Circarii cu musca pe freză

Dacă Ronaldo nu s-ar fi accidentat, Portugalia n-ar fi câștigat Campionatul European.
Destul de tonți, francezii ăștia. Nu știau că, tamponându-l zdravăn, îl vor face pe Ronaldo erou și vor pierde și meciul. Totul a făcut parte dintr-un scenariu bine gândit. Ronaldo a ieșit și a intrat, s-a lamentat, a plâns precum un cunoscut scriitor când termină un roman și s-a lăsat cărat pe targă, ca Adrian Năstase după ce-și trăsese un glonț în canapea. Tot uitându-se după el și făcându-și procese de conștiință ( ca toți europenii, de!), adversarii au căzut într-o stare de toropeală din care nu i-a mai trezit decât golul lui Eder, în minutul 109. Era prea târziu, fiindcă francezii se pregăteau deja să meargă la culcare. Las la o parte faptul că portarul Lloris a fost serios zdruncinat cu un minut înainte, la o lovitură liberă dictată de arbitru împotriva cocoșilor, la un henț făcut de...portughezi. Dorind să organizeze cel mai prost Campionat European din istorie, oficialii au folosit arbitri nevăzători. Păcat că atacantul Eder n-a pus mâna pe minge în careul advers, că obținea precis un penalty!
Marile echipe au dispărut, dar câteva au avut un joc frumos : Croația, Italia, Spania, Islanda, Țara Galilor. Nu m-așteptam să câștige vreuna dintre ele, fiindcă de multă vreme nu triumfă cei mai buni ( vezi și Liga Campionilor, unde oficiază tot niște arbitri orbi!), ci șireții, șmecherii care știu să seducă destinul. În condițiile date, mă așteptam să învingă Germania. Dar ți-ai găsit! Au făcut francezii ce-au făcut și i-au păcălit pe nemți așa, ca la poker. Tot cu ajutorul unor arbitri care văd numai într-o direcție. În fine, era de așteptat ca portughezii să le facă gazdelor aceeași figură, cu o lovitură mișelească, un as de treflă scos din chiloți, după ce arbitrul îl ajutase pe portarul Lloris să-și zdrobească oasele în mod gratuit.
A fost cel mai straniu și mai slab Campionat European pe care l-am văzut : o selecție a valorilor inversată. Parcă totul s-ar fi desfășurat dinspre finală către început. Nu vreau să spun că România-Franța a fost adevărata finală, dar ce meciuri au oferit Croația, Italia și Islanda!  Pe măsură ce se încheiau confruntările, rămâneau echipe din ce în ce mai jalnice, dacă se poate spune așa.
În logica de mai sus, normal ar fi fost să se impună cea mai urâtă echipă a turneului.
Și așa s-a întâmplat.

Marii atacanți fac marile meciuri. Reflecții după Franța-România

* Echipa Franței nu mi s-a părut cine știe ce. Pentru marile puteri fotbalistice, cocoșii galici sunt o victimă sigură. Griezmann e un mediocru căruia Simeone i-a dat un rol important, o pălărie prea mare pentru... picioarele sale. În schimb, ai noștri au jucat neașteptat de bine.
* N-am înțeles niciodată ce caută Stancu în națională. Cu puțină atenție din partea portarului francez, el ar fi ratat și lovitura de de la 11 metri, acordată de ungurul Viktor Kassai. Dacă Iordănescu s-a simțit obligat să introducă în echipă un om pe care-l cheamă Stancu, îl putea lua pe unchiul meu, Badea Stancu, zis Păpurică, bărbat adevărat, care va împlini 95 de ani. Păpurică ar fi băgat precis mingea în ațe, de la doi metri de linia porții.
* Mă așteptam la un arbitraj mai bun din partea lui Kassai. Joc liber, joc liber, dar nu bătaie mascată. Au fost cam multe erori în deciziile simpaticului maghiar.
* Regret că nu i-am văzut, în echipa noastră, pe Budescu și pe Gardoș. Fiindcă veni vorba, Chiricheș a evoluat alandala.
* Un semn că Iordănescu nu prea știe ce face e că l-a schimbat pe Andone, care s-a bătut ca un leu și a luat mereu fața adversarilor.
* Marile meciuri sunt făcute de marii jucători. Vorba unui critic literar :” Ubi sunt Hagi et Popescu?” Întreb și eu : unde sunt Dinu, Boc, Dumitrache, Dobrin și Lucescu? În absența unor fotbaliști ( mai ales atacanți!) de calibru, meciurile nu pot fi decât cel mult onorabile.