Atitudinea face diferența

Atitudinea în societate sau într-o profesie îi dă valoare morală fiecărui individ.
Se dobândește acasă, prin educație, ori în cadrul societății, dacă sunt urmate anumite modele.
Un dascăl, proaspăt numit ”cetățean de onoare” al orașului Videle, îmi povestea că lui îi poartă mult respect elevii cu care a fost foarte exigent. I s-a întâmplat însă să se izbească de insolența unor foști elevi cu care se purtase foarte elegant, dar care au ajuns în situația de a li se spune ”domni”.
Maradona marca goluri cu mâna și se bucura. Cornel Dinu a înscis și el un gol cu mâna, într-un meci pe viață și pe moarte, cu Steaua, dar s-a dus imediat la arbitru, care nu observase infracțiunea, și i-a cerut să anuleze reușita.
Cristiano Ronaldo cerșește lovituri de pedeapsă nemeritate și le transformă cu o bucurie idioată.
Messi își vede, pur și simplu, de joc și rareori l-am văzut mânios : în fazele în care adversarii îl calcă în picioare, încercând să-i rupă oasele, lucru care le și reușește uneori.
Rednic și Hagi s-au insultat în public, dar au revenit imediat și și-au schimbat poziția, arătându-și, unul altuia, mult respect. Atitudine de mari sportivi. Discutam despre asta cu un coleg, profesor mai în vârstă decât mine, iar acesta s-a arătat impresionat de comportamentul celor doi.
Respectul face parte din civilizație și din psihicul nostru. Cine n-are respect de sine, la nivelul inconștientului, dirijează această atitudine către ceilalți, când impulsul ajunge la nivelul conștientului. Bătrânii știau ce spuneau :” Te respecți pe tine când îi respecți pe alții!” Mergem pe o linie subțire, într-un echilibru precar. Atitudinea noastră ne poate împinge către lumea civilizată ori ne poate arunca în junglă.
Dar te poți autoeduca dacă trăiești momente astrale, irepetabile în istoria cunoscută. Adică atunci când ai șansa de a vedea la lucru mari personalități, posibile modele pentru cea mai mare parte a omenirii.
Să urmărești mari profesori, ținând cursuri de neuitat în Amfiteatrul Odobescu.
Să-i vezi, manifestându-se ( din păcate, numai la televizor), pe Ioan Paul al II-lea sau pe Papa Benedict este istorie.
Să-i vezi jucând, pe scenă, pe Ștefan Iordache și pe Ion Caramitru este tot istorie.
Să-i vezi jucând pe Messi și pe Federer este istorie vie.
Să schimbi câteva cuvinte cu Nichita Stănescu, care cobora într-o dimineață scările Complexului Studențesc Grozăvești, este deja mit.
Fairplay-ul dă o aură inefabilă valorii profesionale, proiectând-o în înaltele ceruri ale omenescului autentic.

Nelson Mandela, pacificatorul

     Am spus şi cu alt prilej că, alături de Papa Ioan Paul al II-lea, Nelson Mandela este una dintre personalităţile emblematice ale istoriei recente a omenirii. El a cultivat, din vocaţie, toleranţa, omenia, iertarea şi iubirea faţă de semeni, făcând, pentru compatrioţii săi şi pentru noi, mai mult decât cei mai mulţi lideri de stat.  A stat 27 de ani în puşcărie şi n-a căutat răzbunare : a fondat şi a civilizat o naţiune unită.  (Să ne reamintim că, în Europa, Karol Wojtyla l-a iertat necondiţionat pe turcul care îl împuşcase. )
    Nelson Mandela face parte din stirpea celor care întemeiază religii.
    Când rostim numele lui Mandela sau sau pe cel al lui Ioan Paul al II-lea, ar trebuie să ne uităm într-o oglindă morală şi să apreciem cu obiectivitate cam la ce nivel suntem pe scara care urcă de la gândacul de bălegar până la OM.
   

Marile modele : Ioan Paul al II-lea şi Nelson Mandela

Nu vreau să mă gândesc la corupţia din învăţământ, unde cadrele didactice mor de foame şi nu se mai pune accentul pe învăţătură.
Nici la originala, incredibila Constituţie pe care vor s-o facă unii.
Nici chiar la comportamentul poliţiei, în cazul anchetei de la Liceul Dimitrie Bolintineanu.
Mai important este, pentru noi, că Ioan Paul al II-lea va fi canonizat, iar Nelson Mandela se pregăteşte să ne părăsească. Sunt două posibile modele ale lumii în care vor trăi copiii şi nepoţii noştri. Capacitatea de a dialoga, toleranţa şi ideea de a face bine semenilor tăi sunt lucruri pe care cei doi ni le-au dăruit pentru veşnicie. 
Mehmet Ali Agca l-a împuşcat pe Karol Wojtyla, dar Sfântul Părinte i-a acordat iertarea, arătând ce înseamnă să fii creştin.
Mandela a făcut 27 de ani de puşcărie politică şi nu s-a răzbunat când a ajuns la putere. 
Mari oameni, mari modele. 
Noi de ce nu avem asemenea personalităţi ?
Fiindcă n-avem educaţie, care înseamnă, la rigoare, respect faţă de cei din jur şi obişnuinţa de  a urma nişte reguli ? Fiindcă n-avem, în general, nimic care să semene cu un comportament civilizat sau măcar omenesc?
La noi, Mandela ar fi fost considerat, probabil, nebun.
Şi iar intrăm într-un cerc vicios. 
Oare ce fac elitele noastre când au o uşă deschisă la mai marii zilei ?

Amintiri dintr-o lume cu cărţi ( I )

Faţă de Antichitate, Evul Mediu a însemnat o catastrofă  în ceea ce priveşte cultivarea spiritului. Câte texte şi opere de artă vor fi fost distruse definitiv ? Şi cu ce se compară ravagiile făcute de misionari în culturile nou descoperite ? Niciodată nu vom cunoaşte dimensiunile reale ale dezastrului.
Am avut recent revelaţia că trăim o nouă epocă de ignoranţă, în ciuda evoluţiei extraordinare a vieţii social-economice pe planeta noastră. Brusc, elevii au încetat să mai deschidă şi alte cărţi în afară de manuale şi, începând cu generaţia care abia a trecut de treizeci de ani, lectura nu mai este simţită ca un act necesar, aşa cum era percepută înainte. Idealul omului renascentist, armonios, sănătos fizic şi spiritual, a dispărut din mintea contemporanilor. Politizarea tuturor domeniilor existenţei sociale şi goana după o bucată de pâine elimină automat, din preocupările celor mai mulţi oameni, nevoia de artă şi de instruire personală. Cel puţin aşa se întâmplă în statele cu economia distrusă de strategii aberante. Cetăţenii au devenit nişte rotiţe într-un mecanism absurd, ca în filmul Timpuri noi, cu Chaplin. Ce nimicea religia în urmă cu sute de ani, distrug azi politica şi economia gândită parcă pentru roboţi. S-a întors zeul foamei şi al îmbogăţirii prin înşelăciune. Dar tot ne vine greu să înţelegem că există oameni care nu simt nevoia să citească zilnic şi că ei nu sunt conştienţi de ceea ce pierd.
Ca să fiu corect până la capăt, e mai rău decât în Evul Mediu, fiindcă atunci artiştii şi învăţaţii erau apreciaţi de marii despoţi care îi găzduiau în palatele lor şi îi protejau. Acum, dacă ar putea, politicienii i-ar arde de vii pe cărturari.  Libertate de gândire şi de exprimare există doar pe hârtie, în condiţiile în care creaţia este lipsită de resurse economice. În fostele state socialiste, arta nu mai are nicio şansă. Era postculturală a început !
Nu ne rămâne decât să aşteptăm o  nouă Renaştere. Până atunci, îmi voi face un obicei din a evoca, când şi când, imagini semnificative spiritual din ultima perioadă istorică în care intelectualul şi artistul însemnau ceva.
Voi evoca aici scene cu valoare de simbol pentru ceea ce reprezintă fiinţa umană, în coordonatele ei fundamentale .
1. Don Pedro, împăratul Braziliei, încercând primul aparat telefonic dat în funcţiune, reprezintă uimirea omenească în faţa miracolelor produse  de propria minte.
2. Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi, într-un film de Fellini. Ce elogiu mai frumos poate fi adus frumuseţii germinativ-feminine şi magiei pe care trupul uman o emană ?
3. Papa Ioan Paul al II-lea îi acordă iertarea celui care îl împuşcase. Este o emblemă a toleranţei şi a iubirii creştine. Faptul că am fost contemporani cu Ioan Paul al II-lea este unul dintre lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim.
4. Ajuns şef al guvernului francez, Charles de Gaulle îl numeşte pe Malraux ministru delegat la Preşedinţia Consiliului, apoi ministru de stat însărcinat cu problemele culturale. Gestul lui Charles de Gaulle arată că susţinerea intelectualilor este importantă într-o lume civilizată. E recunoaşterea unui creator de către un politician. Prin comparaţie, Băsescu l-a numit şi el pe Andrei Pleşu consilier prezidenţial, dar a simţit şi nevoia să-l înjure golăneşte, de mamă. Aşa, ca de la birjar la birjar.
Voi continua cu derularea unor asemenea secvenţe, dar e posibil să evoc, în paralel,  şi imagini ale ruşinii omeneşti.

P.S. Până la urmă se pune întrebarea dacă arta şi ştiinţa pot fi înţelese şi receptate de toată lume ori sunt apanajul unor grupuri restrânse de oameni. Evident că privilegiaţii frumosului şi ai adevărului nu trebuie să fie supuşi înfometării, aşa cum se întâmplă în ţările în care capitalismul este construit de foştii comunişti.