Despre arta literară

     Radu Aldulescu are o însuşire rar întâlnită în rândul marilor scriitori. El gustă şi apreciază la superlativ şi operele prozatorilor care au o scriitură total diferită de a sa. De pildă, citeşte cu plăcere literatură fantastică, săracă la capitolul oralitate, dar şi romane concepute într-un stil minimalist. Această empatie literară este specifică autorilor care sunt şi mari spirite, stând mai degrabă sub regimul excepţiei. Majoritatea oamenilor de litere nu-şi admiră decât propria operă, fiind refractari la propunerile literare ale confraţilor.  Pe cine admirau Celine şi Eugen Barbu? Totuşi, Hugo îl aprecia pe Balzac, Malraux pe Celine, Thomas Mann pe Knut Hamsun. Chiar şi tăcutului Sadoveanu îi plăceau poeziile lui Labiş. Cel mai puţin selectiv era Nichita Stănescu, care îi sălta în slăvi pe toţi producătorii de texte.
       În opinia mea, nu există o formulă care poate fi numită "cea mai bună". Fiecare scrie potrivit convingerilor şi posibilităţilor sale artistice. Şi poate că nu e bine nici să-i comparăm pe scriitori între ei : Faulkner este mai mare decât Hemingway, un romancier care creează personaje rotunde este superior unuia bidimensional etc. Cu toate că împărtăşesc părerea prietenului Dan Miron despre Hemingway, îmi place autorul Zăpezilor de pe Kilimanjaro : povestirile sale sunt printre cele mai bune care s-au scris vreodată. Pot spune doar că sunt perioade în care mă simt mai puţin atras de el.
        Când cineva nimereşte expresia ideală, într-un cadru perfect adecvat talentului său, se naşte capodopera. E un mod de a-ţi ajunge visul din urmă. Două probleme apar aici. În primul rând, gustul estetic al prozatorilor, poeţilor şi criticilor care scriu cronici, face direcţia literară a momentului. Mai exact, sunt pe linie acele cărţi care le plac lor. Argumentele vin abia după aceea : construim teorii în jurul unor impresii. Dar unele cărţi ies din orizontul de aşteptare al criticilor. E interesant ce se întâmplă cu acestea. În al doilea rând, naturalul este supralicitat în detrimentul artificialului. Pe vremuri, un cunoscut poet optzecist îmi spunea că grupul lui vrea să introducă realitatea în poezie. Văd că şi acum se merge până la refuzul oricărei convenţii literare. Viaţa trebuie să fie totuna cu literatura. Cum şi eu sunt deschis, ca cititor, către toate mijloacele artistice, parcurg cu plăcere orice op reuşit, scris cu asemenea intenţii. Însă nu mă pot împiedica să nu observ că nu există literatură fără convenţie. Literatura şi viaţa nu se pot confunda. Nici măcar nu se pot copia ca în oglindă. Artificialul şi transfigurarea se strecoară treptat, pe neobservate în pagină, cu sau fără voia noastră, iar convenţia se poate instala prin stil. Chiar stilul / lipsa de stil este o convenţie. Un roman care se doreşte non-estetic, adică jurnalul / reportajul unor experienţe strict personale, face brusc nedoritul salt în estetic, dacă are rezonanţă în planul adevărurilor general-umane, al valorilor şi arhetipurior de tot felul.

P.S. Ca să fiu corect până la capăt, e necesar să precizez că Eugen Barbu citea, cu multă bucurie, cărţile poeţilor români. Voi scrie un text dedicat lui Eugen Barbu.

Povestirile perfecte

     Să scrii numai proză scurtă şi să fii recunoscut ca mare scriitor înseamnă să ai o rată de reuşită foarte înaltă. I-a ieşit lui Cehov. Nu ştiu dacă Henry Lawson a mai scris şi altceva, dar Mark Twain şi Salinger  sunt autorii unor romane care constituie centrul de greutate al operelor lor. Caragiale este, în primul rând, dramaturg, deşi personal consider că schiţele sale sunt mai bune decât piesele de teatru.
Suspectez de perfecţiune că mai multe povestiri de Hemingway şi Saroyan.
De asemenea am susţinut mai mereu că Raymond Chandler este un mare scriitor. În volumul Crimă de mântuială, Ed. Nemira, 2012, există o povestire impresinionantă, numită Vară englezească. Nu conţine nicio intrigă poliţistă, nu are suspans, acţiunea nu spune nimic dacă o povesteşti. Un tânăr îşi asumă crima făcută de o femeie pe care o iubeşte şi fuge prin ţară. Este prins de poliţie, pus să semneze o declaraţie şi lăsat liber. Cum nu se întâmplă în alte texte, oamenii legii înţeleseseră că nu el este ucigaşul. Şi asta e tot. Ce poveste cinematografică, plină de urmăriri, bătăi, împuşcături şi alte crime ar mai fi tras un autor obişnuit ! Dar Vară englezească este scrisă dumnezeieşte şi trebuie să recunoaştem că într-o carte de proză, stilul şi personajele fac valoarea.
   Am achiziţionat târziu antologia Alertă de gradul zero în proza scurtă românească actuală, Ed. Herg Benet, 2011, alcătuită de minunatul poet Igor Ursenco. Îi mulţumesc coordonatorului că îmi face onoarea de a mă include şi pe mine printre autori. Incitat de o jună şi inteligentă comentatoarea de pe net - cum ziceam în nenumărate rânduri, femeile sunt cei mai uimitori cititori ! -, am început lectura opului cu Lili de Robert Şerban şi am avut surpriza să dau peste o altă bucată realizată fără cusur. Cunoscutul poet Robert Şerban ştie că o proză scurtă este ca o partitură în care melodia trebuie să fie evidentă. Printr-o suită de condiţionări şi scene aleatorii - "Dacă aştepţi tramvaiul 8 în staţia de lângă Abator şi începe să plouă violent, te vei adăposti în singura scară a blocului din faţa staţiei. Înainte de a intra în casă, treci pe sub bolta de viţă de vie. E ca un tunel, iar când vine tramvaiul, ai impresia că a ajuns instantaneu, ca un tren japonez. Dacă eşti în casa scării când e oprit şi nu alergi, îl pierzi. Dar tramvaiul 8 vine greu. Mai ales sâmbăta şi duminica. Mai uşor vine ploaia. Ca asta, cu cu fulgere şi tunete, cu stropi cât unghia."", este creată, cu mână de maestru, în plin banal, o situaţie de o noutate surprinzătoare. Abia în ultimele rânduri ne dăm seama că personajul-narator este o femeie cu înclinaţii lesbiene, care, stimulată de afinităţi sexuale secrete,   a urmărit-o pe Lili  mulţi ani, până ce fata a crescut şi a devenit o posibilă parteneră de jocuri erotice. Nu pot decât să-l felicit pe Robert Şerban pentru extraordinara sa izbândă şi să-i dau dreptate talentatei tinere - îmi pare rău că nu i-am reţinut numele -  care s-a entuziasmat iniţial de Lili. Dar Alertă de gradul zero conţine şi alte lucruri excepţionale pe care le vom discuta în viitor.

Arta şi războiul

Am fost impresionat să aflu că în prima mare confruntare navală dintre SUA şi Japonia, în timpul celui de-al doilea război mondial, fiecare dintre cele două părţi şi-a luat câte un martor care să eternizeze evenimentele. Japonezii au venit cu un pictor care lucrase în Montparnasse, în vreme ce americanii l-au adus pe însuşi regizorul John Ford, ca să filmeze luptele. Ford şi-a pierdut şi un ochi cu acest prilej.  Conducătorii celor două puteri şi-au dat seama că numai arta poate înnobila cumva atrocitatea războiului, transformând-o cumva în frumuseţe şi eroism. Sau să fi fost vorba de aceeaşi medievală a stăpânilor care se mândreau cu compozitorii, pictorii şi poeţii pe care îi aveau la curte, ca pe nişte proprietăţi de lux ?
Poate că istoria trebuie ori să devină ficţiune pentru a fi suportabilă. Să remarcăm cele două tipuri de sensibilate, care îşi dispută nu numai supremaţia militară, ci şi cerurile estetice. Una contemplativă, bazată pe jocul culorilor. Cealaltă, dinamică, preferând epicul.
Mă gândesc cui ar fi încredinţat misiunea de a ţine o cronică artistică pentru posteritate ? În Războiul pentru Independenţă fusese Nicolae Grigorescu. În Războiul de Întregire, luptaseră cu arma în mână Camil Petrescu şi Alexei Mateevici. Dar nu fuseseră trimişi de nimeni acolo. Participaseră ca voluntari.
Uite că nu ştiu cine au jucat roluri similare în Al Doilea Mare Război.
Şi cine ar fi trimis acum să prindă în cuvinte sau în imagini scenele unei ipotetice confruntări ? Mai mult ca sigur, corespondenţii de război. Dar câţi dintre ei sunt de nivelul lui Hemingway, să zicem ?
Căci atunci când îţi pui viaţa în mâinile unui destin orb, contează ce calitate are martorul care priveşte gestul. Iar din punct de vedere literar, s-ar părea că e rentabil să povesteşti dramele de la distanţă, după ce ai citit despre ele, prin ziare. Erich Maria Remarque, Malraux şi Hemingway au încercat crudele experienţe chiar pe pielea lor.
Şi, desigur, Sven Hassel.

Amintiri dintr-o lume cu cărţi ( II )

Aflat în Cuba, Tennessee Williams l-a cunoscut pe Hemingway în spelunca Floradita, unde scriitorul american "îşi petrecea zilele şi nopţile, când nu pleca pe mare" :
"Mă aşteptam la un tip extrem de viril, un super-macho despotic, cu o vorbire grosolană. Dimpotrivă, Hemingway mi-a apărut ca un gentleman, care emana o foarte înduioşătoare notă de timiditate. "
Williams face gafa de a-l întreba pe Hemingway de ce boală suferise soţia acestuia, care murise.
"Hemingway nu mi-a luat-o în nume de rău, dar mi-a răspuns (după un soi de ezitare):
- Mă rog, a murit şi e moartă şi îngropată.
După care a continuat să bea. "
Autorul Zăpezilor de pe Kilimanjaro îi dă lui Williams o scrisoare de recomandare către Fidel Castro.
"Kenneth Tynan şi cu mine ne-am dus la palat. Castro avea o întrunire a cabinetului, întrunire care a durat foarte mult. Am aşteptat afară, aşezaţi pe treptele din faţa sălii unde se ţinea şedinţa. După o aşteptare de trei ore, uşa s-a deschis şi am fost invitaţi înăuntru. Castro ne-a întâmpinat pe amândoi cu căldură. Când Kenneth Tynan m-a prezentat pe mine, Generalissimul a exclamat:
- Ah, dată naibii pisica aceea!
Se referea la Pisica pe acoperişul fierbinte, ceea ce m-a surprins, - fireşte m-a încântat. Nu mi-aş fi imaginat că Generalissimul cunoaşte vreo piesă de-a mea. După aceea ne-a prezentat tuturor membrilor cabinetului. Ne-a servit cafele, băuturi, şi-a fost o întâlnire plăcută, care a meritat trei ore de aşteptare."
La Hotel Nacional, Tennessee Williams îi întâlneşte pe Jean Paul-Sartre şi Simone de Beauvoir :
"Unele dintre persoanele de care m-a legat o prietenie puternică au fost femei, şi Marion făcea parte dintre acestea. Era foarte plăcută şi bea de stingea. Am călătorit mult împreună. Într-o după amiază, când ne aflam amândoi la Hotel Nacional şi jucam gin rummy în chioşcul nostru de lângă piscină, i-am zărit pe Jean-Paul Sartre şi pe Simone de Beauvoir, aşezaţi într-un alt chioşc. I-am spus:
- Marion, cred că ar trebui să-i cunoaştem.
Cum ea nu a obiectat, m-am dus şi m-am prezentat domnului Sartre. S-a arătat foarte amabil şi i-am spus:
- N-aţi vrea să veniţi să beţi un pahar cu noi?
Ni s-a alăturat, împreună cu Miss de Beauvoir. Ea era o doamnă rece ca gheaţa, dar Jean-Paul Sartre se dovedea foarte prietenos şi fermecător. Am discutat mult şi i-am menţionat printre altele că Marion scrie poezie. Cu o seară înainte îmi arătase câteva poeme foarte frumoase. Sartre a declarat:
- O, aş vrea să le văd şi eu.
- Marion, am îndemnat-o, ai ceva împotrivă ca domnul Sartre să-ţi citească poeziile?
- Tom, te rog, nu! a protestat ea. Eu nu fac decât să mâzgălesc. Mă amuz, noaptea, să mâzgălesc versuri.
- Marion, după părerea mea ai nişte poeme frumoase, am stăruit eu.
Domnul Sartre a adăugat:
- Te rog, du-te dumneata până sus şi adu-le!
Aşa că am urcat şi le-am adus... Ei bine, Sartre a fost de-a dreptul impresionat. Trebuie să menţionez, însă, că Miss de Beauvoir a continuat să rămână de gheaţă. Bănuiesc că aşa e firea ei."

Truman Capote şi personajele rotunde

E interesant cum reuşeşte Truman Capote să îmbine, în ficţiunile sale, memorialistica fin irizată de o evanescentă poezie cu un soi de realism pe care îl întâlnim la scriitorii anteriori lui Faulkner şi Hemingway. Arta sa narativă este de tip clasic, dar revigorată de simboluri aplicate în mod paradoxal unei lumi populate de personaje "rotunde" ( în accepţia lui E. M. Forster ), pline de complexitate. Cu alte cuvinte, geniul său literar îi permite să reunească elemente de multe ori antagonice într-o pânză epică de o omogenitate care nu ne permite să distingem firele deosebite care intră în melanj ori să vedem urmele lăsate de croitor. În plan stilistic, calofilia insesizabilă se pliază peste un realism cu puternice note personale. Mână de maestru, ce să mai vorbim.
Adolescenţii, copiii, bătrânii şi femeile sunt printre cele mai seducătoare personaje ale lui Capote. O vară de răscruce nu e cine ştie ce, dar personajul central, Grady McNeil, este de o mare bogăţie afectivă şi morală. Atâtea stări de spirit exprimate uneori plastic, alteori în mişcare, impresionează. Capote se arată un neaşteptat de bun peisagist şi portretist, naratorul părând el însuşi a se contamina, în repetate rânduri, de sensibilitatea fetei : "...iar soarele, îmbibat de începutul de vară care usucă frageda crustă a primăverii, se filtra printre copacii din faţa restaurantului Plaza, unde luau micul dejun." Sau : "...porumbei în zbor, nori şi turnuri peste capetele lor ; soarele, aruncând săgeţi cu vârful muiat în vară, ciufulea părul scurt, de culoarea bănuţilor de aramă, al lui Grady ; faţa ei îngustă, vioaie, cu oase delicate ca de spinare de peşte, se îmbujorase sub cascadele luminii de miere." ; "Pe vas şi pe ţărm răsunau felurite gonguri, şi bălţi de umbră, împrăştiate de fâşii de nori trecători, se adunau pe punte. O clipă, Grady a fost săgetată de senzaţia unei ciudate pierderi : bietul Peter ! "
Despre un personaj masculin : "Prospeţimea impecabilă a feţei lui netede, cu trăsături plăcute, îi întărea spusele ; şi părul proaspăt tuns îi dădea acel aer de inocenţă neajutorată pe care numai tunsoarea o poate conferi."
Unele scene sunt de neuitat : "E o senzaţie magică să poţi urmări persoana iubită dormind, inconştient că e privit, eliberat de sub orice control, îţi dă impresia, preţ de un dulce moment, că-i ţii inima în mână ; vulnerabil, oricât ar părea de iraţional, în clipele acelea este tot ce-ai crezut tu cândva că este . bărbatul pur, tandru ca un copil." Ori : " Grady îl privea fără să scoată o vorbă, dar îi venea greu să-l privească : pentru că arăta ca un copil gras, cu carnea tremurândă pe el, care ar fi crescut cu o bizară repeziciune până la dimensiunile unui bou..."
Peste tot sunt asemenea intuiţii de mare scriitor. Personajul principal e complex şi prezentat pe toate feţele. Deşi imprevizibilă pentru ceilalţi, Grady este dezvăluită cititorului în toate ungherele ei interioare, iar acesta anticipează când personajul încearcă să-l surprindă. Frumuseţea textului mă face să uit că prefer personajele care au o mare parte a personalităţii în umbră. Capote mă convinge însă că valoarea justifică orice demers artistic.
Din păcate, romanul pare neterminat, fiindcă, până la final, povestea abia se înfiripă. Şi e o carte care ar trebui să aibă o fabulă cap-coadă.