Lucescu nu mai are echipă

 Simona Halep are ceva în plus față de multe alte jucătoare de tenis : este profesionistă. Din puțin face mult. De pildă, la calitățile pe care le are, Azarenka ar fi trebuit să fie de multă vreme lider mondial. Dar probabil că nu se antrenează cu seriozitate. Ca și Kvitova sau Șarapova. În schimb, nu înțeleg defel cum a putut fi umilită Halep de Pennetta. Să funcționeze și aici o mafie a pariurilor?
Una peste alta, mă bucur că tenisul adevărat a triumfat, în ultima vreme, în detrimentul marilor măciucari ai acestui sport.
M-am uitat cu jale la prestațiile naționalei. În timp ce ai noștri jucau nițel mai bine decât pe vremea lui Pițurcă, Iordănescu pupa o icoană ținută în podul palmei. Cum să fii contabil, antrenor, chirurg etc., dacă nu ești sănătos la cap? Nici Becali, care are mari probleme cu dovleacul, nu pupă icoanele pe stradă sau pe stadioane. Bolile creierului nu sunt o rușine, ci reprezintă boli ale nefericirii, pot fi tratate, iar cei care suferă de așa ceva au nevoie de ajutorul nostru. Dar nu-i punem în funcții de mare răspundere, în timpul în care ar ei ar trebui să stea în spital.
În fine, Lucescu nu mai are echipă. Sau are, dar nu e formată din unsprezece jucători. E suficient să ai doi proști în apărare, ca să îl faci mare pe Ronaldo. ( Cât creier să ai, ca să lași, în repetate rânduri, un atacant singur în propriul careu? Cât au și ăia care freacă balonul zeci de ani și nu nimeresc niciodată poarta. Nu mulți fotbaliști excelează la capitolul inteligență. L-am văzut pe Pițurcă marcând goluri, fără să vrea și fără să știe, numai fiindcă portarul advers îi degaja mingea în spinare! ) Am observat că portughezul nu juca nimic, dar era liber tot timpul în careul de șase metri și nu prididea să se împiedice de mingile care îi veneau pe tavă. Am dat pe alt canal, iar când am revenit golgeterul madrilen transformase două lovituri de pedeapsă și băga a treia oară bășica în poartă. Ronaldo este un Inzaghi mai puternic și mai rapid, cel mai mare oportunist din fotbalul mondial. Un jucător mare, fără îndoială. Dar nu cred că are loc în clubul geniilor fotbalistice : Pele, Maradona, Johan Cruyff, Lionel Messi, Ronaldinho. În legătură cu Pele, am îndoielile mele, dar nu l-am văzut jucând decât la Mondialul din 1970. Eram un puști și mi se părea că brazilianul se descurca mult mai prost decât o făcea, să zicem, Jairzinho. A fost, firește, doar o impresie.

P. S. Văd că Barcelona l-a titularizat din nou pe Ter Stegen, care dovedește, a câta oară, că nu știe să stea în poartă.

Dacă Messi...

...ar juca împreună cu Cristiano Ronaldo, cum s-ar numi echipa lor? Barcelona sau Real Madrid?
L-am văzut pe Messi driblând șapte-opt adversari, înșirându-i ca pe jaloane - numai Maradona și Ronaldinho reușeau faze asemănătoare -, dar argentinianul n-a avut un vârf  de atac, căruia să-i paseze mingea pentru finalizare. Nu încetez să mă minunez : cum reușește un fotbalist să creeze fazele ofensive ale unei formații și tot el să înscrie?

Unicate și produse de serie

           Unul dintre cele mai bune criterii de stabilire a valorii în literatură este stabilirea apartenenței unei opere la statutul de unicat sau la acela de producție de serie. Desigur, unele scrieri sunt de serie limitată.

           P.S. Cam la fel ar putea fi diferențiați, calitativ, jucătorii de fotbal. Maradona, Cruyff, Messi, Ronaldinho, Gascoigne, Best, Ibrahimovici, Dobrin sunt cu siguranță unicate. Revenind la literatură, mă întreb cum ar putea roboții angajați de marile edituri occidentale să deosebească manuscrisele bune de cele proaste. ”Vandabil” este echivalent cu ”valoros”?

Masacru

     E clar că tenisul nu mai este ce a fost. Vă amintiți de schimburile de mingi, de la Roland Garros, dintre Ivan Lendl și Bjorn Borg? Țineau cam cât un set la Wimbledon. Acum câștigă cine este mai rapid și lovește mingea mai tare și mai plasat. E un fel de ping-pong jucat pe un teren de tenis. Și îmi place cum se desfășoară lucrurile pe iarbă, unde nici pastilele, nici tertipurile de nomad ale lui Nadal nu mai dau rezultate scontate. Spectacolul se desfășoară într-un ritm amețitor, așa încât Serena își pierduse capul cu totul!
    O admir din toată inima pe Simona Halep, dar mi-e teamă  că are niște limite fizice și, din păcate, și tehnice, iar scepticismul lui Țiriac e întrucâtva justificat. Dacă la toate acestea adaugi un prim serviciu inexistent și o sumedenie de erori neforțate, nu poți avea pretenții la un joc decent. Bouchard a fost însă masacrată, în finală, de Kvitova și n-a avut timp să-și dea seama ce se petrece pe teren nici măcar după ce meciul s-a încheiat. Am spus și cu alt prilej că tenisul de azi are ceva din duritatea și fatalismul boxului profesionist. Deseori unul dintre competitori este jucat în picioare și umilit dincolo de granițele suportabilului. Îmi pare rău că Wawrinka a fost eliminat și aștept ca Federer să nu-l încurce pe Djokovic.
      Mi-am schimbat preferințele și la fotbal. De când cu pentalty-ul făcut cadou Braziliei, echipa gazdă a ieșit definitiv din grațiile mele și țin constant cu adversarii săi, așa cum fac, la tenis, cu Nadal și surorile Williams. Neymar e încă fragil, așa cum arăta Maradona la primul său Mondial. Aș fi vrut să câștige Columbia, nu s-a putut, însă rămân cu imaginea lui James Rodriguez, care este marele jucător de mâine. E un tip curat, fotbalistic vorbind, sută la sută, deși a fost sponsorizat, pare-se, de un traficant de droguri. Are tehnică, naturalețe, știință a jocului și o atitudine nepervertită de luptele de pe gazon.

Şi artiştii se împuşcă

A mai murit o lume.
Barcelona a retrogradat în competiţia marilor valori sportive.
Acelaşi lucru l-am spus când steaua lui Roger Federer a început să apună.
Există o frontieră dincolo de care sportul devine artă. Echipa de fotbal a Barcelonei trecuse această graniţă. Ca şi Năstase, Federer, Muhhamad Ali, Nadia Comăneci, Cristan Gaţu, Johan Cruyff, Maradona, Ronaldinho, Messi.
Acum suntem mai săraci. Acceptând riscuri imense, jocul retro, dar creativ, al Barcelonei se impunea numai în condiţiile unei evoluţii perfecte a jucătorilor. Ei nu au avut un mare portar, nici un vârf de meserie. Cei mai mulţi componenţi ai lotului sunt mici de statură, vulnerabili la un angajament fizic total, ca şi la fazele fixe. În plus, atacanţii, cu excepţia lui Messi, nu ştiu să tragă la poartă. Singura lor şansă era să-şi debusoleze adversarul prin execuţii de fineţe, în regim de mare viteză. A fost necesară o fracţiune de secundă în plus la preluările unui jucător, ca totul să se ducă de râpă. Şi inevitabilul s-a produs. Înnoirea echipei ar fi trebuit să fie iniţiată până la declanşarea falimentului. Introducerea unui vârf autentic, revigorarea apărării, aducerea unui portar de clasă erau măsuri care ar fi condus la reinventarea echipei. Catalanii au preferat să-i pună în cârcă lui Messi tot jocul - Xavi nu mai funcţiona, iar Iniesta este destul de lent - şi să-şi exploateze, până la epuizare, vechile atuuri.
Voi rămâne cu amintiri frumoase legate de Barcelona. Şi nu-mi vor plăcea niciodată echipele anti-joc create de Mourinho. ( Păcat că şi-a folosit stilul şi la Real, unde sunt mulţi jucători de creaţie, printre care Ronaldo şi Ozil. )
Iar în finală nu voi ţine cu maşina de fotbal numită Bayern Munchen.
Prefer să fiu de partea perdantei Borussia Dortmund. Sunt fanul lui Jurgen Klopp. El a reuşit să facă o ehipă mare din nişte jucători aproape modeşti.

O minte frumoasă

Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M. B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M. B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca.
M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști și băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul în mână și a apărut, după lungi și multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând „pe culme”, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.
M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Iată ce mi-a scris un prieten comun, excelent poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. :
G. nu e popă, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care,nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui    M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A    rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino ( Stratan - n. m. Ș. T. )dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.

Fază cu M. B : la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu votci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar câțiva actori, sigur Vasile Nițulescu. M. B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în didamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.

Nu l-am mai văzut pe M. B. din 1981.
Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Cam ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.
Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos.
Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?
De aceea înțeleg de ce Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat.
De ce Stratan și-a pierdut răbdarea.
De ce Michael Jackson s-a prăbușit ca un copil lovit de o piatră.
De ce lui Maradona i-au explodat mințile.
Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor fascina de-a pururi.

Lumea e o ficţiune

Dar a cui ?
Ştirile de presă sunt edificatoare.
* Preşedintele unei companii de asigurări cere pensionarea angajaţilor la 80 de ani. Aş vrea să-l întâlnesc personal pe acest mamifer şi să-i studiez creierul şi apucăturile.
* Magda Catone este hărţuită într-un fel inadmisibil de ziarişti. Actriţa are probleme de familie, e necăjită şi ar trebui să fie lăsată în pace. Nu ar trebui să ne intereseze viaţa personală a oamenilor publici, atâta vreme cât aceasta nu îi deranjează pe cetăţenii Republicii. Dar ţi-ai găsit ! Am văzut nişte aşa-zişi ziarişti care au intrat după ea la toaletă ! Ăştia  chiar nu mai au nicio măsură ? Abia acum îl înţeleg pe Maradona, care trăgea cu pistolul în ei.
* Alţi gazetari caută mizeriile de sub covorul lui Teo Trandafir. Spre onoarea ei, Simona Gherghe nu s-a înscris pe această linie şi n-a încercat nicio clipă să pună paie pe foc şi să aţăţe un conflict care unora le pare ciudat.
* În România de azi, dacă nu faci politică, eşti marginalizat şi supus unor umilinţe greu de imaginat. Mă aştept ca în curând să se dea o lege prin care apoliticii să-şi piardă dreptul de a avea o slujbă şi de a locui în propriile case. Să fie vizaţi mai ales ăia care au muncit până acum pe brânci şi îşi văd de treaba lor. Să se înveţe minte, dacă au fost proşti, şi să ajungă toţi nişte oameni ai străzii ! Mă mir cum de i-a scăpat lui Traian Băsescu ideea unei asemenea reforme. În orice caz, Preşedintele n-a trăit degeaba. Nu numai că şi-a îngropat definitiv partidul pe care l-a condus cândva, dar este autorul unor invenţii absolut neruşinate, care sunt folosite acum cu entuziasm de USL, adversarii săi cei mai înfocaţi.
* Pe lângă toate astea, informaţia că în Ucraina curvele au profitat de începerea Campionatului European de Fotbal şi şi-au dublat tarifele nu poate decât să ne însenineze.