Ursul care mănâncă găini

* Finala Ligii Campionilor a fost un meci ciudat. Italienii au ratat cu seninătate ocazii mari, iar în repriza a doua păreau îndopați cu barbiturice. Buffon era înțepenit în poartă, iar norocul și mici amănunte i-au impus pe madrileni la un scor mincinos. La 1-1, Ronaldo a respins cu mâna o minge care ar fi prins poarta, dar arbitrul și-a tras șapca pe ochi și s-a făcut că nu vede. Pe același jucător, care greșește trei preluări din cinci, nu l-au marcat mai deloc. Real Madrid este cea mai bună echipă din lume și Ronaldo este un golgheter de vocație. Dar cu o echipă ca Real în spate, ce vârf n-ar marca goluri cu căruța?  Poate Higuain, jucător de mâna a treia, dar prezentat ca un unicat. Marile finale sunt câștigate de echipele cu atacanți care știu să tragă la poartă. Nu apărările adormite sau atacanții de nivel mediu decid soarta unui meci. Totuși, mă întreb câtă prostie îți trebuie, fotbalist fiind, să poți spune că Ronaldo e un jucător ”mai complet” decât Messi. Cum zicea Mitică, oracolul din Bălcești? ”Fotbaliștii sunt ca găinile : ciugulesc din palma stăpânilor, așa că ei nu știu când iau droguri sau mănâncă c...” Cert e că, după ce am renunțat să mai urmăresc partidele de handbal, nu mă mai interesează nici fotbalul, în condițiile în care Barcelona crede că se poate menține pe culmea de rufe fără portar, fără apărare, cu un mijloc de veterani și cu doi jucători valabili : Messi și Pique. Cum toate sporturile conțin și multă bătaie, mă voi uita doar la confruntările din box, fiindcă e un sport onest : nu e bătaie deghizată, e una transparentă și se joacă după niște reguli.
*  Salariile profesorilor rămân umilitoare. Dar problemele învățământului sunt multiple și grave. Ar trebui să fie acceptate clase formate din mai puțini elevi și să nu mai fie promovate loazele. Până nu sunt eliminate simulacrele de examene numite evaluări și nu se înființează o instituție de învățământ superior special dedicată celor care vor să devină dascăli, totul va merge la vale, ca o alunecare de teren. Când locurile de muncă din România vor fi ocupate pe criterii de competență, iar învățătura va fi resimțită ca o necesitate, sistemul va reînvia.
În altă ordine de idei, n-am venit să fac carieră în Gratia. Spre deosebire de Despot-Vodă, nu cred că se poate face Universitate la Cotnari. (  M-am întors acasă, dar se pare că nu numai piața nu corespunde socotelilor pe care ți le faci inițial. Mai sunt oameni, uneori foarte apropiați, cu caracter imposibil, uși închise, inconștiență, prostie, răutate etc. Dar poate că nici nu călcam pe aici dacă din anul 1981, din ordinul Elenei Ceaușescu, n-ar fi fost închise, pentru absolvenți, aproape toate orașele României. Excepții : Sulina, Breaza și Alba Iulia. Rodica Zafiu, celebrul  universitar de azi, care a avut 10 pe linie în facultate, n-a găsit alt post mai bun decât la... Ciorogârla, unde a ajuns mai târziu și Ștefan Cârje.)  Am încercat să fac aici lucruri bune, zeci de ani, din respect față de copii și față de oameni. Sunt profesor încă de când cei mai mulți colegi mai aveau câțiva ani până să se nască și am publicat primul text când chiar părinții lor erau puștani. Spre lauda lor, cei mai mulți dintre ei știu ce înseamnă respectul și au însușirile necesare unor formatori de caractere. Am ars o viață pentru realizările altora, despre care până și neprietenii spun că nu știu ce înseamnă recunoștința. Dar țelurile mele țin de altă ligă și îmi pare rău că n-am avut tăria morală de a mă comporta, până la capăt, ca un alt Bukowski. Trebuie să spun că am făcut totuși acest lucru în proporție de 80%. Altfel n-aș fi putut supraviețui. Pace tuturor!
* Ucigașii de animale au poftă să mai împuște niște urși. Animalele din sălbăticie mor de foame și de sete și dacă mai ciordesc câte o găină de la vreun gospodar, la fața locului năvălesc televiziunile năimite, care încep să urle că poporul e în pericol și că ar trebui executate toate sufletele din păduri. Nu i-a numit Fănuș Neagu, pe ăștia, ”hoitari”?  Înainte de a muri, marele scriitor le-a mai zis : ”Urât mai trăiți, domnilor!” Nenorocirea e că aceste entități ne mânjesc și nouă viața, ca și când n-ar fi destul de adânc scufundată într-o cloacă împuțită.  Ce mizerie omenească!
* Îmi place Chuk Norris că e veridic. Adică el îi bate de-i stinge pe dușmani, de la începutul până la sfârșitul fiecărei scene. Nu ca alții, care se lasă omorâți bine și dup-aia se ridică și își distrug adversarii. Cine a luat două bucăți bune în bărbie știe că e scos din uz și nu mai are șanse să învingă într-o confruntare. Numai regizorii habar n-au de asta.
* Oricum, propun să ne învăluim semenii în valuri de iubire, să iertăm totul și să căutăm iluminarea. Scapă cine poate.

Literatura ca o felie de tort

* Nimic nu-l mulțumește pe român! Dacă plouă, ar trebui să ningă. Dacă ninge, ar trebui să fie secetă. Consider că autoritățile au făcut bine că au întrerupt cursurile. Prin cătune există familii care nu au lemne cu care să-și încălzească locuințele, iar copiii nu au un codru de pâine. Sunt cazuri dramatice și constat cu bucurie că statul se implică în ajutorarea celor nevoiași. 
Mărturisesc însă că nu înțeleg înclinația multora de a fi permanent Gică contra și de a critica tot ce se face. Impulsionați de ambiția unor opinii insuficient cântărite, asemenea oameni pot fi foarte ușor manipulați, fiindcă sunt previzibili. Un amic îmi povestea despre șeful său, care voia să dețină controlul total și să aibă mereu ultimul cuvânt. Cum făcea, cum dregea, el reușea să găsească soluția cea mai puțin convenabilă pentru angajați. De pildă, dacă un subordonat dorea concediu în iulie, el îi dădea în august. Și invers. ”Ce fac, bă? m-a întrebat prietenul, că nu știu cum s-o mai dau cu ăsta. Aș vrea concediu în august și mi-e teamă că mă va încurca.” ”Cere-i concediu în iulie și îți va da în august”, i-am sugerat. ”Și dacă îmi dă în iulie?” ”Exclus”, am răspuns. Așa că omul a cerut concediu în iulie și i s-a dat în august.

* Îmi displace lipsa unei minime decențe, din partea FIFA, în premierea până la ridicol a lui Cristiano Ronaldo, care a fost modest la Campionatul European, iar în Liga Campionilor a fost eclipsat de Bale. Oficialitățile mai au să-i pună portughezului, pe freza dată cu gel, coroana regelui Cioabă și să-i ofere prezervative din foiță de aur. În campionatul spaniol, arbitrii joacă și ei pentru madrileni. Prin contrast, Barcelona îi pune lui Messi în spate toate poverile. Echipa n-are portar, n-are antrenor de top, n-are lot de nivelul Realului. Neymar și Suarez sunt inconstanți, jucând după capricii. Messi joacă, Messi driblează, Messi centrează, Messi înscrie. Nu e prea mult?

* Instinctele criminale ale unora mă lasă fără grai. Dacă n-au puști, își cumpără câini de luptă și îi asmut asupra maidanezilor. Spun ce-am mai zis și cu alt prilej : cine omoară câini va ucide și oameni. Din păcate, tot mai mulți contemporani trăiesc la nivelul unor impulsuri primare.

* O informație din România literară : ”Cu 95 de milioane de dolari venit anual, americanul James Patterson nu este doar cel mai bogat autor de romane poliţiste din SUA şi din lume, dar îi întrece, şi oho!, de departe, pe Ronaldo şi Messi, pe Madonna şi Rihanna, ba chiar pe Tom Cruise, aşa că despre John Grisham sau J.K. Rowling nici n-are rost să vorbim, cu bietele lor câştiguri de 12-15 milioane pe lună. A început prin a lucra în publicitate, meserie care, odată învăţată temeinic, l-a ajutat în promovarea propriilor romane, chiar mai înainte de a-şi face propria editură, având în prezent douăzeci de salariaţi, şi de a expedia în toate colţurile mapamondului literar sinopsurile viitoarelor cărţi, publicate uneori independent de romane, dar cu acelaşi succes de casă. Altminteri, Patterson e un singuratic, practic necunoscut în metroul new-yorkez, când se întâmplă să iasă din casă, fost gardian de noapte în tinereţe, într-un azil psihiatric, pe vremea când citea puţine romane, totuşi, ce e drept, Ulise al Joyce printre ele. E dispreţuit de confraţi pentru cantitatea industrială a romanelor publicate, cu ajutorul, în ultimii ani, al „subalternilor” săi, pe care nu-i consideră „negri” sau „metişi”, ci colaboratori, inşi care îi triază subiectele şi-i furnizează informaţia. N-ar avea cum să răzbească de unul singur cu o imaginaţie atât de bogată, dacă n-ar fi ei să se ocupe de partea brută a profesiei. Problema lui e partea netă. Care e, literar şi financiar, considerabilă.”

Ce putem spune? Din artă, literatura a devenit industrie care scoate produse de unică folosință. Nu l-am citit pe Patterson ( îi știu pe John Grisham și pe alții), dar bănuiesc că scrie facil și poate fi citit cu plăcere. Probabil că este deconectant. Prin comparație cu literatura de valoare ( tocmai am terminat de citit Iedera de Grazia Deledda), ale cărei personaje gravitează în jurul unei axe morale, textele de consum ( citesc Fata care s-a jucat cu focul de Stieg Larsson) sunt amorale. Oferă imaginației un spațiu de manevră nelimitat. Singurul lucru indezirabil este crima. Personajele încalcă toate codurile tradiționale și fac ceea ce ar face mulți cititori : descoperă criminali, spionează, se distrează, fac amor cu cine se nimerește. Te minunezi cum a evoluat literatura, de la Faulkner la Patterson. Dar poate că asta nu e literatură, iar operele sunt doar niște torturi de forma cărților. Le mănânci și rămâi cu un gust plăcut în gură. Nu simți nevoia să le recitești. E rău însă că în anumite medii sociale, nimeni nu citește nimic. Nici cărți de specialitate, nici altceva. Excepțiile confirmă regula. Zilele trecute am vorbit la telefon cu un fost coleg de catedră, un om inteligent și instruit, care iubește bibliotecile. Mi-a mărturisit că are cunoscuți care îi spun că el n-are ce să facă și de aceea citește. Și mie mi-a spus o învățătoare că scriu, pentru că am destul timp la dispoziție. În realitate, ca și apropiatul meu, muncesc fizic mai mult decât majoritatea celor care nu deschid o carte. În condițiile astea, ce să le mai cerem copiilor? A citi înseamnă a te informa, a ști mai mult decât ceilalți. Informația reprezintă putere. Cultura și cartea sunt legate de ideea de școală. Luându-le, ca proștii, în răspăr, unii nu fac decât să-și discrediteze nu numai meseria, ci și condiția de oameni civilizați.Pe acest fond, o știre mă înviorează : cineva a jefuit un chioșc de ziare. Nu e librărie cu cărți, dar, orișicât, sunt ziare și reviste, mi-am zis. Citesc mai departe și mă dezumflu : hoțul nu luase din chioșc decât revistele porno.

P.S. Un tânăr scriitor îmi spune, pe Facebook, că foarte mulți oameni consideră că literatura este o ocupație greu de înțeles, neserioasă și inutilă. Abia acum înțeleg și eu atitudinea celor mai mulți cetățeni. Dacă din literatură s-ar câștiga mulți bani, aceasta ar deveni dintr-o dată o meserie serioasă și utilă. Autorul pe care l-am pomenit face însă un lucru foarte sănătos : nu discută despre cărți cu cei care nu știu ce înseamnă creația literară.

Prieteni și dușmani

         M-am bucurat mult când am văzut că Messi și Ronaldo s-au comportat ca niște camarazi și au schimbat amabilități, cu ocazia decernării Balonului de Aur. Până acum se ignorau, iar Ronaldo făcea, în stilul său, afirmații necontrolate.
        Un coleg îmi spunea că devii cel mai bun prieten cu cineva după ce te bați sau polemizezi cu el. Și mi-a povestit, foarte savuros, bătăile cu cei mai buni prieteni ai săi.  S-ar putea să fie așa, însă am observat că prieteniile durabile încep în copilărie, în liceu ori în timp ce urmezi o facultate. Pe urmă, toposurile în care solidaritatea se adâncește și devine eternă sunt câteva : pe front, în școală, în spital sau la cârciumă. Adică acolo unde oamenii duc lupte grele - cu armate inamice, cu profesorii și cu manualele, cu bolile și cu ideile -, având mare nevoie de ajutor.  Puține sunt slujbele unde oamenii simt că formează o familie și se comportă în consecință. Există prietenii sinuoase, care trec prin momente de criză, renasc și se manifestă cu și mai multă intensitate. Alteori, după un conflict, relațiile continuă, dar nu se mai pot numi prietenii. Rău e când potrivnicii o țin lungă : cei implicați se fac de râs pentru un timp nedeterminat. Un cetățean civilizat își salută deopotrivă fârtații și vrăjmașii. Totuși, e regretabil că sunt momente când nimeni nu se poate abține să nu denunțe, cu furie, nedreptatea căreia crede că i-a căzut victimă. Alteori primim câte un jet de venin, direct în ochi, de la prieteni fideli.
        Am avut o copilărie plină de violență. Pentru perioada respectivă, îi dau dreptate colegului meu mai bătrân. Ne băteam la greu, nu chiar ca în nuvelele lui Marin Preda, cu ciomege și cu măciuci, însă primeam și dădeam pumni cu nemiluita. Ochi învinețiți, dinți sparți, coaste fisurate, degete rupte în maxilarele celorlalți. A doua zi redeveneam tovarăși și țineam, unii la alții, cu aceeași caldă voioșie.
       Chiar mai târziu, când mă mai cizelasem, am avut neînțelegeri minore cu Nino Stratan, Marin Neagu sau Romulus Bucur. Urmarea? După o oră ne purtam, unii față de alții, cu și mai mare respect, cu și mai multă atenție. În general, băieții citiți nu-ți devin niciodată dușmani și nu au cultul zâzaniei. Nu iau foc din orice și nu se comportă ca o muiere urâtă, căreia îi pui în față o oglindă. Cu un singur om nu m-am contrazis niciodată : Florin Pripoae. Dar Florin era un înger și, cum se întâmplă de obicei, a murit de foarte tânăr, la 26 de ani, omorât de un camion, pe o șosea de țară.
Dacă voi trăi suficient, voi scrie un eseu despre prietenie, încercând să evit banalitățile.
Unde voiam să ajung?
      Eminescu a fost un om care n-a făcut niciun compromis și de aceea putea intra ușor în dezacord cu toată lumea. Care va fi fost secretul apropierii sale de Creangă, om mai puțin școlit, dar dăruit de Dumnezeu cu geniu literar? Poate copleșitoarea bunătate a prozatorului care iubea nu numai petrecerile cu mâncare și cu băutură, ci și desfătările cu narațiuni unice, pline de haz și expresivitate. Creangă era foarte afectuos, îngrijind permanent o turmă de pisici. Cu Caragiale lucrurile au fost mai complicate, fiindcă în ecuație a intrat o femeie. În aceste cazuri, paraponul nu dispare mai niciodată și solidaritatea se irosește pe veci. Ba deseori, bărbații împrumută comportamentul sexului frumos și se amenință sau țin supărarea pe veci. Cam așa a procedat Eminescu cu Caragiale. Cunoscătorii știu că Titu Maiorescu l-a rănit greu pe poet, când acesta din urmă l-a anunțat că se va căsători cu Veronica. Criticul i-a explicat că Veronica e o femeie ușoară, dovada fiind că a avut-o și...Caragiale. Poetul a plecat din casa lui Maiorescu zdrobit, șuierând printre dinți : ”Canalia!” De atunci, nimic n-a mai fost la fel între cei doi, însă ei s-au prețuit în continuare ca scriitori, iar când Caragiale a aflat că Eminescu a murit, a izbucnit în lacrimi. Existase, într-adevăr, o relație amoroasă  între Veronica și autorul Năpastei. În urma partidelor de sex, Veronica i-a trimis lui Caragiale mai multe scrisori pasionale, iar el le citea amicilor, la cârciumă, amuzându-se copios. Veronica a aflat și, deși nu se mai afla în relații bune cu Eminescu, a apelat la autorul Lacului, pentru a-i recupera misivele. Mizase, desigur, pe simțul onoarei pe care îl avea Eminescu, dar care îi lipsea, se pare, lui Caragiale. Primul a intrat în cârciumă și l-a somat pe al doilea să-i dea scrisorile, pentru a i le înapoia Veronicăi. Caragiale l-a refuzat, persiflându-l pe fostul său prieten. Înfuriat, Eminescu l-a amenințat cu bătaia pe Nenea Iancu. Urâtă treabă, cum ar fi zis cineva. Până la urmă, într-un fel sau altul, Eminescu a obținut răvașele în discuție și i le-a înapoiat Veronicăi.
    Consider că, așa cum sângele apă nu se face, o prietenie adevărată poate supraviețui oricărei încercări, chiar dacă la inițierea unui scandal pun umerii și femeile.

Mediocritate fără margini

Ne bucurăm că ne-am calificat dintr-o grupă jalnică, având contracandidate două echipe penibile, de nivel sătesc, Grecia și Ungaria.
Valoarea lui Constantin Budescu și-a spus însă cuvântul. Excepțional jucător! Bine că Iordănescu n-a așteptat ca jucătorul Astrei să iasă la pensie și după aceea să-l convoace. Există fotbaliști - vă mai amintiți de Dobrin? - care decid soarta unui meci și deseori, cum se întâmplă în cazul Barcelonei, toată responsabilitatea cade pe ei. Catalanii fără Messi sunt morți, în timp ce Real, vorba unui amic, joacă mai bine fără Ronaldo. Asta înseamnă să ai/să nu ai lot și antrenor.
În rest, tristețe mare. Naționala noastră e submediocră, cu jucători care nu știu să dea în minge. Mutu, beat mort și cu câte o sticlă în fiecare mână, ar fi mai bun decât Stancu.  Am vaga speranță că nu vom merge la Euro să facem pe noi de frică și să ne plângă lumea de milă.

P.S. Budescu are un fel de laser la piciorul drept. Foarte isteț, Iordănescu îl folosește chiar pe dreapta, adică acolo de unde nu poate șuta foarte bine spre poarta adversă!
       

Unicate și produse de serie

           Unul dintre cele mai bune criterii de stabilire a valorii în literatură este stabilirea apartenenței unei opere la statutul de unicat sau la acela de producție de serie. Desigur, unele scrieri sunt de serie limitată.

           P.S. Cam la fel ar putea fi diferențiați, calitativ, jucătorii de fotbal. Maradona, Cruyff, Messi, Ronaldinho, Gascoigne, Best, Ibrahimovici, Dobrin sunt cu siguranță unicate. Revenind la literatură, mă întreb cum ar putea roboții angajați de marile edituri occidentale să deosebească manuscrisele bune de cele proaste. ”Vandabil” este echivalent cu ”valoros”?

Aș merge pe mâna Olandei, dar...

    Aș merge pe mâna Olandei, dar echipa asta are complexul finalelor, pe care le pierde în serie. În plus, să fim serioși, portocaliii nu au superjucători. Roben e departe de Messi sau de Ronaldo, iar Snejder e o glumă proastă. Poate Van Persie să facă vreo ispravă.
Mai văd, în față, Franța - chit că Benzema e lent -, Ghana, parțial Germania și, cu ajutorul arbitrilor și spectatorilor, Brazilia. Mi-au plăcut Costa Rica, SUA și Mexic.
Jucătorii Mondialului sunt, până acum și în această ordine, Neymar, Messi, Van Persie și Ochoa, portarul mexicanilor.
Dar până la sfârșit, totul e posibil. Să nu uităm că ne aflăm în epoca lui Blatter!

Unde este Zanetti?

      Argentina n-are nicio șansă la titlul mondial. Este o echipă modestă, cu jucători mediocri, așteptând minuni de la Messi, care nu se află în vârful carierei sale. A obosit și el, dar tot își mai salvează echipele de la prăbușirea totală. E și greu să reziști mai mult de cinci-șase ani, făcând totul pentru o echipă, Barcelona, care așteaptă de la tine să fii, în egală măsură, coordonator de joc și golgeter. Adică să și centrezi, să și înscrii! Messi nu joacă deloc fără minge, nu se demarcă, fiindcă îi lipsește capacitatea fizică pentru a putea face asta. E foarte fragil.
     Fotbaliștii argentinieni sunt lipsiți de o tehnică superioară - inclusiv Aguero, un atacant primitiv - și par neputincioși. Mă obișnuisem cu imaginea unor argentinieni puternici și rapizi, care își dominau adversarii în duelurile directe. Javier Zanetti era simbolul acestei forțe de neoprit. Părea clădit din elemente anatomice nonumane, având ochi de vultur, forță de elefant și rapiditatea unui ghepard. Zbura pe teren. Aveam impresia că are arcuri miraculoase în mușchii picioarelor. Nimeni nu-l putea pune în inferioritate într-o confruntare.
    Dar era lui Zanetti a apus. S-a dus și omnipotența lui Messi. Rămân Germania, Franța - din păcate, una va fi eliminată -  și alte câteva echipe care au mai arătat câte ceva.

Echipe de bulumaci sau despre limitele gândirii sportive

    Am privit cu jale cum Bayern a fost făcută preş pentru şters picioarele de către Real Madrid. Fiind fan Barcelona, nu ţin cu Real dintr-un motiv foarte simplu : de când am pus ochii pe televizor, am văzut că jucătorii acestei echipe - e o tradiţie! - nu ştiu ce este fair-play-ul. De la Hugo Sanchez încoace, m-am obişnuit să văd faulturi murdare, tăvălituri, urlete, simulări comice, cerşirea unor penalty-uri nemeritate etc. Pepe, Ramos şi superbul Ronaldo erau campioni la treburile astea. Parcă erau copiii lui Lăcătuş, care îşi scuipa constant competitorii în ochi şi l-a nenorocit pe unul pe viaţă, printr-un fault criminal. Pe scurt, atitudinea faţă de adversar şi faţă de joc a Realului mă dezgusta. Iată însă că echipa formată de Ancelotti e cu totul altceva. Nu mă dau mare specialist în domeniu, dar înţeleg că Real joacă un alt fotbal decât cel din era Mourinho, un antrenor conflictual, care menţinea o atmosferă tensionată în vestiar. Ancelotti a risipit energiile negative şi i-a făcut pe marii săi jucători - Real are cel mai bun lot din Europa - să joace la potenţial optim. Ronaldo, Bale şi Di Maria sunt în mare formă, peste Messi, şi sunt de aşteptat lucruri extraordinare de la ei.
      În schimb, Guardiola - am pariat totdeauna pe el, ca şi pe Klopp - şi Mourinho - nu mi-a plăcut niciodată - fac ce ştiu ei mai bine. Primul nu înţelege că fotbalul se joacă pe goluri şi nu pe cărat mingea, metru cu metru, până în poartă, iar cel de-al doilea nu ştie decât să se apere, punând ziduri şi metereze, ca în Evul Mediu. La Barcelona, Guardiola îl avea pe Messi care destrăma ţesătura de fundaşi din orice careu şi mai era şi om de gol. Dar nici atunci n-am înţeles cum poţi juca atât de riscant, fără un vârf autentic şi cu atacanţi scunzi, adică fără nicio şanşă la fazele fixe, mizând numai pe geniul lui Messi. Căci era genial, într-adevăr, şi juca peste posibilităţile sale fizice. Messi are şi el păcatele sale, vizibile abia acum când a pierdut puţin din viteza de execuţie sau nu mai poate, pur şi simplu. Se foloseşte numai de un picior - dar nu chiar ca Robben, enervant din acest punct de vedere - şi, mai ales, nu joacă deloc fără minge, spre deosebire de Ronaldo, care foloseşte rapid spaţiile libere, pentru a se demarca. "Messi este talent, Ronaldo este antrenament", a spus Ibrahimovici.  Oricât de înzestrat este un sportiv, nu poate face mare lucru fără o pregătire serioasă şi fără respectarea unui plan tactic. M-am uitat la bieţii nemţi cum târâiau mingea până în careu şi... o dădeau spaniolilor. Germanii n-au fantezie, inventivitate, darul improvizaţiei şi sunt foarte lenţi. O echipă de bulumaci. Altceva ar fi fost dacă, la Madrid, ar fi avut un vârf de meserie şi ar fi înscris după ce îi sufocaseră pe iberici. Să faci acelaşi lucru cu toate echipele pe la care treci, cum procedează Guardiola, înseamnă să fii limitat. ( Mă scoate din sărite şi altă prostie . Barcelona lui Martinez centrează în neştire în careul advers, deşi are în componenţa sa numai pitici! ) Tot despre lipsă de inteligenţă se poate vorbi şi în cazul lui Mourinho. Pe lângă tensiunea permanentă în care îşi ţine colaboratorii, portughezul repetă vechile scheme : apărare supraaglomerată şi distrugerea jocului echipei potrivnice.
       Frumuseţea şi spectacolul în fotbal sunt date de inovaţii şi de adaptarea strategiei de joc la specificul fiecărui fotbalist. Dacă nu facem asta, îi urmărim pe nemţi şi plângem sau râdem, după simpatiile pe care le avem. Ori căscăm de plictiseală. Că fotbalul nu se joacă pe posesie, ci pe introducerea mingii în aţe.

P.S. A apărut cronica lui Constantin Piştea la romanul meu Călugărul Negru : http://constantinpistea.wordpress.com/ Îi mulţumesc autorului şi pe această cale.

Case acoperite cu paie şi locuite de îngeri

* Despre universurile paralele : cine ştie în farfuria cui suntem, iar steluţa de grăsime de deasupra noastră se numeşte soare.
* Cea mai impresionantă construcţie de pe planeta noastră este un zid şi asta spune multe despre ideea de om.
* Creaţia consumă mai multă energie decât prepararea betoanelor cu lopata. Am citit despre scriitori care lucrează direct din pat, folosind pereţii camerei şi consumînd multe coli de hârtie, pe care le aruncă pe jos. Mircea Dinescu este un bărbat dinamic şi plin de vigoare. Totuşi, scrie pe o tăblie micuţă, pe care o ţine pe piept în timp ce stă întins pe pat. Mărturisesc că şi eu simt nevoia imperioasă să mă lungesc după fiecare pagină scrisă.
* Preţuiesc reuşitele confraţilor mei şi sunt bucuros că un scriitor atât de important precum Ovidiu Nimigean şi-a dat seama de lucrul ăsta. Trăiesc o admiraţie perpetuă, necondiţionată decât de valoare. În ultima vreme m-am cam dezumflat, dar nu în materie de artişti. Aflu că un anumit prinţ este făcătura Serviciilor Secrete, iar ideea de monarhie ar fi compromisă. Îl văd pe Cristiano Ronaldo făcând mai puţin pe suta de metri decât Usain Bolt, după 80 de minute de fotbal intens. Şi atunci nu mai cred nici în Messi, nici în Nadal, nici în alţii. Trăiască pastilele izbăvitoare ! Pun în continuare urechea la ce zice un profesionist onest despre un alt profesionist.  De pildă, când Ibrahimovici şi  Ribery spun că, în ansamblu, Messi este cel mai bun fotbalist din lume. Specialistul ştie ce spune, spre deosebire de ignorant, a cărui părere reprezintă cel mai adesea doar un jet de venin. Dar ar trebui să fim orbi să nu vedem că, în anul care s-a scurs, francezul şi portughezul au strălucit mai puternic decât argentinianul.
* Sunt medii sociale îm care nu se pot lega prietenii. Ele sunt locuite de oameni care nu văd mai departe de micile lor interese, trăind într-un veritabil hârdău moral.
* O prietenă cu puteri paranormale mi-a povestit cum a scos familia unei necunoscute din nenorociri şi din suferinţă. Ieşind din impas, nefericita şi-a manifestat în felul ei recunoştinţa faţă de binefăcătoare, aducând pe capul acesteia necazuri de neimaginat. Ura celor pe care i-ai ajutat cândva, mi-a explicat amica mea, este mai periculoasă decât paraponul celor pe care i-ai jignit întâmplător.
* Vânătorile indecente organizate de Ţiriac sunt, ca şi petecerile date de marii dictatori, o formă de beţie a puterii. Iată o temă literară.
* Închid ochii şi fac un fort de reînviere a lumii care dispărea sub ochii mei de copil.
Case de paiantă, acoperite cu paie, nunţi organizate pe snopi de coceni, şoproane şi garduri înnegrite de ploi şi de arşiţa soarelui, acoperite cu roiuri de libelule, odăi luminate de lămpi cu petrol, clăi de resturi vegetale, meri dulci, neatacaţi de omizi, duzi şi corcoduşi căţăraţi până în slava cerului. Şi, mai presus de orice, oameni de treabă, neafectaţi de morbul lăcomiei şi al invidiei. Săraci în toate cele, dar cu suflete princiare. Se duceau unii pe la alţii, se sprijineau unii pe alţii în treburile gospodăriei, povesteau, făceau haz de câte ceva, fără pic de răutate. Când cineva îşi făcea o casă, prietenii şi vecinii săreau şi îl ajutau  să ridice zidurile şi să pună acoperişul, fără nicio simbrie. Erau plătiţi numai meşterii. La rândul său, omul se ducea şi trudea cu drag la consătenii săi. În Cartojani, localitatea vecină, gospodarii cultivau legume şi le vindeau pe piaţă. Într-un an, unul dintre ei s-a îmbolnăvit. Ceilalţi s-au sfătuit ce să facă, apoi au cules recolta lăsată în paragină, au plasat-o rentabil şi i-au adus banii suferindului.
  Mi-e oroare să-mi amintesc că acum trei ani, un ţăran cumsecade mi-a zis că a fost nevoit să plătească oameni, pentru a îndrepta, în două minute, un prun doborât de furtună. Vecinul său se declarase excesiv de ocupat. Un altul şi-a distrus bolta de viţă şi perii din curte, pentru a le permite vecinilor să înalţe o construcţie impunătoare. Pe urmă, ei...
    Fusese însă vorba să ne gândim la lucruri frumoase.

Messi la mâna a doua

      Se pare că Franck Ribery este, la cei treizeci de ani ai săi, cel mai bun fotbalist al momentului. Trage mai slab la poartă decât Ronaldo şi Messi, dar de ceva timp driblează mai bine, e mai activ ( ca să nu spun "mai prezent în joc " ! ), mai periculos şi pasează ideal. Ronaldo rămâne elegant, rapid şi puternic, dar Messi a ajuns dolofan, un adevărat purceluş. În condiţiile astea, de nepăsare faţă de condiţia ta fizică, nu poţi decât coborî pe scara marilor performanţe. Mie îmi place foarte mult Ibrahimovici, dar astăzi valoarea unui sportiv se calculează matematic, pe computere : câţi kilometri a alergat, câte pase a dat, câte şuturi a tras, cu câte îmbrânceli, înjurături şi pumni şi-a tratat adversarii. E cam ca la tenis. Pe vremuri, dacă Newcombe, jucător primitiv- Năstase îl bătea pe unde îl prindea ! -, fără rever, câştiga Wimbledon-ul, era socotit nr. 1 mondial. În rest putea să stea tot anul la bere. Pe stadioane, câte un brazilian îţi lua ochii cu câteva faze şi i se dedicau ode şi imnuri.
      Alta e problema. Aşa cum anticipam - deşi nu mă socotesc mare specialist în fotbal -, odată cu declinul Barcelonei, fotbalul mondial a făcut un pas înapoi. La Bayern, Guardiola încearcă să facă gheparzi din nişte tauri. Mourinho face peste tot ce ştie, adică îşi transformă jucătorii în bătăuşi şi îi pune să se comporte ca la coride. Chiar nu înţeleg de ce echipele portughezului joacă mereu cu atâta ură la adresa adversarilor. La Chelsea, până şi superbului David Luiz i-au crescut colţi de mistreţ.
       Mă gândesc la posibilitatea ca Mourinho să ajungă antrenor la Bayern. Atunci ar fi cu adevărat sfârşitul fotbalului ca spectacol.

P.S. Lipsa de caracter a lui Mourinho se vede şi din faptul că, după ce a susţinut ani în şir că Ronaldo este mai bun decât Messi, a dat de înţeles, după ce a plecat de la Real, că n-ar fi mare lucru de capul compatriotului său. Aseară aş fi vrut să câştige Chelsea, dar antrenorul portughez mi-a stat ca un nod în gât şi am sfârşit prin a ţine cu Bayern.

Şi artiştii se împuşcă

A mai murit o lume.
Barcelona a retrogradat în competiţia marilor valori sportive.
Acelaşi lucru l-am spus când steaua lui Roger Federer a început să apună.
Există o frontieră dincolo de care sportul devine artă. Echipa de fotbal a Barcelonei trecuse această graniţă. Ca şi Năstase, Federer, Muhhamad Ali, Nadia Comăneci, Cristan Gaţu, Johan Cruyff, Maradona, Ronaldinho, Messi.
Acum suntem mai săraci. Acceptând riscuri imense, jocul retro, dar creativ, al Barcelonei se impunea numai în condiţiile unei evoluţii perfecte a jucătorilor. Ei nu au avut un mare portar, nici un vârf de meserie. Cei mai mulţi componenţi ai lotului sunt mici de statură, vulnerabili la un angajament fizic total, ca şi la fazele fixe. În plus, atacanţii, cu excepţia lui Messi, nu ştiu să tragă la poartă. Singura lor şansă era să-şi debusoleze adversarul prin execuţii de fineţe, în regim de mare viteză. A fost necesară o fracţiune de secundă în plus la preluările unui jucător, ca totul să se ducă de râpă. Şi inevitabilul s-a produs. Înnoirea echipei ar fi trebuit să fie iniţiată până la declanşarea falimentului. Introducerea unui vârf autentic, revigorarea apărării, aducerea unui portar de clasă erau măsuri care ar fi condus la reinventarea echipei. Catalanii au preferat să-i pună în cârcă lui Messi tot jocul - Xavi nu mai funcţiona, iar Iniesta este destul de lent - şi să-şi exploateze, până la epuizare, vechile atuuri.
Voi rămâne cu amintiri frumoase legate de Barcelona. Şi nu-mi vor plăcea niciodată echipele anti-joc create de Mourinho. ( Păcat că şi-a folosit stilul şi la Real, unde sunt mulţi jucători de creaţie, printre care Ronaldo şi Ozil. )
Iar în finală nu voi ţine cu maşina de fotbal numită Bayern Munchen.
Prefer să fiu de partea perdantei Borussia Dortmund. Sunt fanul lui Jurgen Klopp. El a reuşit să facă o ehipă mare din nişte jucători aproape modeşti.

Viscolul, tastatura și măreția morală

* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea  și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori,  trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ?   Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că  Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii.  Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ? 
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.

Barcelona, medicina românească şi un premiu literar

F. C. Barcelona e în evident regres. Ceva trebuie schimbat, mingicăreala ştiută nu mai dă rezultatele aşteptate, pasele au devenit previzibile, jocul se desfăşoară la limita sinuciderii, fiindcă orice intercepţie se poate transforma în gol pentru echipa adversă. Lui Messi i se cere prea mult şi nu înţeleg de ce catalanii joacă practic fără portar, fiindcă omul lor dintre buturi e mai slab decât Bornescu !  La Real, în schimb, se vede mâna lui Mourinho, iar Ronaldo este într-o ascensiune spectaculoasă.
Ne întristăm când ne gândim la Barcelona, dar veselia ne revine subit când auzim că medicina românească a repurtat un nou succes. O femeie care trebuia să nască a fost trimisă acasă cu indicaţia precisă de a face " o partidă de sex ", pentru că medicul respectiv auzise că aşa se face în America ! În spitalele româneşti se moare ca în abatoare, în rânjetul şi în nepăsarea criminală a unor cadre medicale. Sunt însă dator să spun că încă există, la noi, doctori integri din toate punctele de vedere, mari specialişti, dar ei o duc greu, din moment ce nu se înscriu în găştile de cartier numite partide politice.
În Consiliul de Administraţie al TVR au fost numiţi doi reprezentanţi ai PSD, doi ai PNL, doi ai PDL etc. Dar de ce nu au fost aleşi şi nişte reprezentanţi ai celor care sunt profesionişti desăvârşiţi, dar nu fac parte din nicio clică politică ? Am mai văzut situaţii în care oameni cu merite au fost înlăturaţi prosteşte din funcţii, din motive politice , dar nu credeam că non-principiul ăsta s-a generalizat. Să înţeleg că dacă nu facem politică în stil românesc, adică nu ne asociem în vederea unor infracţiuni, nu avem nicio şansă la o viaţă decentă ? Corupţia şi linsul curului sunt singurele căi de urmat în glorioasa noastră Republică ?
O aprigă dispută s-a încins în jurul unui premiul literar care ar urma să fie decis de nişte blogări. Pe câţiva dintre ei îi citesc şi eu. Am un punct de vedere ferm şi argumentat, legat de subiectul cu pricina, dar mă abţin deocamdată să mă pronunţ. Polemica nu este rezonabilă : mai ales la noi se practică atacul la persoană, vanităţile sunt supradimensionate şi generează reacţii pe măsură. Nu vreau să lezez pe nimeni, dar constat lipsa unui minim respect faţă de nume grele ale literaturii noastre. E suficient ca toată afacerea să fie aruncată în derizoriu, iar premiul să devină lipsit de credibilitate.
La toate le pune capac un răspuns al lui Crin - care pare inconştient mai tot timpul - la o întrebare de natură politică.  Îmi place cum merge Steaua, a zis marele lider, batjocoritor, fără nicio legătură cu problema în discuţie.
Vai de steaua noastră, a comentat un om de televiziune.

Toţi mercenarii regelui

Deazamăgitor acest Campionat European de Fotbal !
Franţa, care părea în formă, a fost bătută măr de Suedia, iar aceasta din urmă fusese învinsă de Ucraina !
Spania n-are nerv în joc şi nu dispune de un vârf de atac eficient. Torres e în continuare umbra marelui atacant care era.
De mai mulţi ani, Anglia a prezentat în competiţii o echipă dezmembrată, lipsită de omogenitate şi de jucători decisivi. Acum pare într-o revenire promiţătoare. Gerard - slăbiciunea mea ! - şi Rooney sunt sportivi de clasă mondială.
Italia joacă practic, ca de obicei, şi ne putem aştepta pe viitor la orice rezultat.
Germania pare o echipă frumoasă, într-adevăr. Îi lipseşte însă ceea ce germanii nu au avut niciodată : artisticul. Parcă văd că va merge ceas până în finală, unde se va împiedica inexplicabil.
Dar cea mai mare deziluzie a fost de departe Olanda ! Uitându-mă la meciul batavilor cu portughezii, mi-a părut rău că îmi pierd timpul, uitându-mă la televizor. Marii lor jucători sunt obosiţi, neinspiraţi, lipsiţi de motivaţie. Liber de orice marcaj, Ronaldo a făcut o cursă  fără niciun obstacol, s-a oprit, a întors mingea în timp ce un fundaş aluneca pe gazonul umed şi a înscris simplu, spre entuziasmul comentatorilor, care nu mai conteneau cu odele la adresa spilcuitului fotbalistt. Golurile fabuloase au fost înscrise de alţii, dar ce contează ? Unii îl vor neapărat pe Ronaldo la cota lui Messi. Acum mi-am dar seama şi ce mă deranjează la portughez. E foarte bine antrenat, într-adevăr, are mai multă forţă decât Messi, dar e rigid, efectuează mereu aceleaşi floricele şi scheme, pătrunzând pe benzile laterale, pe când argentinianul e mereu creativ, spontan, imprevizibil, dând şi pase uluitoare. Mă mir din nou de ce sunt comparaţi cei doi. Sunt tipuri diferite de jucători, iar valoric , unul este cu mult peste celălalt. Orice specialist poate argumenta ideea aceasta mai bine decât mine.
Pe scurt despre această competiţie : regele e gol, iar mercenarii săi au obosit.

P.S. Nu-mi place la Ronaldo nici răfuiala sa constantă cu spectatorii şi fanfaronada pe care o afişează după fiecare gol. Parcă ar fi român ! Dar nici Mutu, de exemplu, nu era atât de nesimţit.
Văzând reacţiile pătimaşe ale unora, simt nevoia să fac o precizare. Agreez anumite lucruri în ceea ce îl priveşte pe  Ronaldo. E un băiat drăguţ şi are calităţi deosebite - rapiditate, forţă şi o eleganţă specifică -, dar eu nu îl admir în calitate de balerin, ci în aceea de fotbalist. Urmăresc mişcarea mingii, nu nu cât de sexy e sportivul.

Etalonul Messi

Messi şi Pepe ( jucătorul lui Real Madrid ) sunt două feţe ale fotbalului. Primul e profesionist până-n unghii şi este preocupat exclusiv de joc. Al doilea păcăleşte meseria, cum ar spune Ţiriac. Faultează urât, loveşte mişeleşte şi simulează în mod grotesc. După un contact cu adversarii, se strâmbă, urlă, se victimizează şi se rostogoleşte neputincios pe gazon, de parcă ar fi fost atacat cu sabia. Pepe e simbolul căcăciosului. Din păcate, Real Madrid a avut prea mulţi jucători de felul acesta. Vi-l amintiţi pe mexicanul Hugo Sanchez ? Iar acum Mourinho propune un fotbal bazat pe forţă şi intervenţii de măcelari. Îmi place jocul sclipitor al lui Cristiano Ronaldo  şi sunt încântat de viteza sa, de forţa şuturilor, de floricelele şi bicicletele cu care îi delectează pe spectatori. Deşi nu am înclinaţii homosexuale, îmi place şi cum arată. Dar Ronaldo joacă de multe ori teatru, faultează urât ( o dată sau de două ori, chiar pe Messi ! ), se preface, se milogeşte şi e preocupat mai mult de lucruri paralele cu jocul de fotbal. Nu înţeleg de ce e socotit rivalul lui Messi. Între cei doi mai sunt cel puţin trei jucători : Neymar, Xavi şi Iniesta. Una e să fii talentat, alta înseamnă să ai valoare.
Atitudinea protagonistului este foarte importantă în sport. Nu voi uita o finală la Wimbledon, când Agassi a terminat meciul în lacrimi, iar învinsul său, croatul Goran Ivanisievici, îl susţinea şi îl încuraja ca un prieten bun. Noi lucrăm după modelul surorilor Williams, care îşi îmbrânceau adversarele, la schimbarea terenului, şi căutau cu ochii un retevei pentru a le lovi pe acelea în moalele capului. Facem nu numai un sport de tot râsul, dar introducem articole de regulament care nu respectă Constituţia ţării. Cei care îi înjură pe Mitică Dragomir şi Mircea Sandu sunt alungaţi de pe stadioane. Înţeleg că suporterii violenţi nu au ce să caute în spaţiul public. Dar nu mai avem voie nici să protestăm ?  Suntem în Evul Mediu sau pe vremea lui Ceauşescu ?
În ceea ce-l priveşte, Messi ia totul în serios. Joacă, pur şi simplu, cât poate el de bine. Şi are posibilităţi nelimitate în această direcţie, fiindcă picioarele lui gândesc ! Nu protestează niciodată şi nu l-am văzut faultând. Este, ca şi Federer, etalonul moral al sportivului adevărat. Nu ştiu dacă noi, românii, avem şansa să ne apropiem vreodată de acest nivel. Ne mulţumim cu puţin şi ne plac măscăricii şi spectacolele de bâlci. Dobrin era cel mai talentat jucător pe care l-am văzut vreodată, dar plutea mai tot timpul pe ape de foc, care îi luau picioarele. Privitorii erau însă mulţumiţi cu atât. Într-o zi, i-am văzut antrenându-se simultan, pe Arena Progresul, pe Borg şi pe Năstase, înaintea unui meci de Cupa Davis. Borg venea după o finală epuizantă la Wimbledon, pe care o câştigase, dar se pregătea deja de două ore, pe un teren periferic, când a descins şi Năstase, bine dispus şi pus pe glume. Nasty a făcut câteva jonglerii, s-a frânt de mijloc, apoi şi-a strâns catrafusele şi a dispărut în uralele admiratorilor. Nu cred că a stat mai mult de treizeci de minute. Borg alerga în continuare şi l-am lăsat acolo, lac de transpiraţie, încercând să ajungă la fiecare minge pe care i-o returna partenerul său. A doua zi, suedezul l-a spulberat pe băiatul nostru de aur. Cum zicea Ţiriac ? " Domnul Năstase este cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut, fiindcă n-a muncit nici măcar o singură zi, toată viaţa lui ! "
Vorbind despre fotbalişti cu performanţi notabile, pot spune că Lăcătuş nu este, pentru mine, un jucător important, fiindcă a rupt piciorul unui adversar, la centrul terenului, nenorocindu-l pe viaţă. Cornel Dinu, da. Într-un meci cu Steaua, a înscris un gol cu mâna, iar arbitrul, prost plasat, l-a validat. Atunci Dinu s-a dus la omul în negru şi şi-a recunoscut greşeala. Echipa lui nu trebuia să câştige în mod ruşinos ! Profesionişti sunt, de asemenea, Hagi şi Gică Popescu. Mutu, deloc. E un om care ar fi putut lua Balonul de Aur, dar şi-a bătut joc de talentul său. O vreme a renăscut din propria cenuşă, după fiecare ieşire în decor, datorită voinţei cu care este înzestrat. Acum vârsta îşi spune cuvântul şi nu mai poate recupera nimic.
Meleagurile argeşene i-au dat, în istoria fotbalului nostru, pe cei mai talentaţi jucători, dar şi pe cei mai mari rataţi. Acolo se produce o licoare atât de parfumată şi de tare, încât influenţează decisiv destinul unora. Asta e. Suntem nişte oameni uşor de dus în ispită, când e vorba de plăceri, dar greu de adus pe calea unei munci oneste şi perseverente.

P.S. Ar trebui să scriem un studiu de sociologie, Absurdul românesc. În orice localitate veţi merge, dacă veţi căuta să aflaţi numele celor care au omorât oameni cu puşca, pistolul, mitraliera sau sabia, veţi constata nu numai că respectivii n-au păţit mare lucru, dar au şi acum în dotare câte un arsenal din care nu lipsesc armele menţionate mai sus ! Legal, pe baza unor permise de port-armă şi cu patalamale eliberate de instituţii serioase ! Oamenii care n-au ucis măcar câteva pisici n-au acces la asemenea articole ! Aşa se face că un criminal oarecare omoară câini pe stradă când are chef, după ce în urmă cu câţiva ani împuşcase un om neînarmat, care fugea de el !
Lăsând la o parte iresponsabilitatea factorilor de decizie, unii cetăţeni mor şi de proşti, să-mi fie iertată expresia.  Aţi văzut pietoni care pun de un colocviu în mijlocul traficului ? ( Abia după ce am început să conduc, am înţeles ura animalică pe care şoferii o au faţă de paşnicii umblători pe propriile picioare ! ) Iar să fii faţa în faţă cu un bolnav mintal care ţine în mână un pistol încărcat şi să-l ameninţi înseamnă că ţi s-a urât cu viaţa. Înţeleg că aşa au făcut unele dintre femeile aflate în coaforul Perla.