteva zile am recitit textul şi mi-am dat seama că autorul tratează realitatea ca şi cum aceasta ar fi propria închipuire : la Truman Capote totul este ficţiune. Aici, de pildă, el pune un fapt de presă senzaţional în tiparele unui roman cu intrigă poliţistă, dar cu o tonalitate clasică. În ultimul capitol, Dewey, unul dintre cei care au anchetat crima, se întâlneşte întâmplător, în cimitir,  cu Sue Kidwell, prietena lui Nancy Clutter, fata fermierului ucisă de cei doi dezaxaţi. Dewey schimbă cu tânăra impresii, aflând ce s-a mai întâmplat cu personajele rămase în viaţă după cumplita tragedie. Avea dreptate prietenul meu, scriitorul Dan Miron : în creaţia lui Capote, realitatea este greu de separat de ficţiune.

Truman Capote şi personajele rotunde

E interesant cum reuşeşte Truman Capote să îmbine, în ficţiunile sale, memorialistica fin irizată de o evanescentă poezie cu un soi de realism pe care îl întâlnim la scriitorii anteriori lui Faulkner şi Hemingway. Arta sa narativă este de tip clasic, dar revigorată de simboluri aplicate în mod paradoxal unei lumi populate de personaje "rotunde" ( în accepţia lui E. M. Forster ), pline de complexitate. Cu alte cuvinte, geniul său literar îi permite să reunească elemente de multe ori antagonice într-o pânză epică de o omogenitate care nu ne permite să distingem firele deosebite care intră în melanj ori să vedem urmele lăsate de croitor. În plan stilistic, calofilia insesizabilă se pliază peste un realism cu puternice note personale. Mână de maestru, ce să mai vorbim.
Adolescenţii, copiii, bătrânii şi femeile sunt printre cele mai seducătoare personaje ale lui Capote. O vară de răscruce nu e cine ştie ce, dar personajul central, Grady McNeil, este de o mare bogăţie afectivă şi morală. Atâtea stări de spirit exprimate uneori plastic, alteori în mişcare, impresionează. Capote se arată un neaşteptat de bun peisagist şi portretist, naratorul părând el însuşi a se contamina, în repetate rânduri, de sensibilitatea fetei : "...iar soarele, îmbibat de începutul de vară care usucă frageda crustă a primăverii, se filtra printre copacii din faţa restaurantului Plaza, unde luau micul dejun." Sau : "...porumbei în zbor, nori şi turnuri peste capetele lor ; soarele, aruncând săgeţi cu vârful muiat în vară, ciufulea părul scurt, de culoarea bănuţilor de aramă, al lui Grady ; faţa ei îngustă, vioaie, cu oase delicate ca de spinare de peşte, se îmbujorase sub cascadele luminii de miere." ; "Pe vas şi pe ţărm răsunau felurite gonguri, şi bălţi de umbră, împrăştiate de fâşii de nori trecători, se adunau pe punte. O clipă, Grady a fost săgetată de senzaţia unei ciudate pierderi : bietul Peter ! "
Despre un personaj masculin : "Prospeţimea impecabilă a feţei lui netede, cu trăsături plăcute, îi întărea spusele ; şi părul proaspăt tuns îi dădea acel aer de inocenţă neajutorată pe care numai tunsoarea o poate conferi."
Unele scene sunt de neuitat : "E o senzaţie magică să poţi urmări persoana iubită dormind, inconştient că e privit, eliberat de sub orice control, îţi dă impresia, preţ de un dulce moment, că-i ţii inima în mână ; vulnerabil, oricât ar părea de iraţional, în clipele acelea este tot ce-ai crezut tu cândva că este . bărbatul pur, tandru ca un copil." Ori : " Grady îl privea fără să scoată o vorbă, dar îi venea greu să-l privească : pentru că arăta ca un copil gras, cu carnea tremurândă pe el, care ar fi crescut cu o bizară repeziciune până la dimensiunile unui bou..."
Peste tot sunt asemenea intuiţii de mare scriitor. Personajul principal e complex şi prezentat pe toate feţele. Deşi imprevizibilă pentru ceilalţi, Grady este dezvăluită cititorului în toate ungherele ei interioare, iar acesta anticipează când personajul încearcă să-l surprindă. Frumuseţea textului mă face să uit că prefer personajele care au o mare parte a personalităţii în umbră. Capote mă convinge însă că valoarea justifică orice demers artistic.
Din păcate, romanul pare neterminat, fiindcă, până la final, povestea abia se înfiripă. Şi e o carte care ar trebui să aibă o fabulă cap-coadă.

Truman Capote sau despre inocenţă şi cruzime

Mi-am propus să-l recitesc pe Truman Capote şi am început, fireşte, cu Harfa de iarbă. Avusesem cândva şi Cu sânge rece, dar ţin minte că romanul acela "de nonficţiune", care a avut un uriaş succes de public şi de critică, m-a dezamăgit.  Eram prea tânăr şi nu mi se părea un lucru extraordinar să scrii un reportaj minuţios şi inspirat despre doi criminali. Simţind pesemne atitudinea-mi ostilă, volumul s-a tot ferit de privirile mele până când a dispărut cu totul ! Cred că l-am împrumutat cuiva şi am uitat să-l cer înapoi. Acum, după ce am citit Vieţaşii de pe Rahova de Eugen Istodor, mi-am schimbat părerea.
În orice caz, recitind Harfa de iarbă, am regăsit bucuria uitată a primilor ani de lecturi, când citeam doar din plăcere, fără să-mi pun problema valorii textului.
Stând în căsuţa din copac, împreună cu Dolly, Catherine, Collin şi Riley Henderson, judecătorul Charlie Cool le relatează tovarăşilor săi o poveste interesantă. În urmă cu cinci sau şase ani, intrând într-un vagon de tren, Cool găseşte o revistă pentru copii. Frunzărind-o, bătrânul dă peste adresele unor micuţi care căutau corespondenţi. Printre ei se află şi o fetiţă din Alaska, Heather Falls, al cărei nume îi place. Cool îi trimite o ilustrată. Heather îi răspunde, iar scrisoarea ei îl uimeşte. E o descriere încântătoare a fermei de oi a tatălui ei şi a aurorelor boreale. Heather are treisprezece ani şi pune în scrisoare o fotografie de-a ei. Nu este frumoasă, dar pare un copil deştept şi bun la suflet. Atunci judecătorul caută prin nişte albume vechi şi găseşte o imagine a lui, făcută la cincisprezece ani, pe când era la pescuit, cu un păstrăv în mână. I-o trimite fetei, povestindu-i despre puşca primită de Crăciun, despre căţeaua care fătase şi despre puişorii acesteia. De asemenea îi descrie spectacolul unui circ venit în orăşel. Lui Cool i se pare amuzant să-şi imagineze că este din nou copil şi că are o iubită în Alaska. Când fata îi scrie că s-a îndrăgostit de un băiat pe care îl cunoscuse, venerabilul judecător simte un junghi în inimă. Devenise gelos ! Rămân însă prieteni, iar el îi scrie mai târziu că se pregăteşte să intre la facultatea de drept, iar Heather îi trimite o pepită de aur, să-i aducă noroc.
Cei doi fii ai judecătorului şi nevestele lor îl spionează permanent pe judecător, îi citesc corespondenţa. iar el îi aude cum sporovăiesc noaptea, întrebându-se ce este de făcut cu el.
Indiferent de vârstă, culoare a pielii ori preocupări, personajele lui Capote sunt nişte copii care acţionează din perspectiva unor valori morale fragile. Truman Capote însuşi nu s-a maturizat nici până în momentul morţii. Poate că asta îl ajuta să scrie atât de frumos. Cu sânge rece l-a zguduit însă puternic şi l-a făcut să schimbe propria inocenţă cu o subtilă cruzime a observaţiei care este numai a lui.