”Românul este, de altfel, leneș în viața de toate zilele, liric în poezie, tembel în politică și impresionist în critica literară.” ( Eugen Ionescu, Nu, Editura Humanitas, București, 1991, pag. 40. )
P.S. Brazilia a meritat umilința. Aceea nu era o echipă care să reprezinte patria fotbalului ridicat la rang de artă. Cu câteva excepții - David Luiz, Neymar -, cafegiii au arătat niște jucători de mâna a șaptea. Fred, de exemplu, n-ar avea loc nici la Săgeata Năvodari! Tare mi-e teamă că dacă Germania va evolua tot așa - ceea ce mi se pare improbabil - Argentina sau Olanda va avea aceeași tristă soartă.
Se afișează postările cu eticheta Brazilia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Brazilia. Afișați toate postările
miercuri, 9 iulie 2014
sâmbătă, 28 iunie 2014
Aerul capodoperei și mirosul ratării
În timp ce Brazilia se chinuia să nu mănânce bătaie de la Chile, pe programul doi al televiziunii române rula Dictatorul lui Chaplin. Nu știu cum să spun, dar capodoperele sunt ușor de recunoscut, fiindcă te copleșesc prin modul în care reinventează frumusețea, în marginea unor adevăruri umane. Fie că sunt romane, fie că aparțin cinematografiei, acestea au un aer aparte, o muzică a lor, un vitraliu prin care filtrează lumina, în sclipiri inconfundabile. Așa se întâmplă când citești prima dată Un veac de singurătate, Maestrul și Margareta, Deșertul tătarilor, Iosif și frații săi, Sub vulcan, Orbirea sau La răsărit de Een. La fel, când recunoști câteva scene din Bergman, Wajda, Fellini, Tarkovski, Mihalkov ori, iată, Chaplin. Restul este o grandioasă ratare.
Mă gândeam la aceste lucruri, văzând neputința și lipsa de har a fotbaliștilor brazilieni. Ăștia, care joacă acum, nu merită nici să le ducă papucii la ușă unor Garrincha, Pele, Jairzinho, Socrates, Ronaldo ( adevăratul Ronaldo!), Romario, Rivaldo, Dunga, Ronaldinho. Ceva din aura marilor legende braziliene zăbovește încă pe umerii lui Neymar.
Am ținut de când mă știu cu Brazilia, dar azi copiii sambei m-au dezamăgit. N-au arătat nimic pe teren și au umblat cu pile la Divinitate, pentru a scăpa de o eliminare rușinoasă.
Mă gândeam la aceste lucruri, văzând neputința și lipsa de har a fotbaliștilor brazilieni. Ăștia, care joacă acum, nu merită nici să le ducă papucii la ușă unor Garrincha, Pele, Jairzinho, Socrates, Ronaldo ( adevăratul Ronaldo!), Romario, Rivaldo, Dunga, Ronaldinho. Ceva din aura marilor legende braziliene zăbovește încă pe umerii lui Neymar.
Am ținut de când mă știu cu Brazilia, dar azi copiii sambei m-au dezamăgit. N-au arătat nimic pe teren și au umblat cu pile la Divinitate, pentru a scăpa de o eliminare rușinoasă.
vineri, 15 iunie 2012
Amintiri dintr-o lume cu cărţi ( I )
Faţă de Antichitate, Evul Mediu a însemnat o catastrofă în ceea ce priveşte cultivarea spiritului. Câte texte şi opere de artă vor fi fost distruse definitiv ? Şi cu ce se compară ravagiile făcute de misionari în culturile nou descoperite ? Niciodată nu vom cunoaşte dimensiunile reale ale dezastrului.
Am avut recent revelaţia că trăim o nouă epocă de ignoranţă, în ciuda evoluţiei extraordinare a vieţii social-economice pe planeta noastră. Brusc, elevii au încetat să mai deschidă şi alte cărţi în afară de manuale şi, începând cu generaţia care abia a trecut de treizeci de ani, lectura nu mai este simţită ca un act necesar, aşa cum era percepută înainte. Idealul omului renascentist, armonios, sănătos fizic şi spiritual, a dispărut din mintea contemporanilor. Politizarea tuturor domeniilor existenţei sociale şi goana după o bucată de pâine elimină automat, din preocupările celor mai mulţi oameni, nevoia de artă şi de instruire personală. Cel puţin aşa se întâmplă în statele cu economia distrusă de strategii aberante. Cetăţenii au devenit nişte rotiţe într-un mecanism absurd, ca în filmul Timpuri noi, cu Chaplin. Ce nimicea religia în urmă cu sute de ani, distrug azi politica şi economia gândită parcă pentru roboţi. S-a întors zeul foamei şi al îmbogăţirii prin înşelăciune. Dar tot ne vine greu să înţelegem că există oameni care nu simt nevoia să citească zilnic şi că ei nu sunt conştienţi de ceea ce pierd.
Ca să fiu corect până la capăt, e mai rău decât în Evul Mediu, fiindcă atunci artiştii şi învăţaţii erau apreciaţi de marii despoţi care îi găzduiau în palatele lor şi îi protejau. Acum, dacă ar putea, politicienii i-ar arde de vii pe cărturari. Libertate de gândire şi de exprimare există doar pe hârtie, în condiţiile în care creaţia este lipsită de resurse economice. În fostele state socialiste, arta nu mai are nicio şansă. Era postculturală a început !
Nu ne rămâne decât să aşteptăm o nouă Renaştere. Până atunci, îmi voi face un obicei din a evoca, când şi când, imagini semnificative spiritual din ultima perioadă istorică în care intelectualul şi artistul însemnau ceva.
Voi evoca aici scene cu valoare de simbol pentru ceea ce reprezintă fiinţa umană, în coordonatele ei fundamentale .
1. Don Pedro, împăratul Braziliei, încercând primul aparat telefonic dat în funcţiune, reprezintă uimirea omenească în faţa miracolelor produse de propria minte.
2. Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi, într-un film de Fellini. Ce elogiu mai frumos poate fi adus frumuseţii germinativ-feminine şi magiei pe care trupul uman o emană ?
3. Papa Ioan Paul al II-lea îi acordă iertarea celui care îl împuşcase. Este o emblemă a toleranţei şi a iubirii creştine. Faptul că am fost contemporani cu Ioan Paul al II-lea este unul dintre lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim.
4. Ajuns şef al guvernului francez, Charles de Gaulle îl numeşte pe Malraux ministru delegat la Preşedinţia Consiliului, apoi ministru de stat însărcinat cu problemele culturale. Gestul lui Charles de Gaulle arată că susţinerea intelectualilor este importantă într-o lume civilizată. E recunoaşterea unui creator de către un politician. Prin comparaţie, Băsescu l-a numit şi el pe Andrei Pleşu consilier prezidenţial, dar a simţit şi nevoia să-l înjure golăneşte, de mamă. Aşa, ca de la birjar la birjar.
Voi continua cu derularea unor asemenea secvenţe, dar e posibil să evoc, în paralel, şi imagini ale ruşinii omeneşti.
P.S. Până la urmă se pune întrebarea dacă arta şi ştiinţa pot fi înţelese şi receptate de toată lume ori sunt apanajul unor grupuri restrânse de oameni. Evident că privilegiaţii frumosului şi ai adevărului nu trebuie să fie supuşi înfometării, aşa cum se întâmplă în ţările în care capitalismul este construit de foştii comunişti.
Am avut recent revelaţia că trăim o nouă epocă de ignoranţă, în ciuda evoluţiei extraordinare a vieţii social-economice pe planeta noastră. Brusc, elevii au încetat să mai deschidă şi alte cărţi în afară de manuale şi, începând cu generaţia care abia a trecut de treizeci de ani, lectura nu mai este simţită ca un act necesar, aşa cum era percepută înainte. Idealul omului renascentist, armonios, sănătos fizic şi spiritual, a dispărut din mintea contemporanilor. Politizarea tuturor domeniilor existenţei sociale şi goana după o bucată de pâine elimină automat, din preocupările celor mai mulţi oameni, nevoia de artă şi de instruire personală. Cel puţin aşa se întâmplă în statele cu economia distrusă de strategii aberante. Cetăţenii au devenit nişte rotiţe într-un mecanism absurd, ca în filmul Timpuri noi, cu Chaplin. Ce nimicea religia în urmă cu sute de ani, distrug azi politica şi economia gândită parcă pentru roboţi. S-a întors zeul foamei şi al îmbogăţirii prin înşelăciune. Dar tot ne vine greu să înţelegem că există oameni care nu simt nevoia să citească zilnic şi că ei nu sunt conştienţi de ceea ce pierd.
Ca să fiu corect până la capăt, e mai rău decât în Evul Mediu, fiindcă atunci artiştii şi învăţaţii erau apreciaţi de marii despoţi care îi găzduiau în palatele lor şi îi protejau. Acum, dacă ar putea, politicienii i-ar arde de vii pe cărturari. Libertate de gândire şi de exprimare există doar pe hârtie, în condiţiile în care creaţia este lipsită de resurse economice. În fostele state socialiste, arta nu mai are nicio şansă. Era postculturală a început !
Nu ne rămâne decât să aşteptăm o nouă Renaştere. Până atunci, îmi voi face un obicei din a evoca, când şi când, imagini semnificative spiritual din ultima perioadă istorică în care intelectualul şi artistul însemnau ceva.
Voi evoca aici scene cu valoare de simbol pentru ceea ce reprezintă fiinţa umană, în coordonatele ei fundamentale .
1. Don Pedro, împăratul Braziliei, încercând primul aparat telefonic dat în funcţiune, reprezintă uimirea omenească în faţa miracolelor produse de propria minte.
2. Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi, într-un film de Fellini. Ce elogiu mai frumos poate fi adus frumuseţii germinativ-feminine şi magiei pe care trupul uman o emană ?
3. Papa Ioan Paul al II-lea îi acordă iertarea celui care îl împuşcase. Este o emblemă a toleranţei şi a iubirii creştine. Faptul că am fost contemporani cu Ioan Paul al II-lea este unul dintre lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim.
4. Ajuns şef al guvernului francez, Charles de Gaulle îl numeşte pe Malraux ministru delegat la Preşedinţia Consiliului, apoi ministru de stat însărcinat cu problemele culturale. Gestul lui Charles de Gaulle arată că susţinerea intelectualilor este importantă într-o lume civilizată. E recunoaşterea unui creator de către un politician. Prin comparaţie, Băsescu l-a numit şi el pe Andrei Pleşu consilier prezidenţial, dar a simţit şi nevoia să-l înjure golăneşte, de mamă. Aşa, ca de la birjar la birjar.
Voi continua cu derularea unor asemenea secvenţe, dar e posibil să evoc, în paralel, şi imagini ale ruşinii omeneşti.
P.S. Până la urmă se pune întrebarea dacă arta şi ştiinţa pot fi înţelese şi receptate de toată lume ori sunt apanajul unor grupuri restrânse de oameni. Evident că privilegiaţii frumosului şi ai adevărului nu trebuie să fie supuşi înfometării, aşa cum se întâmplă în ţările în care capitalismul este construit de foştii comunişti.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)