Lecţiile primite de Rastignac sau despre teatralitatea lui Balzac

         Recitirea romanului Le père Goriot de Balzac a fost o plăcută surpriză. Recitisem înainte Mănăstirea din Parma şi Educaţie sentimentală şi am avut astfel prilejul de a-l compara pe Balzac cu doi dintre iluştrii săi compatrioţi, Stendhal şi Flaubert. Cu primul a trăit aproape în aceeaşi perioadă, iar al doilea avea 29 de ani - în 1850 -  când autorul Comediei umane a închis pentru totdeauna ochii.
Balzac îşi pune în bătaie tunurile epice în mod sistematic, aproape didactic. Descrie mai întâi cartierul în care funcţionează pensiunea doamnei Vauquer, apoi prezintă faţada casei, curtea, grădina, interioarele şi, în sfârşit, introduce în scenă, unul câte unul, personajele. Deseori, în cursul naraţiunii, arată că ştie ce gândesc simultan toate personajele implicate într-o scenă şi la caracterizează direct, precum Nicolae Filimon, folosind adjective tari. Alteori comentează şi face aprecieri în legătură cu deciziile luate de eroii săi. Noroc că aceste consideraţii sunt la limita suportabilului şi nu abundă ca în Delirul lui Preda, de exemplu. Sunt aspecte care nouă, azi, ni se par naivităţi. Infinit mai abil este, la acest capitol, Flaubert.
        Ca şi Stendhal, autorul lui Le père Goriot  este un fin psiholog, cu intuiţii fine. Surprinde, de pildă, foarte bine firile meschine, ipocrite, care n-au încredere în oamenii apropiaţi, dar, încercând să-i impresioneze pe noii veniţi, ajung victimele acestora. Balzac are o teorie bine cristalizată despre societate, exprimată fie de narator, fie de personaje. E un scriitor tezist, demonstrativ, care îşi dramatizează ideile. Interesante sunt, sub acest aspect, lecţiile primite de Rastignac. Prima este un fel de educaţie sentimentală, un cod de bune maniere şi vine din partea  vicontesei de  Beauséant, verişoara sa. E amară, lucidă şi are ca temă parvenirea prin intermediul femeilor. A doua, ţinută de Vautrin, este dură, cinică, adâncind ideile doamnei de Beauséant în direcţia reuşitei prin intermediul banilor. Ocnaşul - personaj cu aură mitologică, desprins parcă din Mizerabilii lui Hugo, roman care va apărea cu aproape treizeci de ani mai târziu ! - demontează, pentru Rastignac, resorturile psihologice şi economice ale epocii, arătând că societatea este o cocină murdară, populată de monştri. În fine, ultima învăţătură o culege Rastignac din gura lui Goriot, personaj tragic, adevărat simbol al Tatălui iubitor. Este o lecţie patetică, a iubirii paterne înşelate. Personajele menţionate ţin discursuri, etalează elocvenţă, au o anumită retorică, exact ca în monologurile rostite în piesele de teatru. 
         Cu toate acestea, continuum-ul romanesc despre care vorbesc criticii este, la Balzac, mai consistent decât la Flaubert, care pare a scrie fără intrigă. Balzac este mai scenic decât la Stendhal, un adevărat biograf al propriilor personaje şi maestru al conflictelor interioare. Autorul lui Lucien Leuwen stăpâneşte tehnica omisiunii, sărind uneori peste mulţi ani din viaţa personajelor, în vreme ce la Balzac, coerenţa epică este covârşitoare. Acesta din urmă face parte dintre scriitorii a căror artă literară este accesibilă cititorilor din toate straturile sociale. Este un autor universal.
         Lumea descrisă de el pare a fi cea din zilele noastre.  Nu poţi răzbate sus decât "prin strălucirea geniului " ori prin "iscusinţa corupţiei" : " Cinstea nu serveşte la nimic.Oamenii se pleacă sub puterea geniului, îl urăsc, încearcă să-l defaime, pentru că geniul ia ce i se cuvine şi nu împarte cu nimeni ; dacă însă stăruie, oamenii se pleacă în faţa lui ; pe scurt, îl adora în genunchi dacă n-au putut să-l îngroape în noroi. Dar talentele sunt rare ; corupţia este în floare. Corupţia este astfel arma mediocrităţii care se revarsă din belşug şi pretutindeni îi vei simţi ascuţişul....De aceea omul cinstit este inamicul tuturor. " Francezul parcă ar scrie despre România acestui început de mileniu, cu deosebirea că mediocrii au reuşit, la noi, să înăbuşe şi majoritatea talentelor de orice fel. Performanţă sinucigaşă pentru un popor.

Idei în colivie

          Stendhal, Mănăstirea din Parma, prin gura contelui Mosca : "Dacă e adevărat, cum nu mi-aş îngădiu nicio clipă să mă îndoiesc, că Fabricio este cât de cât superior acelor tineri care nu fac decât să-şi plimbe caii englezeşti pe străzile Milanului, atunci ce viaţă poate fi pentru el cea pe care o duce la optsprezece ani, nefăcând nimic şi cu perspectiva de a nu face nimic niciodată ?... Cea dintâi calitate la un tânăr, astăzi, şi poate încă cincizeci de ani de acum înainte, adică atâta timp cât ne vom teme şi cât credinţa nu va fi restabilită, este de a nu se arăta în stare de entuziasm şi de a nu avea duh. " Este exprimată viziunea absolutistă asupra cetăţenilor, autoimpusă de nevoie. Contele Mosca parcă ar vorbi despre vremurile de acum, din România ! Cu cât eşti mai murdar moral, mai ignorant şi mai uşor de manipulat, cu atât te poţi căţăra mai uşor pe scara socială. Dacă munceşti, mori de foame. Dacă trăieşti din umblatul cu şoalda, într-un sistem bine pus la punct, ai venituri din ce în ce mai mari. S-ar părea că suntem cu fix două sute de ani în urma Italiei. Din alte puncte de vedere suntem devansaţi cu un mileniu. Întrebarea care se pune este însă ce fel de absolutism trăim azi.
         Sistemul parazitar de viaţă ne distruge orice speranţă pentru viitor. Se iau bani pe hârtii, pe nimicuri, valorile sunt anihilate prin înfometare, iar proiectele se rezumă la delapidarea şi împărţirea banilor. La animale există tot felul de paraziţi. Unii sunt atât de agresivi încât distrug organismul din care se hrănesc, fără a simţi că vor pieri şi ei odată cu fiinţa pe care o torturează. Exact ca în fabula cu broasca şi scorpionul. Cam aşa se petrec lucrurile în societatea românească. Demnitarii fură mai mult decât au nevoie. De priceput la economie, nici vorbă. Ei vând şi cumpără în interes  propriu. Un personaj din Matrix avansează ideea că omul nu este mamifer, fiindcă nu ajunge la un echilibru cu mediul care îl hrăneşte. Fiinţa umană se comportă ca un virus, distrugând lumea pe care o parazitează şi mutându-se apoi pe o altă gazdă.
         Din filmul Timpuri noi al lui Chaplin mi-au rămas în minte multe secvenţe memorabile. Într-una, vagabondul jucat de Chaplin este invitat de un milionar - pe care năpăstuitul îl salvase de la înec - la reşedinţa luxoasă a acestuia. Beau o vreme, milionarul adoarme, iar musafirului îi vine poftă să fumeze. Cum nu găseşte trabucurile, ia limuzina bogătaşului şi se uită pe trotuare după chiştoace. Un cerşetor tocmai ochise un capăt de ţigară şi întinsese mâna să-l apuce, când se pomeneşte că este îmbrâncit şi deposedat de obiectul dorinţei sale de un individ care coborâse dintr-o maşină scumpă. Charlot îşi pune restul de ţigară în gură, se urcă la volan şi demarează în scrăşnetele cauciucurilor.
         Foşti bişniţari, oamenii ăştia fură de parcă ar fi răbdat de foame o veşnicie. ( Să pleci din fruntea ministerului direct la închisoare e o performanţă fără egal în lumea civilizată. Şi când te gândeşti că alţii i-au luat apărarea lui Relu Fenechiu, pe motiv că sentinţa nu este...definitivă ! Altfel zis, ilustrul bărbat trebuia să rămână ministru. Dar nu încercăm noi să facem o Constituţie în care numai puşcăriaşii vor avea dreptul de a ocupa funcţii de răspundere ?)  Nesătuii vor rămâne, în sufletul lor, tot săraci. Şi nu o vor sfârşi bine. În zorii sclavagismului, nişte negri mai descurcăreţi îşi prindeau în capcană tovarăşii de trib şi îi vindeau, ca sclavi, albilor. Mai târziu cădeau şi ei în plasă şi erau comercializaţi de alţii sau erau înlănţuiţi, cu şiretenie, chiar de partenerii lor de negoţ.
Cine are urechi de auzit să audă.

P:S. Găsiţi cel mai frumos text scris vreodată despre Alexandru Muşina pe blogul cunoscutului poet Radu Vancu : http://raduvancu.unspe.com/

Recitind "Stepa" lui Cehov

        Ca de obicei, încep lecturile verii cu...câteva recitiri. Printre ele, Stepa şi Mănăstirea din Parma.
Sunt autori sortiţi să fie citiţi, iar alţii sunt meniţi să fie studiaţi în şcoli. În sfârşit, există a treia categorie, a celor care fac obiectul cercetărilor savante, dar vor fi şi urmăriţi cu multă plăcere de toate generaţiile de iubitori ai literaturii.
        N-am verificat dacă Stepa este cel mai întins text scris de Cehov, dar se pare că aşa este. Această "poveste a unei călătorii" ne dă o idee despre cum ar fi scris Cehov romane. Sau poate că nu.
Impresia mea este că scriitorii clasici, cei care au produs marile cărţi, au folosit o reţetă simplă pentru creaţiile lor. Întâi de toate, important este personajul, rotund sau bidimensional. Toate operele clasice sunt populate de oamenii vii, adevăraţi, vorbind fiecare limba sa şi având un comportament inconfundabil. Ei sunt imaginaţi cumva premergător întâmplărilor prin care vor trece. Acţiunea vine după aceea şi este cursivă. Stendhal scrie de parcă ar fi biograful personajelor sale şi istoricul unor evenimente petrecute în realitate. Atâtea capodopere au fost construite în jurul unor personaje. Ca exemplu, Moromeţii îmi vine imediat în minte.
        Mai târziu, pe măsură ce personajul unidimensional îşi trăieşte traiul şi  proza evoluează - uneori până la anemiere epică -, am început să fim atenţi la miza profundă a operei literare. Dacă primii autori pariau doar pe viaţă - cu dramele şi comediile ei -, modernii abordează teme mai subtile şi mai greu de descifrat. Dar Proust, Joyce, Musil, Dino Buzzati şi Elias Canetti sunt proprietarii unor personaje bine închegate.
       Pe urmă, personajele şi naraţiunile au fost pulverizate în tehnici narative sofisticate, iar prozatorii şi-au pierdut o mare parte din cititori, în aşa fel încât, în anumite perioade,  nu s-au mai citit nici măcar între ei. De zeci de ani, venerabilul şi, fizic, mereu tânărul Eugen Simion a strigat cât l-au ţinut puterile : "Reîntoarcerea la epic ! "
Ce ne va rezerva viitorul e greu de anticipat.

P:S. 19 iulie. Spre dimineaţă, un vis cu Alexandru Muşina. Venise în vizită, dar era foarte obosit şi l-am rugat să se întindă pe un pat, într-o cameră alăturată. M-am culcat şi eu pe un altul şi odaia părea salonul unui spital în care eram numai noi doi. Am pomenit de cineva drag lui, iar el a început să vorbească şi a făcut-o multă, multă vreme. Cuvintele sale mă învăluiau încet şi mă îmbrăcau într-o crisalidă albă, pufoasă.