Manuel Scorza : ” Bat tobele pentru Rancas”

   Târziu am aflat că peruvianul Manuel Scorza este cu un an mai mic decât Marquez și că a murit în 1983, într-un straniu accident de avion, la aceeași vârstă la care columbianul a primit Nobel-ul. Compatriotul său Mario Vargas Llosa este mai tânăr cu opt ani decât Scorza și a trăit destul ca să se poată bucura de o largă recunoaștere internațională.
    Manuel Scorza ( 1928-1983) a scris și poezii, dar eu i-am citit două două dintre copleșitoarele sale romane, de o epică dură, plină de poezie și de culoare locală : Bat tobele pentru Rancas și Călărețul fără somn. Neștiind că a dispărut atât de devreme, m-am mirat că n-a fost recompensat și el cu mari premii, precum Marquez sau Vargas Llosa. Pe urmă mi-am luat seama. Probabil că antiamericanismul din unele pagini ale sale i-a închis multe uși. Acum câteva zile am recitit Bat tobele pentru Rancas și pot spune că, în opinia mea, Scorza se numără, alături de Marquez, mexicanii Juan Rulfo și Carlos Fuentes, argentinianul Ernesto Sabato și guatemalezul Miguel Angel Asturias - Domnul președinte, Oameni de porumb! -, printre cei mai proeminenți romancieri din America de Sud. ( Și revin la o idee care mă frământă de mulți ani  : cred că nicio țară din lumea latină n-are în comun cu...latinitatea decât limba. Sângele vine de fiecare dată, ca și în cazul nostru, din alte direcții.)
Bat tobele pentru Rancas, Editura Univers, București, 1974, prezintă, în tonuri de poem epic, tragedia unei comunități rase de pe fața pământului, fiindcă a îndrăznit să-ți apere pământurile de lăcomia unor notabilități locale, cum ar fi judecătorul Montenegro, dar mai ales de samavolniciile unei mari companii miniere. Deși întâmplările se petrec în  locuri izolate, în pampas, la o altitudine unde pământul este sterp și nu se pot crește decât oi, romanul este unul dintre cele mai reușite care au fost scrise despre dictatură, alături de Toamnă patriarhului, Domnul Președinte, Recursul la metodă, Eu, supremul. E mai concentrat, cu capitole mai scurte și se citește mai ușor. Pe alocuri se simte siguranța poetului care își găsește ușor cuvintele potrivite pentru a exprima sugestiv o idee. Scorza evocă mica dictatură locală. Teroarea instituită de judecător este atât de mare, încât atunci când acesta pierde o neînsemnată monedă de un sol - magistratul se plimbă zilnic, făcând de douăzeci de ori înconjurul pieței, care devine pustie în intervalul orar respectiv! -, nimeni nu îndrăznește să se atingă de sclipitorul obiect, ba chiar toată lumea păzește banul ca pe ochii din cap, ca nu cumva vreun străin să-l ia și să abată năpasta asupra obștii. Un tânăr  iese într-o noapte din cârciumă, beat mort, înhață gologanul, dar a doua zi se trezește îngrozit și fuge împleticindu-se în piață, pentru a pune, cu mâna temurândă, solul la locul său, de teamă să nu înfunde pușcăria. După exact un an, judecătorul își găsește moneda, zâmbește și o vâră în buzunar. Același Montenegro are obiceiul de a-i pălmui în public pe cei care îl supără cu cele mai mici lucruri.  Inspectorul școlar, felcerul, directorul școlii, sergentul Cabrera, șeful Casei de Depuneri și Consemnațiuni, subprefectul, nimeni nu scapă de palmele doctorului Montenegro. Magistratul îi altoiește și rămâne grozav de supărat pe ei. Apoi nefericiții se roagă multe zile în șir pentru a fi, în sfârșit, iertați de judecător.
   Personajele sunt memorabile și au, după spusele autorului, modele reale. Bărbații prinși în conflictul cu uzurpatorii sunt supraoameni. Cu Hector Chacon, zis Nictalopul - vede noaptea ca și ziua! -, nu se măsoară nimeni, dar în final este trădat de propria soție care vrea să-și protejeze copiii. Hoțul de Cai înțelege graiul animalelor și al păsărilor, comunicând cu acestea. Hoțul de Vite are vise premonitorii și știe dinainte ce se va întâmpla. Montenegro și Cerro de Pasco Corporation  intră pe pământurile oamenilor și ridică o împrejmuire nesfârșită, de sârmă ghimpată, lăsându-i pe localnici fără pășune pentru animalele care mor de foame. Situațiile aduc uneori cu scena din Desculț de Zaharia Stancu, când oamenilor li se pun botnițe, pentru a culege în siguranță via boierului. De altfel, singurul lucru care i-ar putea fi reproșat romancierului este accentul social prea apăsat pe care îl pune uneori, ieșind în afara zonei esteticului. În final, localitatea este ștearsă de pe hartă, locuitorii sunt masacrați și sunt înființate noi cimitire. Foștilor locuitori ai Rancasului nu le rămâne decât să-și vorbească, întinși în sicrie, din propriile morminte.

P.S. E ciudat cum aproape toate republicile din America Latină au ajuns să trăiască sub dictatură. Să fie de vină ignoranța și sărăcia? Și poate că tot foamea și disperarea îi fac pe oameni să iubească ceremoniile, serbările și festivitățile, unde se mânăncă și se bea gratis? Ciudat, dar îmi aduc aminte și de alte popoare care au aceleași obiceiuri. Adevărul este că, dacă vom merge tot așa, indiferent de  partidele aflate la putere, în treizeci de ani România va ajunge ca suratele sale din America Latină.
    În dictatură n-ai voie să-ți exprimi niciun punct de vedere. În democrație, dacă în mass-media apare un articol cu acuzații probate împotriva unui demnitar, omul își cere scuze și își dă repede demisia. Cum se numește însă forma de guvernare în care niște lideri sunt dovediți ca fiind hoți și mincinoși, dobitoci și mitocani, dar ei râd și se instalează mai bine în fotolii, înjurându-se și arătându-se cu degetul unii pe alții? Și cum naiba poate fi caracterizat un popor care preferă să aleagă necinstea și incompetența, întru ruina copiilor săi?

Literatura este reînviere : "Cele şapte vieţi ale lui Felix K." de Jan Koneffke

     Am citit cu mare plăcere romanul lui Jan Koneffke Cele şapte vieţi ale lui Felix K.,  Humanitas, 2013. Toate sunt la locul lor : scriitură impecabilă, fără ca autorul să fie un stilist, scene vii, personaje credibile, relatare firească, cu un plan ingenios, al imaginaţiei pure, cam ca în Mătuşa Julia şi povestaşul de Mario Vargas LLosa. Ai impresia certă că personajul este real şi îşi scrie memoriile. Îmi dau seama, o dată în plus, de ce scriitorii străini au o mai mare priză la public. În primul rând, ei scriu pentru cititori. Nu contează tehnicile narative, piruetele stilistice, apartenenţa la un curent sau altul. Cartea să fie incitantă, iar capitolele să curgă frumos, chemându-se şi răspunzându-şi reciproc.  În al doilea rând, un scriitor autentic se documentează temeinic când scrie despre o lume care îi este oarecum străină. Se ştie cât s-a chinuit Flaubert când a conceput Salammbo. Ca să nu mai vorbesc de Rebreanu, care a citit sute de volume pentru a putea lucra la Adam şi Eva. Bucureştiul apare ca un topos familiar pentru neamţul Jan Koneffke, ca şi pentru personajul său, Felix Kannmacher. Obiecţiile mele sunt puţine şi fără importanţă. Pianistul Victor Marcu mi se pare puţin schematic, iar reîntâlnirea finală dintre Felix şi Virginia, aflaţi amândoi la vârsta patriarhilor, e neproductivă literar.
     M-a impresionat cu adevărat evocarea Balcicului şi mai ales a Bucureştiului interbelic. Nici scriitorii români - exceptându-i pe Mircea Eliade, G. Călinescu şi Cezar Petrescu - n-au reuşit să surprindă atât de bine identitatea marelui oraş. Iată începutul capitolului III :
"Bucureşti, oraşul cu talciocuri şi localuri de dans, ţesătorii şi fabrici de tutun, magazine de confecţii şi pasaje cu acoperişuri de sticlă, chioşcuri, florărese, arene de box şi berării, oieri şi cerşetori, hoţi şi vânzători ambulanţi, ţiglării şi carmangerii, adăposturi pentru orfani şi târguri de cai. oraşul cu benzinării, măgari şi căruţe trase de boi, cu ţigănci negre ca smoala în fuste creţe, pancarte publicitare şi reclame luminoase, autobuze şi tramvaie care duc de la Hala Centrală la stadion şi de la hipodrom la cimitir. Bucureştiul, aglomerat şi agitat, febril şi mizer, stricat şi pur. Oraşul picioarelor jegoase şi al şireturilor fine, al blănurilor de hermină şi al cojoacelor, al ciorapilor de mătase şi al cioarecilor. Oraşul studenţilor legionari, al armenilor, evreilor, lingăilor de la curte şi servitorilor. Oraşul bancherilor proaspăt raşi şi al jandarmilor, oraşul popilor bărboşi în sutană neagră. Oraşul crivăţului care biciuieşte pielea, al aerului încărcat de fluturi în aprilie şi al verilor umede, dogoritoare, fumegoase. Bucureştiul mirosea a ţuică de prune, tămâie şi ceară de lumânări, lapte de migdale, hoituri de câini şi fier, vinete coapte şi fistic prăjit, floricele de porumb, apă de colonie, violete şi leşie, liliac, glicine şi praf străvechi. Oraşul zidurilor înecate în iederă, al cupolelor bizantine şi al Palatului Telefoanelor, cu vârful pierdut în ceaţă. "
După cum se vede, unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Faptele povestite, spunea un important critic literar, capătă culori neaşteptate. Sunt mai luminoase, mai ispititoare decât întâmplările petrecute aievea. Literatura înseamnă o re-trăire, în plan estetic, a unor biografii cenuşii.
Când este puternic evocatoare, iar scriitorul are talent, ficţiunea devine o adevărată reînviere.
Fie cititorii binecuvântaţi !