Prieteni și dușmani

         M-am bucurat mult când am văzut că Messi și Ronaldo s-au comportat ca niște camarazi și au schimbat amabilități, cu ocazia decernării Balonului de Aur. Până acum se ignorau, iar Ronaldo făcea, în stilul său, afirmații necontrolate.
        Un coleg îmi spunea că devii cel mai bun prieten cu cineva după ce te bați sau polemizezi cu el. Și mi-a povestit, foarte savuros, bătăile cu cei mai buni prieteni ai săi.  S-ar putea să fie așa, însă am observat că prieteniile durabile încep în copilărie, în liceu ori în timp ce urmezi o facultate. Pe urmă, toposurile în care solidaritatea se adâncește și devine eternă sunt câteva : pe front, în școală, în spital sau la cârciumă. Adică acolo unde oamenii duc lupte grele - cu armate inamice, cu profesorii și cu manualele, cu bolile și cu ideile -, având mare nevoie de ajutor.  Puține sunt slujbele unde oamenii simt că formează o familie și se comportă în consecință. Există prietenii sinuoase, care trec prin momente de criză, renasc și se manifestă cu și mai multă intensitate. Alteori, după un conflict, relațiile continuă, dar nu se mai pot numi prietenii. Rău e când potrivnicii o țin lungă : cei implicați se fac de râs pentru un timp nedeterminat. Un cetățean civilizat își salută deopotrivă fârtații și vrăjmașii. Totuși, e regretabil că sunt momente când nimeni nu se poate abține să nu denunțe, cu furie, nedreptatea căreia crede că i-a căzut victimă. Alteori primim câte un jet de venin, direct în ochi, de la prieteni fideli.
        Am avut o copilărie plină de violență. Pentru perioada respectivă, îi dau dreptate colegului meu mai bătrân. Ne băteam la greu, nu chiar ca în nuvelele lui Marin Preda, cu ciomege și cu măciuci, însă primeam și dădeam pumni cu nemiluita. Ochi învinețiți, dinți sparți, coaste fisurate, degete rupte în maxilarele celorlalți. A doua zi redeveneam tovarăși și țineam, unii la alții, cu aceeași caldă voioșie.
       Chiar mai târziu, când mă mai cizelasem, am avut neînțelegeri minore cu Nino Stratan, Marin Neagu sau Romulus Bucur. Urmarea? După o oră ne purtam, unii față de alții, cu și mai mare respect, cu și mai multă atenție. În general, băieții citiți nu-ți devin niciodată dușmani și nu au cultul zâzaniei. Nu iau foc din orice și nu se comportă ca o muiere urâtă, căreia îi pui în față o oglindă. Cu un singur om nu m-am contrazis niciodată : Florin Pripoae. Dar Florin era un înger și, cum se întâmplă de obicei, a murit de foarte tânăr, la 26 de ani, omorât de un camion, pe o șosea de țară.
Dacă voi trăi suficient, voi scrie un eseu despre prietenie, încercând să evit banalitățile.
Unde voiam să ajung?
      Eminescu a fost un om care n-a făcut niciun compromis și de aceea putea intra ușor în dezacord cu toată lumea. Care va fi fost secretul apropierii sale de Creangă, om mai puțin școlit, dar dăruit de Dumnezeu cu geniu literar? Poate copleșitoarea bunătate a prozatorului care iubea nu numai petrecerile cu mâncare și cu băutură, ci și desfătările cu narațiuni unice, pline de haz și expresivitate. Creangă era foarte afectuos, îngrijind permanent o turmă de pisici. Cu Caragiale lucrurile au fost mai complicate, fiindcă în ecuație a intrat o femeie. În aceste cazuri, paraponul nu dispare mai niciodată și solidaritatea se irosește pe veci. Ba deseori, bărbații împrumută comportamentul sexului frumos și se amenință sau țin supărarea pe veci. Cam așa a procedat Eminescu cu Caragiale. Cunoscătorii știu că Titu Maiorescu l-a rănit greu pe poet, când acesta din urmă l-a anunțat că se va căsători cu Veronica. Criticul i-a explicat că Veronica e o femeie ușoară, dovada fiind că a avut-o și...Caragiale. Poetul a plecat din casa lui Maiorescu zdrobit, șuierând printre dinți : ”Canalia!” De atunci, nimic n-a mai fost la fel între cei doi, însă ei s-au prețuit în continuare ca scriitori, iar când Caragiale a aflat că Eminescu a murit, a izbucnit în lacrimi. Existase, într-adevăr, o relație amoroasă  între Veronica și autorul Năpastei. În urma partidelor de sex, Veronica i-a trimis lui Caragiale mai multe scrisori pasionale, iar el le citea amicilor, la cârciumă, amuzându-se copios. Veronica a aflat și, deși nu se mai afla în relații bune cu Eminescu, a apelat la autorul Lacului, pentru a-i recupera misivele. Mizase, desigur, pe simțul onoarei pe care îl avea Eminescu, dar care îi lipsea, se pare, lui Caragiale. Primul a intrat în cârciumă și l-a somat pe al doilea să-i dea scrisorile, pentru a i le înapoia Veronicăi. Caragiale l-a refuzat, persiflându-l pe fostul său prieten. Înfuriat, Eminescu l-a amenințat cu bătaia pe Nenea Iancu. Urâtă treabă, cum ar fi zis cineva. Până la urmă, într-un fel sau altul, Eminescu a obținut răvașele în discuție și i le-a înapoiat Veronicăi.
    Consider că, așa cum sângele apă nu se face, o prietenie adevărată poate supraviețui oricărei încercări, chiar dacă la inițierea unui scandal pun umerii și femeile.

Echipe de bulumaci sau despre limitele gândirii sportive

    Am privit cu jale cum Bayern a fost făcută preş pentru şters picioarele de către Real Madrid. Fiind fan Barcelona, nu ţin cu Real dintr-un motiv foarte simplu : de când am pus ochii pe televizor, am văzut că jucătorii acestei echipe - e o tradiţie! - nu ştiu ce este fair-play-ul. De la Hugo Sanchez încoace, m-am obişnuit să văd faulturi murdare, tăvălituri, urlete, simulări comice, cerşirea unor penalty-uri nemeritate etc. Pepe, Ramos şi superbul Ronaldo erau campioni la treburile astea. Parcă erau copiii lui Lăcătuş, care îşi scuipa constant competitorii în ochi şi l-a nenorocit pe unul pe viaţă, printr-un fault criminal. Pe scurt, atitudinea faţă de adversar şi faţă de joc a Realului mă dezgusta. Iată însă că echipa formată de Ancelotti e cu totul altceva. Nu mă dau mare specialist în domeniu, dar înţeleg că Real joacă un alt fotbal decât cel din era Mourinho, un antrenor conflictual, care menţinea o atmosferă tensionată în vestiar. Ancelotti a risipit energiile negative şi i-a făcut pe marii săi jucători - Real are cel mai bun lot din Europa - să joace la potenţial optim. Ronaldo, Bale şi Di Maria sunt în mare formă, peste Messi, şi sunt de aşteptat lucruri extraordinare de la ei.
      În schimb, Guardiola - am pariat totdeauna pe el, ca şi pe Klopp - şi Mourinho - nu mi-a plăcut niciodată - fac ce ştiu ei mai bine. Primul nu înţelege că fotbalul se joacă pe goluri şi nu pe cărat mingea, metru cu metru, până în poartă, iar cel de-al doilea nu ştie decât să se apere, punând ziduri şi metereze, ca în Evul Mediu. La Barcelona, Guardiola îl avea pe Messi care destrăma ţesătura de fundaşi din orice careu şi mai era şi om de gol. Dar nici atunci n-am înţeles cum poţi juca atât de riscant, fără un vârf autentic şi cu atacanţi scunzi, adică fără nicio şanşă la fazele fixe, mizând numai pe geniul lui Messi. Căci era genial, într-adevăr, şi juca peste posibilităţile sale fizice. Messi are şi el păcatele sale, vizibile abia acum când a pierdut puţin din viteza de execuţie sau nu mai poate, pur şi simplu. Se foloseşte numai de un picior - dar nu chiar ca Robben, enervant din acest punct de vedere - şi, mai ales, nu joacă deloc fără minge, spre deosebire de Ronaldo, care foloseşte rapid spaţiile libere, pentru a se demarca. "Messi este talent, Ronaldo este antrenament", a spus Ibrahimovici.  Oricât de înzestrat este un sportiv, nu poate face mare lucru fără o pregătire serioasă şi fără respectarea unui plan tactic. M-am uitat la bieţii nemţi cum târâiau mingea până în careu şi... o dădeau spaniolilor. Germanii n-au fantezie, inventivitate, darul improvizaţiei şi sunt foarte lenţi. O echipă de bulumaci. Altceva ar fi fost dacă, la Madrid, ar fi avut un vârf de meserie şi ar fi înscris după ce îi sufocaseră pe iberici. Să faci acelaşi lucru cu toate echipele pe la care treci, cum procedează Guardiola, înseamnă să fii limitat. ( Mă scoate din sărite şi altă prostie . Barcelona lui Martinez centrează în neştire în careul advers, deşi are în componenţa sa numai pitici! ) Tot despre lipsă de inteligenţă se poate vorbi şi în cazul lui Mourinho. Pe lângă tensiunea permanentă în care îşi ţine colaboratorii, portughezul repetă vechile scheme : apărare supraaglomerată şi distrugerea jocului echipei potrivnice.
       Frumuseţea şi spectacolul în fotbal sunt date de inovaţii şi de adaptarea strategiei de joc la specificul fiecărui fotbalist. Dacă nu facem asta, îi urmărim pe nemţi şi plângem sau râdem, după simpatiile pe care le avem. Ori căscăm de plictiseală. Că fotbalul nu se joacă pe posesie, ci pe introducerea mingii în aţe.

P.S. A apărut cronica lui Constantin Piştea la romanul meu Călugărul Negru : http://constantinpistea.wordpress.com/ Îi mulţumesc autorului şi pe această cale.

Case acoperite cu paie şi locuite de îngeri

* Despre universurile paralele : cine ştie în farfuria cui suntem, iar steluţa de grăsime de deasupra noastră se numeşte soare.
* Cea mai impresionantă construcţie de pe planeta noastră este un zid şi asta spune multe despre ideea de om.
* Creaţia consumă mai multă energie decât prepararea betoanelor cu lopata. Am citit despre scriitori care lucrează direct din pat, folosind pereţii camerei şi consumînd multe coli de hârtie, pe care le aruncă pe jos. Mircea Dinescu este un bărbat dinamic şi plin de vigoare. Totuşi, scrie pe o tăblie micuţă, pe care o ţine pe piept în timp ce stă întins pe pat. Mărturisesc că şi eu simt nevoia imperioasă să mă lungesc după fiecare pagină scrisă.
* Preţuiesc reuşitele confraţilor mei şi sunt bucuros că un scriitor atât de important precum Ovidiu Nimigean şi-a dat seama de lucrul ăsta. Trăiesc o admiraţie perpetuă, necondiţionată decât de valoare. În ultima vreme m-am cam dezumflat, dar nu în materie de artişti. Aflu că un anumit prinţ este făcătura Serviciilor Secrete, iar ideea de monarhie ar fi compromisă. Îl văd pe Cristiano Ronaldo făcând mai puţin pe suta de metri decât Usain Bolt, după 80 de minute de fotbal intens. Şi atunci nu mai cred nici în Messi, nici în Nadal, nici în alţii. Trăiască pastilele izbăvitoare ! Pun în continuare urechea la ce zice un profesionist onest despre un alt profesionist.  De pildă, când Ibrahimovici şi  Ribery spun că, în ansamblu, Messi este cel mai bun fotbalist din lume. Specialistul ştie ce spune, spre deosebire de ignorant, a cărui părere reprezintă cel mai adesea doar un jet de venin. Dar ar trebui să fim orbi să nu vedem că, în anul care s-a scurs, francezul şi portughezul au strălucit mai puternic decât argentinianul.
* Sunt medii sociale îm care nu se pot lega prietenii. Ele sunt locuite de oameni care nu văd mai departe de micile lor interese, trăind într-un veritabil hârdău moral.
* O prietenă cu puteri paranormale mi-a povestit cum a scos familia unei necunoscute din nenorociri şi din suferinţă. Ieşind din impas, nefericita şi-a manifestat în felul ei recunoştinţa faţă de binefăcătoare, aducând pe capul acesteia necazuri de neimaginat. Ura celor pe care i-ai ajutat cândva, mi-a explicat amica mea, este mai periculoasă decât paraponul celor pe care i-ai jignit întâmplător.
* Vânătorile indecente organizate de Ţiriac sunt, ca şi petecerile date de marii dictatori, o formă de beţie a puterii. Iată o temă literară.
* Închid ochii şi fac un fort de reînviere a lumii care dispărea sub ochii mei de copil.
Case de paiantă, acoperite cu paie, nunţi organizate pe snopi de coceni, şoproane şi garduri înnegrite de ploi şi de arşiţa soarelui, acoperite cu roiuri de libelule, odăi luminate de lămpi cu petrol, clăi de resturi vegetale, meri dulci, neatacaţi de omizi, duzi şi corcoduşi căţăraţi până în slava cerului. Şi, mai presus de orice, oameni de treabă, neafectaţi de morbul lăcomiei şi al invidiei. Săraci în toate cele, dar cu suflete princiare. Se duceau unii pe la alţii, se sprijineau unii pe alţii în treburile gospodăriei, povesteau, făceau haz de câte ceva, fără pic de răutate. Când cineva îşi făcea o casă, prietenii şi vecinii săreau şi îl ajutau  să ridice zidurile şi să pună acoperişul, fără nicio simbrie. Erau plătiţi numai meşterii. La rândul său, omul se ducea şi trudea cu drag la consătenii săi. În Cartojani, localitatea vecină, gospodarii cultivau legume şi le vindeau pe piaţă. Într-un an, unul dintre ei s-a îmbolnăvit. Ceilalţi s-au sfătuit ce să facă, apoi au cules recolta lăsată în paragină, au plasat-o rentabil şi i-au adus banii suferindului.
  Mi-e oroare să-mi amintesc că acum trei ani, un ţăran cumsecade mi-a zis că a fost nevoit să plătească oameni, pentru a îndrepta, în două minute, un prun doborât de furtună. Vecinul său se declarase excesiv de ocupat. Un altul şi-a distrus bolta de viţă şi perii din curte, pentru a le permite vecinilor să înalţe o construcţie impunătoare. Pe urmă, ei...
    Fusese însă vorba să ne gândim la lucruri frumoase.

Messi la mâna a doua

      Se pare că Franck Ribery este, la cei treizeci de ani ai săi, cel mai bun fotbalist al momentului. Trage mai slab la poartă decât Ronaldo şi Messi, dar de ceva timp driblează mai bine, e mai activ ( ca să nu spun "mai prezent în joc " ! ), mai periculos şi pasează ideal. Ronaldo rămâne elegant, rapid şi puternic, dar Messi a ajuns dolofan, un adevărat purceluş. În condiţiile astea, de nepăsare faţă de condiţia ta fizică, nu poţi decât coborî pe scara marilor performanţe. Mie îmi place foarte mult Ibrahimovici, dar astăzi valoarea unui sportiv se calculează matematic, pe computere : câţi kilometri a alergat, câte pase a dat, câte şuturi a tras, cu câte îmbrânceli, înjurături şi pumni şi-a tratat adversarii. E cam ca la tenis. Pe vremuri, dacă Newcombe, jucător primitiv- Năstase îl bătea pe unde îl prindea ! -, fără rever, câştiga Wimbledon-ul, era socotit nr. 1 mondial. În rest putea să stea tot anul la bere. Pe stadioane, câte un brazilian îţi lua ochii cu câteva faze şi i se dedicau ode şi imnuri.
      Alta e problema. Aşa cum anticipam - deşi nu mă socotesc mare specialist în fotbal -, odată cu declinul Barcelonei, fotbalul mondial a făcut un pas înapoi. La Bayern, Guardiola încearcă să facă gheparzi din nişte tauri. Mourinho face peste tot ce ştie, adică îşi transformă jucătorii în bătăuşi şi îi pune să se comporte ca la coride. Chiar nu înţeleg de ce echipele portughezului joacă mereu cu atâta ură la adresa adversarilor. La Chelsea, până şi superbului David Luiz i-au crescut colţi de mistreţ.
       Mă gândesc la posibilitatea ca Mourinho să ajungă antrenor la Bayern. Atunci ar fi cu adevărat sfârşitul fotbalului ca spectacol.

P.S. Lipsa de caracter a lui Mourinho se vede şi din faptul că, după ce a susţinut ani în şir că Ronaldo este mai bun decât Messi, a dat de înţeles, după ce a plecat de la Real, că n-ar fi mare lucru de capul compatriotului său. Aseară aş fi vrut să câştige Chelsea, dar antrenorul portughez mi-a stat ca un nod în gât şi am sfârşit prin a ţine cu Bayern.