Literatura este reînviere : "Cele şapte vieţi ale lui Felix K." de Jan Koneffke

     Am citit cu mare plăcere romanul lui Jan Koneffke Cele şapte vieţi ale lui Felix K.,  Humanitas, 2013. Toate sunt la locul lor : scriitură impecabilă, fără ca autorul să fie un stilist, scene vii, personaje credibile, relatare firească, cu un plan ingenios, al imaginaţiei pure, cam ca în Mătuşa Julia şi povestaşul de Mario Vargas LLosa. Ai impresia certă că personajul este real şi îşi scrie memoriile. Îmi dau seama, o dată în plus, de ce scriitorii străini au o mai mare priză la public. În primul rând, ei scriu pentru cititori. Nu contează tehnicile narative, piruetele stilistice, apartenenţa la un curent sau altul. Cartea să fie incitantă, iar capitolele să curgă frumos, chemându-se şi răspunzându-şi reciproc.  În al doilea rând, un scriitor autentic se documentează temeinic când scrie despre o lume care îi este oarecum străină. Se ştie cât s-a chinuit Flaubert când a conceput Salammbo. Ca să nu mai vorbesc de Rebreanu, care a citit sute de volume pentru a putea lucra la Adam şi Eva. Bucureştiul apare ca un topos familiar pentru neamţul Jan Koneffke, ca şi pentru personajul său, Felix Kannmacher. Obiecţiile mele sunt puţine şi fără importanţă. Pianistul Victor Marcu mi se pare puţin schematic, iar reîntâlnirea finală dintre Felix şi Virginia, aflaţi amândoi la vârsta patriarhilor, e neproductivă literar.
     M-a impresionat cu adevărat evocarea Balcicului şi mai ales a Bucureştiului interbelic. Nici scriitorii români - exceptându-i pe Mircea Eliade, G. Călinescu şi Cezar Petrescu - n-au reuşit să surprindă atât de bine identitatea marelui oraş. Iată începutul capitolului III :
"Bucureşti, oraşul cu talciocuri şi localuri de dans, ţesătorii şi fabrici de tutun, magazine de confecţii şi pasaje cu acoperişuri de sticlă, chioşcuri, florărese, arene de box şi berării, oieri şi cerşetori, hoţi şi vânzători ambulanţi, ţiglării şi carmangerii, adăposturi pentru orfani şi târguri de cai. oraşul cu benzinării, măgari şi căruţe trase de boi, cu ţigănci negre ca smoala în fuste creţe, pancarte publicitare şi reclame luminoase, autobuze şi tramvaie care duc de la Hala Centrală la stadion şi de la hipodrom la cimitir. Bucureştiul, aglomerat şi agitat, febril şi mizer, stricat şi pur. Oraşul picioarelor jegoase şi al şireturilor fine, al blănurilor de hermină şi al cojoacelor, al ciorapilor de mătase şi al cioarecilor. Oraşul studenţilor legionari, al armenilor, evreilor, lingăilor de la curte şi servitorilor. Oraşul bancherilor proaspăt raşi şi al jandarmilor, oraşul popilor bărboşi în sutană neagră. Oraşul crivăţului care biciuieşte pielea, al aerului încărcat de fluturi în aprilie şi al verilor umede, dogoritoare, fumegoase. Bucureştiul mirosea a ţuică de prune, tămâie şi ceară de lumânări, lapte de migdale, hoituri de câini şi fier, vinete coapte şi fistic prăjit, floricele de porumb, apă de colonie, violete şi leşie, liliac, glicine şi praf străvechi. Oraşul zidurilor înecate în iederă, al cupolelor bizantine şi al Palatului Telefoanelor, cu vârful pierdut în ceaţă. "
După cum se vede, unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Faptele povestite, spunea un important critic literar, capătă culori neaşteptate. Sunt mai luminoase, mai ispititoare decât întâmplările petrecute aievea. Literatura înseamnă o re-trăire, în plan estetic, a unor biografii cenuşii.
Când este puternic evocatoare, iar scriitorul are talent, ficţiunea devine o adevărată reînviere.
Fie cititorii binecuvântaţi !

Lecţiile primite de Rastignac sau despre teatralitatea lui Balzac

         Recitirea romanului Le père Goriot de Balzac a fost o plăcută surpriză. Recitisem înainte Mănăstirea din Parma şi Educaţie sentimentală şi am avut astfel prilejul de a-l compara pe Balzac cu doi dintre iluştrii săi compatrioţi, Stendhal şi Flaubert. Cu primul a trăit aproape în aceeaşi perioadă, iar al doilea avea 29 de ani - în 1850 -  când autorul Comediei umane a închis pentru totdeauna ochii.
Balzac îşi pune în bătaie tunurile epice în mod sistematic, aproape didactic. Descrie mai întâi cartierul în care funcţionează pensiunea doamnei Vauquer, apoi prezintă faţada casei, curtea, grădina, interioarele şi, în sfârşit, introduce în scenă, unul câte unul, personajele. Deseori, în cursul naraţiunii, arată că ştie ce gândesc simultan toate personajele implicate într-o scenă şi la caracterizează direct, precum Nicolae Filimon, folosind adjective tari. Alteori comentează şi face aprecieri în legătură cu deciziile luate de eroii săi. Noroc că aceste consideraţii sunt la limita suportabilului şi nu abundă ca în Delirul lui Preda, de exemplu. Sunt aspecte care nouă, azi, ni se par naivităţi. Infinit mai abil este, la acest capitol, Flaubert.
        Ca şi Stendhal, autorul lui Le père Goriot  este un fin psiholog, cu intuiţii fine. Surprinde, de pildă, foarte bine firile meschine, ipocrite, care n-au încredere în oamenii apropiaţi, dar, încercând să-i impresioneze pe noii veniţi, ajung victimele acestora. Balzac are o teorie bine cristalizată despre societate, exprimată fie de narator, fie de personaje. E un scriitor tezist, demonstrativ, care îşi dramatizează ideile. Interesante sunt, sub acest aspect, lecţiile primite de Rastignac. Prima este un fel de educaţie sentimentală, un cod de bune maniere şi vine din partea  vicontesei de  Beauséant, verişoara sa. E amară, lucidă şi are ca temă parvenirea prin intermediul femeilor. A doua, ţinută de Vautrin, este dură, cinică, adâncind ideile doamnei de Beauséant în direcţia reuşitei prin intermediul banilor. Ocnaşul - personaj cu aură mitologică, desprins parcă din Mizerabilii lui Hugo, roman care va apărea cu aproape treizeci de ani mai târziu ! - demontează, pentru Rastignac, resorturile psihologice şi economice ale epocii, arătând că societatea este o cocină murdară, populată de monştri. În fine, ultima învăţătură o culege Rastignac din gura lui Goriot, personaj tragic, adevărat simbol al Tatălui iubitor. Este o lecţie patetică, a iubirii paterne înşelate. Personajele menţionate ţin discursuri, etalează elocvenţă, au o anumită retorică, exact ca în monologurile rostite în piesele de teatru. 
         Cu toate acestea, continuum-ul romanesc despre care vorbesc criticii este, la Balzac, mai consistent decât la Flaubert, care pare a scrie fără intrigă. Balzac este mai scenic decât la Stendhal, un adevărat biograf al propriilor personaje şi maestru al conflictelor interioare. Autorul lui Lucien Leuwen stăpâneşte tehnica omisiunii, sărind uneori peste mulţi ani din viaţa personajelor, în vreme ce la Balzac, coerenţa epică este covârşitoare. Acesta din urmă face parte dintre scriitorii a căror artă literară este accesibilă cititorilor din toate straturile sociale. Este un autor universal.
         Lumea descrisă de el pare a fi cea din zilele noastre.  Nu poţi răzbate sus decât "prin strălucirea geniului " ori prin "iscusinţa corupţiei" : " Cinstea nu serveşte la nimic.Oamenii se pleacă sub puterea geniului, îl urăsc, încearcă să-l defaime, pentru că geniul ia ce i se cuvine şi nu împarte cu nimeni ; dacă însă stăruie, oamenii se pleacă în faţa lui ; pe scurt, îl adora în genunchi dacă n-au putut să-l îngroape în noroi. Dar talentele sunt rare ; corupţia este în floare. Corupţia este astfel arma mediocrităţii care se revarsă din belşug şi pretutindeni îi vei simţi ascuţişul....De aceea omul cinstit este inamicul tuturor. " Francezul parcă ar scrie despre România acestui început de mileniu, cu deosebirea că mediocrii au reuşit, la noi, să înăbuşe şi majoritatea talentelor de orice fel. Performanţă sinucigaşă pentru un popor.

Umilinţa de a fi scriitor român

Într-un interviu, cunoscutul poet Emil Brumaru spune despre Radu Petrescu : "Cu Radu Petrescu, om de o rară fervoare estetică şi de-o verticalitate de nedezminţit, mi-a făcut cunoştinţă Florin Mugur, ce-i editase o parte din cărţi. Mă duceam la el în vizită, pe Pitar Moş, îmi împrumuta volumaşe franţuzeşti, i-am luat chiar un interviu apărut în Echinox, alt amor de-al meu pînă prin '89. Era incredibil de ceremonios, de politicos şi de sărac. La un moment dat mi-a dat cam tot Sade. Radu Petrescu întreţinea o vastă corespondenţă cu foarte mulţi scriitori tineri. Avea geniu epistolar, un adevărat Flaubert! "
"Incredibil de ceremonios, de politicos şi de sărac " ! Şi câd te gândeşti că era unul dintre cei mai importanţi prozatori români ! S-ar părea că, în România, de multă vreme este umilitor să fii scriitor.