Lucescu nu mai are echipă

 Simona Halep are ceva în plus față de multe alte jucătoare de tenis : este profesionistă. Din puțin face mult. De pildă, la calitățile pe care le are, Azarenka ar fi trebuit să fie de multă vreme lider mondial. Dar probabil că nu se antrenează cu seriozitate. Ca și Kvitova sau Șarapova. În schimb, nu înțeleg defel cum a putut fi umilită Halep de Pennetta. Să funcționeze și aici o mafie a pariurilor?
Una peste alta, mă bucur că tenisul adevărat a triumfat, în ultima vreme, în detrimentul marilor măciucari ai acestui sport.
M-am uitat cu jale la prestațiile naționalei. În timp ce ai noștri jucau nițel mai bine decât pe vremea lui Pițurcă, Iordănescu pupa o icoană ținută în podul palmei. Cum să fii contabil, antrenor, chirurg etc., dacă nu ești sănătos la cap? Nici Becali, care are mari probleme cu dovleacul, nu pupă icoanele pe stradă sau pe stadioane. Bolile creierului nu sunt o rușine, ci reprezintă boli ale nefericirii, pot fi tratate, iar cei care suferă de așa ceva au nevoie de ajutorul nostru. Dar nu-i punem în funcții de mare răspundere, în timpul în care ar ei ar trebui să stea în spital.
În fine, Lucescu nu mai are echipă. Sau are, dar nu e formată din unsprezece jucători. E suficient să ai doi proști în apărare, ca să îl faci mare pe Ronaldo. ( Cât creier să ai, ca să lași, în repetate rânduri, un atacant singur în propriul careu? Cât au și ăia care freacă balonul zeci de ani și nu nimeresc niciodată poarta. Nu mulți fotbaliști excelează la capitolul inteligență. L-am văzut pe Pițurcă marcând goluri, fără să vrea și fără să știe, numai fiindcă portarul advers îi degaja mingea în spinare! ) Am observat că portughezul nu juca nimic, dar era liber tot timpul în careul de șase metri și nu prididea să se împiedice de mingile care îi veneau pe tavă. Am dat pe alt canal, iar când am revenit golgeterul madrilen transformase două lovituri de pedeapsă și băga a treia oară bășica în poartă. Ronaldo este un Inzaghi mai puternic și mai rapid, cel mai mare oportunist din fotbalul mondial. Un jucător mare, fără îndoială. Dar nu cred că are loc în clubul geniilor fotbalistice : Pele, Maradona, Johan Cruyff, Lionel Messi, Ronaldinho. În legătură cu Pele, am îndoielile mele, dar nu l-am văzut jucând decât la Mondialul din 1970. Eram un puști și mi se părea că brazilianul se descurca mult mai prost decât o făcea, să zicem, Jairzinho. A fost, firește, doar o impresie.

P. S. Văd că Barcelona l-a titularizat din nou pe Ter Stegen, care dovedește, a câta oară, că nu știe să stea în poartă.

Aerul capodoperei și mirosul ratării

       În timp ce Brazilia se chinuia să nu mănânce bătaie de la Chile, pe programul doi al televiziunii române rula Dictatorul lui Chaplin. Nu știu cum să spun, dar capodoperele sunt ușor de recunoscut, fiindcă te copleșesc prin modul în care reinventează frumusețea, în marginea unor adevăruri umane. Fie că sunt romane, fie că aparțin cinematografiei, acestea au un aer aparte, o muzică a lor, un vitraliu prin care filtrează lumina, în sclipiri inconfundabile. Așa se întâmplă când citești prima dată Un veac de singurătate, Maestrul și Margareta, Deșertul tătarilor, Iosif și frații săi, Sub vulcan, Orbirea sau La răsărit de Een. La fel, când recunoști câteva scene din Bergman, Wajda, Fellini, Tarkovski, Mihalkov ori, iată, Chaplin. Restul este o grandioasă ratare.
      Mă gândeam la aceste lucruri, văzând neputința și lipsa de har a fotbaliștilor brazilieni. Ăștia, care joacă acum, nu merită nici să le ducă papucii la ușă unor Garrincha, Pele, Jairzinho, Socrates, Ronaldo ( adevăratul Ronaldo!), Romario, Rivaldo, Dunga, Ronaldinho. Ceva din aura marilor legende braziliene zăbovește încă pe umerii lui Neymar.
      Am ținut de când mă știu cu Brazilia, dar azi copiii sambei m-au dezamăgit. N-au arătat nimic pe teren și au umblat cu pile la Divinitate, pentru a scăpa de o eliminare rușinoasă.