Reflecţiile lui Jung

Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecții, Humanitas, București, 2010. Este o carte fabuloasă, una dintre lucrările fundamentale ale culturii de pretutindeni. Jung a fost mult mai mult decât un om de știință și mulți l-au considerat un profet. Lui i s-au revelat marile adevăruri prin vise și prin viziuni. Dacă Freud și-a câștigat domeniul metru cu metru, prin rațiune și observație, lui Jung i s-au oferit soluțiile pe tavă și n-a avut de făcut decât să-și urmeze, toată viața, calea indicată de propriul inconștient. Important este că a avut cultura necesară pentru a înțelege mesajele. A cunoscut bine mitologiile tuturor popoarelor și, spre deosebire de Freud, i-a citit și i-a înțeles pe cei mai mari filosofi ai lumii. De pildă, pe Nietzsche îl evaluează, dintr-un punct de vedere psihanalitic, cu multă exactitate. Exemple nenumărate probează afirmațiile mele. Le voi da pe cele mai accesibile. Până să înceapă războiul, Jung are viziuni teribile. Le va interpreta corect abia mai târziu. Înainte ca mama sa să moară, psihanalistului îi apare în vis tatăl său, decedat de mai mult timp. Acesta îl roagă pe fiu să-l învețe cum să se poarte cu femeile. Jung face un infarct și intră în moarte clinică, văzând Pământul de la o înălțime de câteva sute de kilometri. La un moment dat, de jos vine către el, rostogolindu-se, medicul care îl îngrijea. Psihanalistul se trezește în patul de spital și îi spune doctorului că va muri în locul său. Tânărul râde neîncrezător, dar peste puțin timp se taie la mână în timpul unei operații, face septicemie și moare. Pe patul de spital, Jung are revelația unei zone atemporale a inconștientului. ( Independent de psihiatrul elvețian, eu însumi am avut revelația că există o zonă cuplată la Divinitate, în care evenimentele trăite de noi cronologic există simultan. Tom Kastelka, personajul meu din Ghețarul, trăiește concomitent în prezent, trecut și viitor. Trebuie să spun că mulți ani am visat ce mi se va întâmpla a doua zi sau într-un viitor apropiat. Am visat și texte,dar nu le-am scris pe toate : n-am luat prea în serios darul previziunii - aș fi avut nevoie de un Maestru spiritual - și acesta m-a părăsit parțial. A revenit de câțiva ani. Am mai spus, romanele scrise de mine sunt expresia inconștientului meu. ) Jung are senzația că își scrie opera pentru a răspunde la întrebările pe care i le pun permanent spiritele. Septem Sermones ad Mortuos sunt adevărate poeme, de o adâncime greu de aproximat. Omul de știință elvețian a descoperit oameni care aveau, ca maeștri spirituali, spiritele unor persoane ilustre, dispărute de sute de ani. Explorarea inconștientului se dovedește o cale eficientă de cunoaștere a personalității umane și, prin acțiunea sa, Jung ajunge la mituri, la religii, la preceptele filosofice esențiale și la rostul omului în lume. Practic, destinul nostru e generat de inconștientul care ne lasă să ne mișcăm numai între anumite limite. Tulburător! Ce descoperă inspiratul cercetător? Multe lucruri uluitoare, dar le voi menționa pe cele care m-au marcat și care ne interesează în mod deosebit.
1. Omul nu poate trăi fără mituri și fără zei. Când o face, se alienează, se îmbolnăvește și are un comportament patologic. Mulți scriitori au intuit că, în perioada modernă, omul a dobândit confort, însă și-a pierdut sufletul. Trebuia să vină Jung și să arate că împlinirea Sinelui nu este posibilă dacă se cască o prăpastie între Eu și inconștient, prin scoaterea miturilor din joc. Demitizarea Cosmosului este o mare greșeală și conduce omenirea într-o prăpastie. E o direcție greșită, un adevărat drum către sinucidere. Fiecare om este în acord cu mitul său originar.
2. Inconștientul evoluează în timp, ca o casă care are mai multe niveluri. De aceea descoperirile unui psihanalist nu sunt valabile pentru vecie.
3. Relația cu zeii și cu miturile se schimbă de-a lungul secolelor. De aceea religiile trebuie să se plieze pe nevoile spirituale ale oamenilor moderni.
4. Mitul creștin nu mai este funcțional, rămânând înțepenit în dogme vechi de mii de ani și îndepărtându-se de omul contemporan. Creștinismul ar trebui înnoit și pus într-o altă relația cu omul de azi. Nevoia imperioasă de mit se manifestă prin credința nestrămutată că în anumite momente omenirea crede că se va întoarce Hristos, prin importanța pe care unii credincioși o acordă Fecioarei Maria și prin ridicarea OZN-urilor la rang de mit actual. Jung a murit în 1961, dar a prevăzut crizele spirituale ale societății de azi.
5. Dacă există supraviețuire după extincție, morții își continuă misiunea spirituală fixată în timpul vieții, dar nu au un orizont de cunoaștere mai larg.

P.S. Jung îi face lui Freud un portret de neuitat și descoperă că mentorul său este el însuși nevrotic. Relația lor e ciudată, Freud văzând cumva, în Jung, un adevărat fiu. Când cel din urmă aduce vorba despre morți ( o temă predilectă), austriacul leșină. De altminteri, Freud are mereu impresia că urmașul său îi dorește moartea.

Iulian Băicuș despre Ghețarul

”I-am promis domnului Serban Tomsa al carui blog il citesc mereu cu placere ca imi voi arunca un ochi peste romanul Ghețarul. Evident că îmi tin acum promisiunea făcută cu scuzele de rigoare. Acțiunea romanului este ca nu prea are actiune. De fapt, este vorba de o lume distopica, cum bine observa Andrei Calin Mihailescu, un specialist al domeniului, iar eu am facut un curs despre distopie cind eram student cu domnia sa. Localitatea unde are loc actiunea sau non-actiunea romanului se numeste Christiana, unde, ca intr-un soi de Macondo, apar foarte multe personaje, dar fara nume de buletin, definite doar prin profesiunea lor - un punct comun cu Marquez - care sporovaiesc in stilul personajelor lui Caragiale si deapana tot soiul de amintiri absurde, iar acest lucru conduce la o babilonie controlata, care da senzatia de lipsa de comunicare ce se transforma intr-un vacarm : personajele vorbesc unele peste altele cam ca in emisiunile de tip talk show politic. Ce sa zic, Ghețarul este un roman postmodern, eroii sunt nastrusnici si inventivi, iar povestile lor mi-au amintit de Medgidia lui Cristian Teodorescu sau de eroii chiznovatici ai lui Nicolae Velea, de ce nu si de unele situatii din romanele lui Italo Calvino, maestrul postmodernismului italian. In ciuda modestiei si retractilitatii autorului, care spune ca el nu este scriitor, romanul Ghețarul demonstrează cu deasupra de putere ca Serban Tomsa este un autor de prima mărime.”

P.S. Dacă am blocat vreodată pe cineva pe Facebook, am făcut-o din două motive. Fie respectivul a insultat pe cineva care a comentat decent pe wall-ul meu, fie m-a șters din lista sa, iar eu am crezut că nu vrea să-mi mai vadă postările. În a doua situație mă socotesc a fi în eroare, reminiscență a impulsivității mele din tinerețe. Dar n-am blocat niciodată pe nimeni pentru a scrie ulterior ceva urât despre el. Oricum, i-am lăsat destule portițe să-mi citească postările : frați, amici etc.

Cărți despre care n-am scris (II). Reflecțiile lui Jung

Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecții, Humanitas, București, 2010. Este o carte fabuloasă, una dintre lucrările fundamentale ale culturii de pretutindeni. Jung a fost mult mai mult decât un om de știință și mulți l-au considerat un profet. Lui i s-au revelat marile adevăruri prin vise și prin viziuni. Dacă Freud și-a câștigat domeniul metru cu metru, prin rațiune și observație, lui Jung i s-au oferit soluțiile pe tavă și n-a avut de făcut decât să-și urmeze, toată viața, calea indicată de propriul inconștient. Important este că a avut cultura necesară pentru a înțelege mesajele. A cunoscut bine mitologiile tuturor popoarelor și, spre deosebire de Freud, i-a citit și i-a înțeles pe cei mai mari filosofi ai lumii. De pildă, pe Nietzsche îl evaluează, dintr-un punct de vedere psihanalitic, cu multă exactitate. Exemple nenumărate probează afirmațiile mele. Le voi da pe cele mai accesibile. Până să înceapă războiul, Jung are viziuni teribile. Le va interpreta corect abia mai târziu. Înainte ca mama sa să moară, psihanalistului îi apare în vis tatăl său, decedat de mai mult timp. Acesta îl roagă pe fiu să-l învețe cum să se poarte cu femeile. Jung face un infarct și intră în moarte clinică, văzând Pământul de la o înălțime de câteva sute de kilometri. La un moment dat, de jos vine către el, rostogolindu-se, medicul care îl îngrijea. Psihanalistul se trezește în patul de spital și îi spune doctorului că va muri în locul său. Tânărul râde neîncrezător, dar peste puțin timp se taie la mână în timpul unei operații, face septicemie și moare. Pe patul de spital, Jung are revelația unei zone atemporale a inconștientului. ( Independent de psihiatrul elvețian, eu însumi am avut revelația că există o zonă cuplată la Divinitate, în care evenimentele trăite de noi cronologic există simultan. Tom Kastelka, personajul meu din Ghețarul, trăiește concomitent în prezent, trecut și viitor. Trebuie să spun că mulți ani am visat ce mi se va întâmpla a doua zi sau într-un viitor apropiat. Am visat și texte,dar nu le-am scris pe toate : n-am luat prea în serios darul previziunii - aș fi avut nevoie de un Maestru spiritual - și acesta m-a părăsit parțial. A revenit de câțiva ani. Am mai spus, romanele scrise de mine sunt expresia inconștientului meu. ) Jung are senzația că își scrie opera pentru a răspunde la întrebările pe care i le pun permanent spiritele. Septem Sermones ad Mortuos sunt adevărate poeme, de o adâncime greu de aproximat. Omul de știință elvețian a descoperit oameni care aveau, ca maeștri spirituali, spiritele unor persoane ilustre, dispărute de sute de ani. Explorarea inconștientului se dovedește o cale eficientă de cunoaștere a personalității umane și, prin acțiunea sa, Jung ajunge la mituri, la religii, la preceptele filosofice esențiale și la rostul omului în lume. Practic, destinul nostru e generat de inconștientul care ne lasă să ne mișcăm numai între anumite limite. Tulburător! Ce descoperă inspiratul cercetător? Multe lucruri uluitoare, dar le voi menționa pe cele care m-au marcat și care ne interesează în mod deosebit.
1. Omul nu poate trăi fără mituri și fără zei. Când o face, se alienează, se îmbolnăvește și are un comportament patologic. Mulți scriitori au intuit că, în perioada modernă, omul a dobândit confort, însă și-a pierdut sufletul. Trebuia să vină Jung și să arate că împlinirea Sinelui nu este posibilă dacă se cască o prăpastie între Eu și inconștient, prin scoaterea miturilor din joc. Demitizarea Cosmosului este o mare greșeală și conduce omenirea într-o prăpastie. E o direcție greșită, un adevărat drum către sinucidere. Fiecare om este în acord cu mitul său originar.
2. Inconștientul evoluează în timp, ca o casă care are mai multe niveluri. De aceea descoperirile unui psihanalist nu sunt valabile pentru vecie.
3. Relația cu zeii și cu miturile se schimbă de-a lungul secolelor. De aceea religiile trebuie să se plieze pe nevoile spirituale ale oamenilor moderni.
4. Mitul creștin nu mai este funcțional, rămânând înțepenit în dogme vechi de mii de ani și îndepărtându-se de omul contemporan. Creștinismul ar trebui înnoit și pus într-o altă relația cu omul de azi. Nevoia imperioasă de mit se manifestă prin credința nestrămutată că în anumite momente omenirea crede că se va întoarce Hristos, prin importanța pe care unii credincioși o acordă Fecioarei Maria și prin ridicarea OZN-urilor la rang de mit actual. Jung a murit în 1961, dar a prevăzut crizele spirituale ale societății de azi.
5. Dacă există supraviețuire după extincție, morții își continuă misiunea spirituală fixată în timpul vieții, dar nu au un orizont de cunoaștere mai larg.

P.S. Jung îi face lui Freud un portret de neuitat și descoperă că mentorul său este el însuși nevrotic. Relația lor e ciudată, Freud văzând cumva, în Jung, un adevărat fiu. Când cel din urmă aduce vorba despre morți ( o temă predilectă), austriacul leșină. De altminteri, Freud are mereu impresia că urmașul său îi dorește moartea.

Jung și romanele mele

*Sinceritatea nu-i caracterizează pe carieriști. E a celor care nu vor să câștige nimic pe după uși. Ăștia sunt inflexibili, rămân așa o viață întreagă. Tot mai des se întâmplă însă ca un nonconformist să devină omul sistemului și să-și facă datoria cu zel. Coriolan Drăgănescu al lui Caragiale este un prototip. Sigur, se poate pune întrebarea dacă ”tribunul” ”cu caracter de bronz” nu era încă din studenție omul agiei, deși îi ducea pe colegii săi, cu mare alai, la statuia lui Mihai Viteazul. Cândva, un amic aflat într-o accentuată stare de melancolie și mi-a povestit despre copilăria sa tristă și despre adolescența-i plină de privațiuni. ”După ce veneam de la școală, spunea el, cumpăram o sticlă de alcool și mă retrăgeam în camera mea. Petreceam tot restul zilei bând și strâmbându-mă în oglindă.” Mai târziu, omul a ajuns inspector școlar și obișnuia să-i tortureze pe profesori pe la ședințe, citind de două ori, în cinci-șase ore, documentele de partid legate de educație. Persoana aceasta a fost sinceră cu mine într-o împrejurare și n-a ajuns să regrete gestul. Dacă ar fi trăit în mediul în care îmi duc eu viața, s-ar fi bucurat de o publicitate la care nu poate visa niciun cetățean român.
* Într-o localitate vecină era un tânăr care, la orice nuntă, se urca pe scenă, alături de lăutari, și cânta la două tulpini de porumb, mai pe românește, la doi coceni. Freca bețele alea cât ținea petrecerea. Când cântăreții luau pauză, se oprea și el. Când ei reluau tămbălăul, reîncepea și el comedia. Pleca odată cu muzicanții. Nu știu dacă, la sfârșit, cerea și onorariu.
* ”Am fost ghinionist toată viața, mi-a spus doctorul de țară, amicul meu. Un singur noroc am avut : șeful meu, care m-a văcărit zeci de ani, n-a fost...pe invers.” Păi, nu prea înțeleg, am zis eu.” ” E foarte simplu, a zis doctorul. Șeful avea un asemenea apetit sexual, că nu-i scăpau nici asistentele, nici femeile de serviciu, nici pacientele mai arătoase care îi treceau prin cabinet.”
*O revelație care se adaugă unui lung șir de idei uluitoare pe care le găsesc în Amintiri, vise, reflecții de C. G. Jung! În romanul Ghețarul am intuit că un om poate trăi simultan în trecut, prezent și viitor - personajul Tom Kastelka chiar așa percepe evenimentele! - și că există o ipostază a vieții care conține timpul în forma pomenită. Descopăr acum că Jung a trecut el însuși de două ori prin această bizară stare de atemporalitate, în 1944, când a făcut un infarct și a înțeles adevăruri fundamentale despre existența noastră. Totul era de o realitate izbitoare. Ca și Tom Kastelka, Jung se afla pe un pat de spital. Fenomenul se petrece când omul se află la hotarul dintre viață și moarte. Să înțeleg că romanul meu bate mai degrabă către o psihologie a inconștientului decât către fantastic? ( Mi-am dat seama că și Călugărul Negru se află oarecum în aceeași situație.) E interesant că Jung a descoperit argumente pentru teoriile sale și în cărțile lui Carl Spitteler, scriitor elvețian, recompensat cu un Nobel. Psihanalistul i-a trimis nobelizatului volumul său Tipuri psihologice. Scriitorul nu i-a răspuns lui Jung, dar la scurt timp după aceea a ținut o conferința în care a dat asigurări, ca un prost, că lucrările sale nu ”însemnau” nimic.A spus că ”ar fi putut la fel de bine, de exemplu, ca, în loc să scrie Der Olympische Fruhling, să cânte Hai, hai, hai, a venit luna mai!”
Ghețarul a fost scris în 2008, a apărut în 2009, la Cartea Românească, iar traducerea ultimei cărți a lui Jung a fost tipărită în 2010, la Humanitas.

O cronică a Andreei Toma la ”Ghețarul” meu

Șerban Tomșa- Ghețarul

Literatură pură- așa aș descrie în doar două cuvinte romanul lui Șerban Tomșa. O infuzie de entuziasm pe care o savurezi pe îndelete, plin de uimire. Povești, fărâme de memorie, iluzii, fantasme, simboluri nedeslușite ce metaforizează viața, sufletul, creația. Firul epic poate fi doar intuit, dar, când crezi că ai reușit să dai de el și să te agăți de capătul său, descoperi cu surprindere cât de lesne ai fost înșelat. Dacă însă citești cartea situat într-un plan ceva mai înalt decât cel al acțiunii, îți dai seama că nu ai nevoie de o înlănțuire a momentelor epice și nici de o axă a timpului care să ancoreze întregul ansamblu în realitate Totuși, ți se lasă impresia că o astfel de axă există și trebuie să o descoperi, iar tu asta încerci să faci, în timp ce poveștile care ți se perindă prin fața ochilor te fură puțin câte puțin, până te trezești învăluit complet în pânza narativă țesută cu măiestrie de autor.


Există un personaj principal- Tom Kastelka- și multe personaje secundare, cunume pline de exotism- Indio, Ava, Catalan-, care contribuie la conturarea atmosferei vibrante, în care fabulosul împrumută proporțiile firescului. M-am regăsit adeseori în obiceiurile, în gândurile sau amintirile lui Tom. Am avut impresia că anumite trăiri sunt și ale mele.



Fiind pasionat de cărți și iubind singurătatea contemplativă, Tom pare în ochii cunoscuților un ins ciudat, victimă a ratării totale. Neîmplinit în dragoste, neîmplinit în pasiunea care îț devorează, retras în casa de la țară ce i-a rămas de la bunicii săi și în care pare să fi găsit coordonatele propriului său eu, se dedică desăvârșirii creației sale literare. Căci,  uitasem să precizez, Tom este un scriitor sau cel puțin simte această chemare.

Liniștea în care Tom își duce existența, departe de vâltoarea citadină pe care o părăsise nu demult, este tulburată de o scrisoare misterioasă ce îi aduce invitația de a petrece o vreme în orașul Christiana (nume ce m-a dus cu gândul la Knut Hamsun și mi-a amintit că am ceva restanțe în ceea ce îl privește). Acolo, în orașul de la poalele ghețarului, va regăsi alți oameni veniți în urma unor invitații asemănătoare, semnate de prieteni sau cunoscuți trecuți în lumea celor drepți de ceva vreme. Identitatea gazdei e un mister ce planează pe parcursul întregii partituri narative. Protagoniștii reuniți în acel loc rupt de lume sunt, pe cât de diferiți în ceea ce privește felul lor de a fi și mediile din care provin, pe atât de asemănători în privința insuccesului pe care l-au avut de-a lungul vieții.

Cadrul straniu al acestei evadării din cotidianul existențelor deplorabile ridică semne de întrebare și de uimire la fiecare pas. Totuși, împletirea mai multor planuri ale minții creează un efect din sfera halucinației, dar nu a unei halucinații maladive, ci a uneia creatoare. Prezentul și trecutul se contopesc, amintirile se diluează în vis, iar visul se suprapune peste realitate, într-un joc înșelător, încât căutarea concretului devine o dificilă incursiune în mrejele fantasticului.

A fost o adevărată plăcere să citesc această carte- o complexă metaforă a creatorului și a creației, condimentată din belșug cu un umor rafinat, cu referințe literare ce incită simțurile pasionaților de lectură, cu simboluri vagi sau pronunțate, cu o duioasă nostalgie privind anii copilăriei. Șerban Tomșa a creat o lume în care te poți strecura și contempla în liniște personajele insolite și întâmplările năstrușnice pe care acestea le trăiesc sau le povestesc și care, fără să bagi de seamă, te acaparează.

Ghețarul este un savuros flux al imaginației ce îmbracă și dezbracă în ritm năucitor trupul firav al ideii din miezul său- scriitorul în lupta sa nesfârșită și neobosită cu fiorul literar ce îi străbate ființa. Cred că un roman atât de complex și atât de bine scris merită un loc de seamă în literatura noastră contemporană.

 http://andreeaiuliatoma.blogspot.ro/2014/07/serban-tomsa-ghetarul.html#comment-form

P.S. Îți mulțumesc mult, dragă Andreea!