Atitudinea face diferența

Atitudinea în societate sau într-o profesie îi dă valoare morală fiecărui individ.
Se dobândește acasă, prin educație, ori în cadrul societății, dacă sunt urmate anumite modele.
Un dascăl, proaspăt numit ”cetățean de onoare” al orașului Videle, îmi povestea că lui îi poartă mult respect elevii cu care a fost foarte exigent. I s-a întâmplat însă să se izbească de insolența unor foști elevi cu care se purtase foarte elegant, dar care au ajuns în situația de a li se spune ”domni”.
Maradona marca goluri cu mâna și se bucura. Cornel Dinu a înscis și el un gol cu mâna, într-un meci pe viață și pe moarte, cu Steaua, dar s-a dus imediat la arbitru, care nu observase infracțiunea, și i-a cerut să anuleze reușita.
Cristiano Ronaldo cerșește lovituri de pedeapsă nemeritate și le transformă cu o bucurie idioată.
Messi își vede, pur și simplu, de joc și rareori l-am văzut mânios : în fazele în care adversarii îl calcă în picioare, încercând să-i rupă oasele, lucru care le și reușește uneori.
Rednic și Hagi s-au insultat în public, dar au revenit imediat și și-au schimbat poziția, arătându-și, unul altuia, mult respect. Atitudine de mari sportivi. Discutam despre asta cu un coleg, profesor mai în vârstă decât mine, iar acesta s-a arătat impresionat de comportamentul celor doi.
Respectul face parte din civilizație și din psihicul nostru. Cine n-are respect de sine, la nivelul inconștientului, dirijează această atitudine către ceilalți, când impulsul ajunge la nivelul conștientului. Bătrânii știau ce spuneau :” Te respecți pe tine când îi respecți pe alții!” Mergem pe o linie subțire, într-un echilibru precar. Atitudinea noastră ne poate împinge către lumea civilizată ori ne poate arunca în junglă.
Dar te poți autoeduca dacă trăiești momente astrale, irepetabile în istoria cunoscută. Adică atunci când ai șansa de a vedea la lucru mari personalități, posibile modele pentru cea mai mare parte a omenirii.
Să urmărești mari profesori, ținând cursuri de neuitat în Amfiteatrul Odobescu.
Să-i vezi, manifestându-se ( din păcate, numai la televizor), pe Ioan Paul al II-lea sau pe Papa Benedict este istorie.
Să-i vezi jucând, pe scenă, pe Ștefan Iordache și pe Ion Caramitru este tot istorie.
Să-i vezi jucând pe Messi și pe Federer este istorie vie.
Să schimbi câteva cuvinte cu Nichita Stănescu, care cobora într-o dimineață scările Complexului Studențesc Grozăvești, este deja mit.
Fairplay-ul dă o aură inefabilă valorii profesionale, proiectând-o în înaltele ceruri ale omenescului autentic.

Unele lucruri nu se schimbă niciodată

       S-a împlinit un sfert de veac de când i-am văzut pe Dinescu și pe Caramitru anunțând poporul că dictatorul a fugit. Eram în fața televizorului meu Diamant, alb-negru, alături de câțiva buni prieteni. Erau trei oameni de caracter și nimeni n-ar putea ghici cum a evoluat fiecare și cu  câți dintre ei am rămas în aceleași relații. În ceea ce mă privește, sunt ceea ce fusesem și înainte : scriitor și profesor.
Cât am putut visa în timpul acestei așa-zise Revoluții! Stăteam în casele noastre modeste - ”așezați liniștiți, la locurile noastre!” -, manipulați de ziare și de televiziune, în timp ce descurcăreții împărțeau banii rămași de la Ceaușescu, vilele, fabricile, străzile și oamenii. L-am auzit, peste ani, pe un amic, care lucrase în București, mormăind furios pe sine însuși : ”Al dracu' prost ce-am fost! Unii făceau avere și eu, în loc să pun mâna pe un apartament, mă uitam să văz dacă nu e vreo vitrină cu băutură, spartă, ca să înhaț o sticlă!”
  Timp de 25 de ani, șmecherii, urmașii altor șmecheri, au vândut ce nu era al lor și au cumpărat gratis bunuri care i-au făcut miliardari. Prin blocuri e frig și acum, iar pensionarii suferă de foame. Sunt, ca și în natură, lucruri care nu s-au schimbat. În schimb, dacă mă uit la clasa politică de azi, nu mă pot abține să-mi pun niște întrebări. De ce au murit tinerii la Revoluție și cine va plăti pentru asta? Și ce legătură mai există între revoluționarii care forfoteau prin CPUN și actualii parlamentari și miniștri?
       În Parlament, Klaus Iohannis ( Johannis, în germană) îi strânge mâna lui Ponta. E un gest de normalitate, al unui om normal. Iohannis pare un bărbat echilibrat, matur, bun organizator, un gospodar care gândește de zece ori și vorbește o dată. Zice lucrurilor pe nume și face mai mult decât spune. Să zic că e un exemplu demn de a fi urmat? Poate că e timpul să înlocuim modelul mahalagiului lătrău, arogant, mincinos, căruia funcția îi spune că te poate scuipa oricând în ochi, tratându-te ca pe Vasile Porojan, chiar dacă îi ești frate mai mare și ai făcut, în viață, multe lucruri bune, cu pilda omului serios care vrea să-și facă treaba cât mai bine și știe/poate să respecte niște reguli. ( S-ar părea că modelul oferit de politicieni s-a impus în anumite straturi sociale. Nu vi s-a întâmplat niciodată să arătați mult respect cuiva, iar acela, înțelegând în felul său lucrurile, să-ți pună în mână o lopată pentru a-i râni prin grajduri? ) Probabil că e vremea să alegem munca și respectul față de ceilalți și să lăsăm la o parte miza pe înșelătorie. Sunt lucruri care nu se fac. Cum spunea Iohannis? ” Decât să devin mârlan, mai bine pierd alegerile.” Iată că nu le-a pierdut. Oamenii simpli sunt cu mult mai deștepți decât ziariștii.
      Toate aceste lucruri mi-au venit în minte aseară, pe când vedeam un film în care Ceaușescu era primit de Jimmy Carter și de regina Angliei. Omul nostru avea o minte vioaie, dar nu stăpânea nici măcar un pospai de cultură. Era aproape analfabet. Așa că, la cele trei clase ale sale, nu a fost impresionat de obiceiurile britanicilor și ale americanilor, dar a adoptat imediat absurdul stil coreean de adulare a Conducătorului de către popor. Faptul că a colindat lumea i-a dăunat, în loc să-i folosească. Limitat fiind, a împrumutat numai tâmpeniile care se aflau la nivelul său de înțelegere a lumii. Ne-a terminat și pe noi, fiindcă resimțim și acum urmările cultului personalității. Sunt oameni politici, îmi spunea un gazetar,  care nu acceptă nicio referire la ei decât în ritmuri ditirambice.  Care ar fi cauza acestei stări de lucruri? Am numit-o deja mai sus : modelul oferit de liderii politici, care le sugerează tinerilor că tupeul te duce la câștig, iar modestia la înfrângere, că munca este destinată proștilor, că școala este inutilă, că, dacă îți vine la îndemână poți face orice măgărie, iar autoinstruirea este prostie și pierdere de timp. Dar vin și eu cu o idee. Sunt convins că, dacă Ceaușescu ar mai fi deschis câte o carte - în afară de Omagiu, desigur -, altfel ar fi gândit el în 1989 și în cei 24 de ani de dictatură. Ar fi avut și altă soartă. Puterea, banii mulți și funcțiile îi transformă în monștri pe cei nepregătiți moral pentru a deține asemenea bombe cu ceas, foarte periculoase nu numai pentru ei, ci și pentru noi, nefericiții care depindem de deciziile lor. Așa că e bine pentru  trăitorii în secolul XXI, dar mai ales pentru cei de la putere, să mai deschidă câte o carte  care ține de specialitatea sau de preocupările pe care le au. Obligatoriu pentru toată lumea ar trebui să fie Codul bunelor maniere. Pe urmă, istoria, psihologia, filosofia, sociologia sunt domenii profitabile pentru toată lumea. Sau ar fi cazul să se dea legi care să ne culturalizeze forțat? Să se introducă și un examen de cultură generală pentru ocuparea oricărei funcții de conducere?  Ne-ar ajuta să facem în așa fel încât  ceea ce este mai important în noi, omenia, să primeze în variate împrejurări.
     Cum spuneam, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Au mai fost ierni cu aspect de toamnă târzie și am amintiri frumoase legate de vacanțele de iarnă de atunci, când jucam fotbal cu Florian, Nelu cel mare, Nelu cel mic, Marin, Gioni și Badea, în curtea unei case roșii care avea, în grădină, o veșnică pajiște verde. Mai târziu m-am bucurat de amiciția unor persoane cu care am intrat în conflicte minore și cu care m-am împăcat, fiindcă avem un cod comun de comunicare. Ei citesc cărți și înțeleg bine ce se petrece în jurul lor.
Nici prieteniile nu dispar în neant.

P. S. Da, unele aspecte din viața noastră tind să devină permanențe. Nu voi gusta băutura nici cu prilejul acestor sărbători de iarnă, fiindcă în urmă cu trei luni am luat Rivotril, pentru a dormi. Trebuie să treacă cel puțin șase luni, mi-a explicat o prietenă de rețea, pentru a se elimina complet medicamentul din organism.
   În acest timp, un așa-zis analist politic, altminteri un tânăr informar și inteligent, își dă cu presupusul despre convorbirea dintre Ponta și Iohannis. Sunt mulți visători pe lumea asta, dar unii țin să ne inoculeze reveriile lor.
  Văd că unii oameni de presă acuză faptul că Iohannis ar fi trebuit să-i convoace și pe ei și să le comunice problemele care vor fi discutate cu Ponta. Nu merită ăștia niște comedianți pe scena politică? Ce-ar mai zice ei dacă Iohannis și Ponta ar ieși, de la convorbiri, zgâriați pe față și cu ochii umflați de pumni?

Lupii şi vocile

Dumnezeu a făcut lumea prin cuvânt.
Am trăit, milenii în şir, într-o civilizaţie a cuvântului sacru. Acum ne cocoşăm sub greutatea palavrelor profane.
Lumea în care trăim este şi muzicală, plină de sunete, zgomote şi voci, care se leagă uneori în cântece ale vieţii şi ale morţii.
Copil fiind, ascultam cu interes pisele de teatru care erau difuzate la radio. Înainte de a-i vedea, i-am ascultat pe marii actori ai momentului. Fiecare voce îmi sugera o fire şi o înfăţişare. Peste ani, când am zărit chipurile artiştilor, n-am fost nici surprins, nici dezamăgit.
 Îmi plăcea cum interpreta Radu Beligan. Eram încântat de infinitele nuanţe şi modulaţii pe care le aveau glasurile lui Ion Caramitru şi Ştefan Iordache.  De altfel, Pino este este cel mai mare recitator român care a urcat vreodată pe o scenă. Pentru el făcusem o fixaţie. Mi se părea că trebuie să fie, după cum rostea propoziţiile, cel mai frumos şi mai puternic bărbat care exista pe planetă!
Scriitorii nu sunt făcuţi să vorbească. Mircea Cărtărescu spunea că Marin Sorescu " nu vorbea, bâiguia".
În cazul lui Nichita nu se pune problema exprimării orale. El rostea fragmente din Marele Poem pe care l-a trăit continuu, până a închis ochii.
Nu mă omoram după inflexiunile înecate ale lui Sadoveanu, iar prin 1978, când am mers cu colegii de facultate la Mărţişor, pentru a citi scurte comunicări ştiinţifice, am ascultat o bandă de magnetofon pe care fusese înregistrat Arghezi şi m-am speriat. M-am consolat uitându-mă la Mitzura, care era încă tânără şi frumoasă.
Ştiu că noi nu ne auzim cum trebuie pe noi înşine. Nu m-am înregistrat din tinereţe, când aveam impresii contradictorii : cuvântam prea gros ori prea şters.
Am mulţi prieteni literari pe care nu i-am văzut până acum la faţă. Unora le ştiu doar vocile, fiindcă vorbim uneori la telefon. Prozatorii, indiferent de vârstă, par personaje ruseşti, cuvântând blând, cu răbdare, dintre nămeţi siberieni. Unul dintre ei îmi aduce aminte de însuşi Lev Tolstoi. Verbele poeţilor au tuşeuri înăbuşite de tutun şi umflate de umor. Câte unul are cuvântul înţepător şi cinic. Toţi au o vorbire de o eleganţă specifică.  Femeile sunt, fără excepţie, melodioase, cristaline, asigurându-mă că sunt veşnic tinere. Poate că dintre toate urmele pe care le lăsăm în viaţă, vorbele aruncate asupra lumii nu-şi schimbă, în timp, amprenta fonică.
Probabil că ne reprezintă fiecare mişcare, gest ori semn făcut în cursul vieţii.
Când aveam depresie şi discutam la telefon cu medicii ori prietenii, însăilam în neştire, pe o agendă, figuri geometrice complicate şi suprapuse. Odată am mâzgălit, neatent, o scrisoare la care ţineam foarte mult, fiindcă era printre puţinele primite de la un poet care a scris prima cronică la Biblioteca lui Noe. O păstrez, oricum, şi aşa.
În cursul unei întâlniri cu o delegaţie de scriitori români, Stalin a desenat tot timpul pe o coală pusă anume pe biroul său. La sfârşitul întrevederii, un autor cu mai mult tupeu ( Victor Eftimiu sau Titus Popovici, nu mai ţin minte, în orice caz, un ins cu foarte mult trupeu ) s-a apropiat de Conducător şi i-a cerut, drept suvenir, hârtia cu pricina. Zâmbind pe sub mustaţă, Iosif Visarionovici i-a întins-o fără să comenteze. Ce credeţi că schiţase el, în timp ce discuta cu musafirii  ?  Capete de lupi stilizate !
Mă întreb ce-ar fi putut creiona Churchill pe o terfeloagă ?
Să nu uităm că Europa răsăriteană a fost împărţită de cei doi, în toiul unui chef, pe un şerveţel care urma să fie folosit la ştersul mâinilor. Se ştie că englezul a fost răsplătit cu un Nobel pentru literatură. Iată şi motivaţia Juriului Nobel : "pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane." Iată un orator răsplătit pentru merite literare ! Păi, nu e viaţa asta o tristă comedie ?

P.S. 1. Văd că tot oamenii săraci sar în ajutorul sinistraţilor ! Se pare că românul cu bani mulţi sau ajuns într-o funcţie înaltă îşi pierde omenia. Dimensiunea morală a omului miorotic se manifestă la suprafaţă şi este perisabilă. Dar oameni adevăraţi vor exista mereu.
       2. Uite că Igaş a avut dreptate ! Şi cât l-a mai înjurat presa din România !