Echipe de bulumaci sau despre limitele gândirii sportive

    Am privit cu jale cum Bayern a fost făcută preş pentru şters picioarele de către Real Madrid. Fiind fan Barcelona, nu ţin cu Real dintr-un motiv foarte simplu : de când am pus ochii pe televizor, am văzut că jucătorii acestei echipe - e o tradiţie! - nu ştiu ce este fair-play-ul. De la Hugo Sanchez încoace, m-am obişnuit să văd faulturi murdare, tăvălituri, urlete, simulări comice, cerşirea unor penalty-uri nemeritate etc. Pepe, Ramos şi superbul Ronaldo erau campioni la treburile astea. Parcă erau copiii lui Lăcătuş, care îşi scuipa constant competitorii în ochi şi l-a nenorocit pe unul pe viaţă, printr-un fault criminal. Pe scurt, atitudinea faţă de adversar şi faţă de joc a Realului mă dezgusta. Iată însă că echipa formată de Ancelotti e cu totul altceva. Nu mă dau mare specialist în domeniu, dar înţeleg că Real joacă un alt fotbal decât cel din era Mourinho, un antrenor conflictual, care menţinea o atmosferă tensionată în vestiar. Ancelotti a risipit energiile negative şi i-a făcut pe marii săi jucători - Real are cel mai bun lot din Europa - să joace la potenţial optim. Ronaldo, Bale şi Di Maria sunt în mare formă, peste Messi, şi sunt de aşteptat lucruri extraordinare de la ei.
      În schimb, Guardiola - am pariat totdeauna pe el, ca şi pe Klopp - şi Mourinho - nu mi-a plăcut niciodată - fac ce ştiu ei mai bine. Primul nu înţelege că fotbalul se joacă pe goluri şi nu pe cărat mingea, metru cu metru, până în poartă, iar cel de-al doilea nu ştie decât să se apere, punând ziduri şi metereze, ca în Evul Mediu. La Barcelona, Guardiola îl avea pe Messi care destrăma ţesătura de fundaşi din orice careu şi mai era şi om de gol. Dar nici atunci n-am înţeles cum poţi juca atât de riscant, fără un vârf autentic şi cu atacanţi scunzi, adică fără nicio şanşă la fazele fixe, mizând numai pe geniul lui Messi. Căci era genial, într-adevăr, şi juca peste posibilităţile sale fizice. Messi are şi el păcatele sale, vizibile abia acum când a pierdut puţin din viteza de execuţie sau nu mai poate, pur şi simplu. Se foloseşte numai de un picior - dar nu chiar ca Robben, enervant din acest punct de vedere - şi, mai ales, nu joacă deloc fără minge, spre deosebire de Ronaldo, care foloseşte rapid spaţiile libere, pentru a se demarca. "Messi este talent, Ronaldo este antrenament", a spus Ibrahimovici.  Oricât de înzestrat este un sportiv, nu poate face mare lucru fără o pregătire serioasă şi fără respectarea unui plan tactic. M-am uitat la bieţii nemţi cum târâiau mingea până în careu şi... o dădeau spaniolilor. Germanii n-au fantezie, inventivitate, darul improvizaţiei şi sunt foarte lenţi. O echipă de bulumaci. Altceva ar fi fost dacă, la Madrid, ar fi avut un vârf de meserie şi ar fi înscris după ce îi sufocaseră pe iberici. Să faci acelaşi lucru cu toate echipele pe la care treci, cum procedează Guardiola, înseamnă să fii limitat. ( Mă scoate din sărite şi altă prostie . Barcelona lui Martinez centrează în neştire în careul advers, deşi are în componenţa sa numai pitici! ) Tot despre lipsă de inteligenţă se poate vorbi şi în cazul lui Mourinho. Pe lângă tensiunea permanentă în care îşi ţine colaboratorii, portughezul repetă vechile scheme : apărare supraaglomerată şi distrugerea jocului echipei potrivnice.
       Frumuseţea şi spectacolul în fotbal sunt date de inovaţii şi de adaptarea strategiei de joc la specificul fiecărui fotbalist. Dacă nu facem asta, îi urmărim pe nemţi şi plângem sau râdem, după simpatiile pe care le avem. Ori căscăm de plictiseală. Că fotbalul nu se joacă pe posesie, ci pe introducerea mingii în aţe.

P.S. A apărut cronica lui Constantin Piştea la romanul meu Călugărul Negru : http://constantinpistea.wordpress.com/ Îi mulţumesc autorului şi pe această cale.

Messi la mâna a doua

      Se pare că Franck Ribery este, la cei treizeci de ani ai săi, cel mai bun fotbalist al momentului. Trage mai slab la poartă decât Ronaldo şi Messi, dar de ceva timp driblează mai bine, e mai activ ( ca să nu spun "mai prezent în joc " ! ), mai periculos şi pasează ideal. Ronaldo rămâne elegant, rapid şi puternic, dar Messi a ajuns dolofan, un adevărat purceluş. În condiţiile astea, de nepăsare faţă de condiţia ta fizică, nu poţi decât coborî pe scara marilor performanţe. Mie îmi place foarte mult Ibrahimovici, dar astăzi valoarea unui sportiv se calculează matematic, pe computere : câţi kilometri a alergat, câte pase a dat, câte şuturi a tras, cu câte îmbrânceli, înjurături şi pumni şi-a tratat adversarii. E cam ca la tenis. Pe vremuri, dacă Newcombe, jucător primitiv- Năstase îl bătea pe unde îl prindea ! -, fără rever, câştiga Wimbledon-ul, era socotit nr. 1 mondial. În rest putea să stea tot anul la bere. Pe stadioane, câte un brazilian îţi lua ochii cu câteva faze şi i se dedicau ode şi imnuri.
      Alta e problema. Aşa cum anticipam - deşi nu mă socotesc mare specialist în fotbal -, odată cu declinul Barcelonei, fotbalul mondial a făcut un pas înapoi. La Bayern, Guardiola încearcă să facă gheparzi din nişte tauri. Mourinho face peste tot ce ştie, adică îşi transformă jucătorii în bătăuşi şi îi pune să se comporte ca la coride. Chiar nu înţeleg de ce echipele portughezului joacă mereu cu atâta ură la adresa adversarilor. La Chelsea, până şi superbului David Luiz i-au crescut colţi de mistreţ.
       Mă gândesc la posibilitatea ca Mourinho să ajungă antrenor la Bayern. Atunci ar fi cu adevărat sfârşitul fotbalului ca spectacol.

P.S. Lipsa de caracter a lui Mourinho se vede şi din faptul că, după ce a susţinut ani în şir că Ronaldo este mai bun decât Messi, a dat de înţeles, după ce a plecat de la Real, că n-ar fi mare lucru de capul compatriotului său. Aseară aş fi vrut să câştige Chelsea, dar antrenorul portughez mi-a stat ca un nod în gât şi am sfârşit prin a ţine cu Bayern.

Şi artiştii se împuşcă

A mai murit o lume.
Barcelona a retrogradat în competiţia marilor valori sportive.
Acelaşi lucru l-am spus când steaua lui Roger Federer a început să apună.
Există o frontieră dincolo de care sportul devine artă. Echipa de fotbal a Barcelonei trecuse această graniţă. Ca şi Năstase, Federer, Muhhamad Ali, Nadia Comăneci, Cristan Gaţu, Johan Cruyff, Maradona, Ronaldinho, Messi.
Acum suntem mai săraci. Acceptând riscuri imense, jocul retro, dar creativ, al Barcelonei se impunea numai în condiţiile unei evoluţii perfecte a jucătorilor. Ei nu au avut un mare portar, nici un vârf de meserie. Cei mai mulţi componenţi ai lotului sunt mici de statură, vulnerabili la un angajament fizic total, ca şi la fazele fixe. În plus, atacanţii, cu excepţia lui Messi, nu ştiu să tragă la poartă. Singura lor şansă era să-şi debusoleze adversarul prin execuţii de fineţe, în regim de mare viteză. A fost necesară o fracţiune de secundă în plus la preluările unui jucător, ca totul să se ducă de râpă. Şi inevitabilul s-a produs. Înnoirea echipei ar fi trebuit să fie iniţiată până la declanşarea falimentului. Introducerea unui vârf autentic, revigorarea apărării, aducerea unui portar de clasă erau măsuri care ar fi condus la reinventarea echipei. Catalanii au preferat să-i pună în cârcă lui Messi tot jocul - Xavi nu mai funcţiona, iar Iniesta este destul de lent - şi să-şi exploateze, până la epuizare, vechile atuuri.
Voi rămâne cu amintiri frumoase legate de Barcelona. Şi nu-mi vor plăcea niciodată echipele anti-joc create de Mourinho. ( Păcat că şi-a folosit stilul şi la Real, unde sunt mulţi jucători de creaţie, printre care Ronaldo şi Ozil. )
Iar în finală nu voi ţine cu maşina de fotbal numită Bayern Munchen.
Prefer să fiu de partea perdantei Borussia Dortmund. Sunt fanul lui Jurgen Klopp. El a reuşit să facă o ehipă mare din nişte jucători aproape modeşti.