Între ”tu” și ”dumneavoastră”

Văd un interviu cu Nichita încă tânăr și sunt profund tulburat.
La un moment dat, Nichita îi propune reporterului să i se adreseze cu ”tu”, ”nu din lipsă de respect, ci din comoditatea comunicării”. Cu mintea sa sclipitoare, Nichita a intuit un lucru pe care nu l-am înțeles decât târziu : în mentalitatea românească nu poți arunca o punte către cineva, dacă i te adresezi cu ”dumneavoastră”. Am ratat multe prietenii și poate și marea mea iubire, fiind am fost prea protocolar. ( Am mai văzut stângăcia asta absolută, în dialogul cu necunoscuți, la Gabriel Liiceanu și asta mi l-a făcut simpatic multă vreme. Adică până am văzut cine este omul. ) O țărancă mai în vârstă decât mama spunea pe vremuri că tatăl său, un bărbat foarte autoritar, nu permitea nimănui să-i spună ”dumneavoastră”, ”dumneata” sau ”matale”. ”Să-mi spuneți tu, fiindcă nici lui Dumnezeu nu-i spunem altfel! Și cine sunt eu în comparație cu El?”
Totuși vremurile au luat-o la vale, lumea s-a stricat și ne putem trezi ca Sartre, care era un tip de lume nouă, se solidariza cu studenții, se lăsa băgat în duba poliției împreună cu ei și făcea și alte lucruri uimitoare. Vrând să vorbească în fața unei săli ticsite cu juni, s-a pomenit apostrofat de un mucos : ”Hai, bă, Sartre, fii mai scurt!” Sau ceva de genul ăsta. Pe românește, ți se poate întâmpla să rogi pe cineva să ți se adreseze cu ”tu”, iar acela să-ți dea repede o lopată și să-ți ordone să-i rânești grajdurile. Sau, mai frecvent, te ia direct cu ”tu” și ”bă”, fără să se mai obosească să-ți ceară permisiunea.
Pe 13 decembrie 1983 murea, la București, Nichita Stănescu. Eram profesor și acel an mi-a rămas înscris, în memorie, cu litere de foc. În vara de atunci a murit bunul meu prieten Florin Pripoae, un adevărat sfânt, un Alioșa Karamazov, un om de o puritate fără termeni de comparație. A fost strivit de un camion, la nici 26 de ani. ( Florin mi-a mărturisit că îl admira mult pe Ioan T. Morar, cu care fusese coleg la Universitatea din Timișoara. Surpriza mare a fost că, în urmă cu câteva luni, romancierul, care trăiește în Franța, mi-a scris pe blog și m-a întrebat ce s-a ales de Florin.) Nichita și-a asumat până la capăt condiția de scriitor, cum au făcut-o sau o fac Eminescu, Dimitrie Stelaru și Radu Aldulescu. N-a avut nimic al lui, dacă nu punem la socoteală salteaua pe care dormea și masa la care scria. De aceea ar trebui să fim mai ponderați când ne lăudăm cu prietenia vreunuia dintre autorii menționați sau cu o pagină pe care ne-a dedicat-o. Căutând să fim în rând cu lumea văzută, ne comportăm ca niște bipezi de doi lei, fără simțul măreției. Mă refer, desigur, la mine, chiar dacă nu m-am plimbat pe banii altora și nici n-am beneficiat de sinecuri nesimțite, precum Sadoveanu și Arghezi.

P.S. Cel mai urât e când, într-un dialog, unul zice ”tu”, iar celălalt, ”dumneavoastră”.

Amintiri dintr-o lume cu cărţi ( II )

Aflat în Cuba, Tennessee Williams l-a cunoscut pe Hemingway în spelunca Floradita, unde scriitorul american "îşi petrecea zilele şi nopţile, când nu pleca pe mare" :
"Mă aşteptam la un tip extrem de viril, un super-macho despotic, cu o vorbire grosolană. Dimpotrivă, Hemingway mi-a apărut ca un gentleman, care emana o foarte înduioşătoare notă de timiditate. "
Williams face gafa de a-l întreba pe Hemingway de ce boală suferise soţia acestuia, care murise.
"Hemingway nu mi-a luat-o în nume de rău, dar mi-a răspuns (după un soi de ezitare):
- Mă rog, a murit şi e moartă şi îngropată.
După care a continuat să bea. "
Autorul Zăpezilor de pe Kilimanjaro îi dă lui Williams o scrisoare de recomandare către Fidel Castro.
"Kenneth Tynan şi cu mine ne-am dus la palat. Castro avea o întrunire a cabinetului, întrunire care a durat foarte mult. Am aşteptat afară, aşezaţi pe treptele din faţa sălii unde se ţinea şedinţa. După o aşteptare de trei ore, uşa s-a deschis şi am fost invitaţi înăuntru. Castro ne-a întâmpinat pe amândoi cu căldură. Când Kenneth Tynan m-a prezentat pe mine, Generalissimul a exclamat:
- Ah, dată naibii pisica aceea!
Se referea la Pisica pe acoperişul fierbinte, ceea ce m-a surprins, - fireşte m-a încântat. Nu mi-aş fi imaginat că Generalissimul cunoaşte vreo piesă de-a mea. După aceea ne-a prezentat tuturor membrilor cabinetului. Ne-a servit cafele, băuturi, şi-a fost o întâlnire plăcută, care a meritat trei ore de aşteptare."
La Hotel Nacional, Tennessee Williams îi întâlneşte pe Jean Paul-Sartre şi Simone de Beauvoir :
"Unele dintre persoanele de care m-a legat o prietenie puternică au fost femei, şi Marion făcea parte dintre acestea. Era foarte plăcută şi bea de stingea. Am călătorit mult împreună. Într-o după amiază, când ne aflam amândoi la Hotel Nacional şi jucam gin rummy în chioşcul nostru de lângă piscină, i-am zărit pe Jean-Paul Sartre şi pe Simone de Beauvoir, aşezaţi într-un alt chioşc. I-am spus:
- Marion, cred că ar trebui să-i cunoaştem.
Cum ea nu a obiectat, m-am dus şi m-am prezentat domnului Sartre. S-a arătat foarte amabil şi i-am spus:
- N-aţi vrea să veniţi să beţi un pahar cu noi?
Ni s-a alăturat, împreună cu Miss de Beauvoir. Ea era o doamnă rece ca gheaţa, dar Jean-Paul Sartre se dovedea foarte prietenos şi fermecător. Am discutat mult şi i-am menţionat printre altele că Marion scrie poezie. Cu o seară înainte îmi arătase câteva poeme foarte frumoase. Sartre a declarat:
- O, aş vrea să le văd şi eu.
- Marion, am îndemnat-o, ai ceva împotrivă ca domnul Sartre să-ţi citească poeziile?
- Tom, te rog, nu! a protestat ea. Eu nu fac decât să mâzgălesc. Mă amuz, noaptea, să mâzgălesc versuri.
- Marion, după părerea mea ai nişte poeme frumoase, am stăruit eu.
Domnul Sartre a adăugat:
- Te rog, du-te dumneata până sus şi adu-le!
Aşa că am urcat şi le-am adus... Ei bine, Sartre a fost de-a dreptul impresionat. Trebuie să menţionez, însă, că Miss de Beauvoir a continuat să rămână de gheaţă. Bănuiesc că aşa e firea ei."