Citindu-l pe Ivan Bunin

              La sugestia lui Dumitru Augustin Doman, am cumpărat, de pe net, Nuvele de Ivan Bunin, Editura pentru Literatură Universală, București, 1962. Abia în urmă cu două săptămâni am găsit tihna necesară pentru a-l citi pe prozatorul rus. Nădejdea mea n-a fost proastă. Bunin, primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel, este un Cehov rural, cu valențe de romancier. Excelează în portrete și în descrieri. Detaliile sale sunt extrem de sugestive și prozatorul știe să redea admirabil atmosfera unor evenimente. Ne copleșesc naturalețea și ingenuitatea chipurilor, poezia peisajului peste care trec alene anotimpurile. Opera lui Vasili Șukșin își are un izvor viguros în paginile lui Bunin. Abia acum am o idee cât de cât realistă despre viața mujicilor de odinioară. Ceilalți ruși mergeau aproape exclusiv pe sărăcia, suferința și foamea oamenilor care trăiau în stepa rusească, așa încât aceștia păreau mai degrabă niște brute îndobitocite de lipsuri, decât niște oameni vii. Plină de umanitate, dar și de o nostalgie specială este nuvela Suhodol, care îmi amintește de Moșieri de altădată de Gogol, dar bucata lui Bunin este de o uimitoare bogăție a senzațiilor. Textul este un echivalent în literatura rusă a Harfei de iarbă de Truman Capote. Bunin știe, ca niciun alt scriitor al lumii, să evoce toposul pe care l-aș numi acasă. Citindu-l pe Bunin, mă simt într-un exil îndepărtat, cu un dor nestins de locurile natale, umile, sărace, dar pe care le simt ca fiind ale mele.
              Cândva, prietenul Marin Neagu mi-a mulțumit că l-am făcut să-i descopere pe Radu Petrescu și Nicolae Velea. Îi mulțumesc și eu lui Dumitru Augustin Doman că mi l-a revelat pe Ivan Bunin.

Muzici şi scene

Ţin minte cât de încântat am fost când am reuşit să-mi procur, prin anii 90' ai secolului trecut ( când trecu oare atâta amar de vreme ? ), Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Urmăream cu atenţie planul editorial al Nemirei şi aşa s-a întâmplat să-mi sară în ochi cărţile lui Aldulescu şi John Kennedy Toole. Am mai scris într-o recenzie că autorul Sonatei pentru acordeon a realizat o performanţă literară fără precedent, întorcând romanul românesc, aproape anemiat ca specie, la sursele sale primare de inspiraţie. Citindu-l pe Radu Aldulescu, am avut revelaţia că marea literatură, vie şi plină de forţă, n-a murit.
Şi atunci m-am reapucat de scris, după o pauză de mulţi ani.
Există, printre prozatori, pictori, muzicieni, dramaturgi, arhitecţi şi exploratori de ţinuturi noi, uneori enigmatice.
Radu Petrescu este, fără dubii, un pictor delicat, un desenator.
Marin Preda dramatizează în direcţia comicului.
Mircea Eliade este un explorator fascinant al unor lumi necunoscute, stranii, aflate la limita nebuniei şi a neantului.
Eugen Barbu şi Agopian creează stampe de epocă, lucrate în borangic şi în fir de aur.
Rebreanu este un constructor plin de răbdare.
Paul Georgescu este deopotrivă un pictor utilizând culori tari şi un muzician greu de imitat.
Camil Petrescu, Blecher şi Holban întocmesc nişte dosare de existenţă în care oscilaţiile umanului, cu fluxuri şi refluxuri afective, sunt esenţiale.
Ioan Mihai Cochinescu este muzician. Poate că şi Ovidiu Nimigean, Cimpoeşu sau Dumitru Ungureanu.
Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
Să tot citeşti literatură română !

P.S.Pentru a-i situa corect pe harta mea de cititor, îi voi reciti pe mai mulţi autori pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi îi voi citi pe câţiva care mi-au stârnit interesul.

Umilinţa de a fi scriitor român

Într-un interviu, cunoscutul poet Emil Brumaru spune despre Radu Petrescu : "Cu Radu Petrescu, om de o rară fervoare estetică şi de-o verticalitate de nedezminţit, mi-a făcut cunoştinţă Florin Mugur, ce-i editase o parte din cărţi. Mă duceam la el în vizită, pe Pitar Moş, îmi împrumuta volumaşe franţuzeşti, i-am luat chiar un interviu apărut în Echinox, alt amor de-al meu pînă prin '89. Era incredibil de ceremonios, de politicos şi de sărac. La un moment dat mi-a dat cam tot Sade. Radu Petrescu întreţinea o vastă corespondenţă cu foarte mulţi scriitori tineri. Avea geniu epistolar, un adevărat Flaubert! "
"Incredibil de ceremonios, de politicos şi de sărac " ! Şi câd te gândeşti că era unul dintre cei mai importanţi prozatori români ! S-ar părea că, în România, de multă vreme este umilitor să fii scriitor.