Din Rusia, cu dragoste. Tot despre prietenie

       Pentru mine, rusul, așa cum apare el în operele lui Dostoievski, Tolstoi și Cehov, este tipul uman cel mai evoluat din punct de vedere afectiv. Într-o lume în care omenescul nu mai este monedă de schimb, nu știu dacă mai găsim, la alte popoare, mila, empatia, iertarea, bunătatea și iubirea creștină cu care te privește un rus. Las la o parte că ei, compatrioții lui Dostoievski, sunt artiști fără egal, în mai toate direcțiile. Altruismul și măreția lor morală se reflectă și în aspectul fizic : nu cred că am văzut oameni mai frumoși. Sunt convins că rușii sunt în stare și de cea mai puternică solidaritate, ca și de prietenia cea mai durabilă. Când eram tânăr, îmi doream să am o iubită rusoaică. N-a fost să fie. Dar, în studenție, mă întâlneam uneori, dimineața, cu un rus despre care nu știam decât că îl cheamă Serghei. El știa despre mine că sunt român. Dar ne salutam cu cu multă simpatie. Avea o voce groasă și sonoră, bărbătească. Îmi amintesc că într-o seară l-am invidiat grozav pe Romulus Bucur care a venit vesel în cameră și s-a lăudat că a băut, cu Serghei,  ”oarece vodcă cu ardei”( să mi se ierte cacofonia, dar asta mi-a comunicat amicul meu).
     Și unde putea să se împrietenească un tigru cu o capră? Firește că numai în Rusia, unde înfloresc, probabil, cele mai frumoase și profunde prietenii. Unui tigru de la o grădină zoologică i s-a oferit, ca hrană - aici trebuie să mărturisesc că am fost neplăcut impresionat de cruzimea îngrijitorilor -, o capră vie. Capra s-a purtat cu demnitate și a căpătat îndurare din partea prădătorului. Au devenit prieteni de nedespărțit, iar tigrul a renunțat la carnea de capră. Mănâncă iepuri. Ba chiar s-a supărat rău când angajații instituției au scos capra din țarcul său. Au fost nevoiți să o ducă înapoi, pentru a-i ține tovărășie fiorosului carnivor.
      Sincer vorbind, aș fi vrut ca și iepurii să se bucure de îndurarea tigrului. Dar poate că oamenii de acolo nu îi servesc felinei vii.

P.S. 1. Dacă o fiară și-a învins instinctele și a devenit aliatul unei ființe sortite sacrificării, de ce nu reușesc oamenii să-și învingă resentimentele față de cei cu care nu au afinități?
        2. Am descoperit noi recenzii, foarte frumoase, despre Clugărul Negru.
        3. Din cauza lipsei de timp, voi face scurte și sugestive prezentări cărților cărora intenționam să le dedic câte o recenzie. Nu cred că voi mai avea timp, pe viitor, să scriu cronici literare.

”Graphophobia. Cinci scriitori care n-au iubit scrisul.” Postare preluată de pe blogul lui Valeriu Gherghel

Mulți scriitori au deplîns vanitatea scrisului. Cîțiva au mărturisit că-l urăsc. Recent, în The Huffington Post, Bill Cotter a alcătuit o listă cu 10 mari scriitori care și-au afirmat disprețul / ura / lehamitea față de scris. Ar fi o activitate neserioasă. Puteți verifica afirmațiile lor aici. Firește, înșiruirea lui Bill Cotter este departe de a fi completă. Cam toți scriitorii își urăsc de moarte meseria. Mulți renunță fără nici un regret la ea. În lista mea, veți găsi alți cinci scriitori cărora nu le-a plăcut să scrie. Așadar:

1. Nikolai Gogol
După ce publică Suflete moarte, în 1842, sub titlul impus de cenzură Aventurile lui Cicikov, prozatorul începe treptat să creadă că a făcut o eroare imensă, că a fost doar o ”jucărie a diavolului”. Scrisul nu înseamnă decît deșertăciune, trufie, slavă deșartă. În 1848, face un pelerinaj la Ierusalim. În noaptea de 24 februarie 1852, deprimat își arde manuscrisele. Moare peste cîteva zile. Din partea a doua a romanului Suflete moarte s-au păstrat, totuși, cîteva capitole. Nu există un răspuns acceptabil la întrebarea: ”De ce nu a terminat Gogol Suflete moarte?”.

2. Lev Nikolaevici Tolstoi
Avea lungi perioade în care nu scria (prefera să se plimbe călare prin pădurea din preajma conacului de la Iasnaia Poliana). La un moment dat a hotărît pur și simplu să renunțe la scris. A afirmat adesea că literatura este imorală, vătămătoare, inutilă. Într-o scrisoare publică, Turgheniev l-a rugat să revină asupra acestei hotărîri. A cedat fără plăcere.

3. J. D. Salinger
A scris puțin, la intervale mari de timp. După 1965, s-a lăsat complet de scris și nu a mai publicat nimic, deși admiratorii lui neîmpăcați speră că prozatorul cel retras și dificil a păstrat pentru posteritate, într-un seif, cîteva manuscrise. Ziarele au anunțat că publicarea acestor romane ipotetice va începe în 2015.

4. Harper Lee
După ce a scris și a publicat în 1960 (la insistențele prietenilor) romanul Să ucizi o pasăre cîntătoare (To kill a Mockingbird), roman care a avut un succes instantaneu, fiind recompensat cu Pulitzer Prize, autoarea a renunțat la scris (înspăimîntată probabil de succes și de publicitatea excesivă). Harper Lee mai trăiește. În deosebire de admiratorii lui Salinger, admiratorii ei nu-și mai fac nici o iluzie. Închei succinta mea enumerare cu un caz similar:

5. Margaret Munnerlyn Mitchell
După ce publică, în 1936, romanul Pe aripile vîntului (Gone with the Wind) pentru care primește Pulitzer Prize un an mai tîrziu, speriată de zarva iscată în jurul ei, renunță la scris.

Nu mă îndoiesc că măcar o parte dintre autorii evocați de Enrique Vila-Matas în eseul intitulat Bartleby & Co (traducere de Ileana Scipione, București: RAO, 2004) și-au redactat cărțile cu ură. În treacăt fie spus, cu excepția lui Flaubert, nu cunosc nici un scriitor care să fi susținut că a scris din pură plăcere și că lucrul la o carte l-a făcut fericit.

http://filosofiatis.blogspot.ro/

P.S. Îi mulțumesc dlui Valeriu Gherghel pentru posibilitatea de a reproduce textul său aici și pentru extraordinara sa inspirație de a găsi - cu recunoscuta-i erudiție -, ca și misteriosul Scorchfield, teme literare care ne saltă de pe scaune.

Tabelele cronologice sunt cele mai fascinante romane

     Se ştie că Emil Cioran citea cărţile în întregime, cu prefeţe cu tot. El mărturiseşte undeva că a fost în pragul leşinului şi a trebuit să se întindă pe pat când şi-a dat seama că absolut toţi cei pomeniţi într-un tabel cronologic erau morţi !

Pe mine mă fascinează tabelele cronologice.

Unul se naşte.

Altul publică o capodoperă.

Al treilea se îndrăgosteşte.

Câţiva mor.

Şi tot aşa.

Un canal de televiziune magic, cu un milion de benzi orizontale, încărcate cu vieţi şi opere, derulându-se prin faţa ochilor noştri.

1848. Se naşte Slavici, iar Dostoievski publică Nopţi albe.

1852. Moare Gogol şi se naşte Caragiale.

1858. Tolstoi scrie nuvela Trei morţi şi se nasc Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu.

1860. Se naşte Cehov.

         Turgheniev publică Părinţi şi copii.

         N. Filimon tipăreşte Friederich Staaps şi Mateo Cipriani.

        Al. Odobescu scoate la lumină Scene istorice din cronicile româneşti.

1866. Tolstoi îl cunoaşte pe pictorul M. S. Başilov, căruia îi încredinţează ilustrarea romanului Război şi pace.

           Dostoievski scoate Crimă şi pedeapsă.

Uneori avem imaginea precisă a distanţei care separă literatura română de cea rusă.

1872. În timp ce Dostoievski îşi trimite Demonii către cititori, Titu Maiorescu dăruieşte literelor noastre Direcţia nouă în poezia şi proza română.

Alteori ne înseninăm.

În 1879 apar Fraţii Karamazov şi este jucată O noapte furtunoasă.

Una dintre informaţiile care m-au emoţionat puternic a fost menţiunea dintr-o ediţie a Florilor răului că, la câţiva ani de la moartea lui Baudelaire, "este văzută pentru ultima dată Jeanne Duval".

O moarte ciudată

Poate că moartea noastră dă măsura a ceea ce am fost în viaţă.

Daniel Defoe a murit în timp ce fugea de cămătari.

Mark Twain s-a născut odată cu cometa Halley, în 1835, şi a murit în 1910, la o zi după ce acelaşi corp ceresc ajunsese din nou la o distanţă apropiată de Pământ.

 În 1849, la 40 de ani, Edgar Allan Poe este găsit în stare de inconştienţă şi îmbrăcat în nişte haine care nu-i aparţineau. A murit câteva zile mai târziu. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu adevărat.

La 71 de ani, Tennessee Williams s-a stins înecat cu capacul unui flacon de somnifere.

Camus a murit în urma unui accident de maşină straniu.

St. O. Iosif a băut un litru de vin pe nerăsuflate şi a intrat într-o comă din care n-a mai ieşit decât în altă lume.

Eschil a murit după ce un vultur i-a aruncat o broască ţestoasă în moalele capului. Pasărea crezuse, probabil, că tigva dramaturgului era o stâncă. 

Hemingway s-a sinucis cu puşca folosită pentru uciderea porumbeilor.

Eminescu a pierit în spital, în condiţii mai mult decât suspecte.
I. L. Caragiale a fost găsit mort de familie, în locuinţa sa din Berlin. Peste ani, fiul său Mateiu va deceda la moşia soţiei sale, situată la Fundulea, în împrejurări asemănătoare.
Tânăr, inteligent şi talentat, Anton Holban a dispărut în mod absurd, în urma unei operaţii.
Când românii au întors armele împotriva nemţilor, Rebreanu a fost împuşcat, din greşeală, în ficat, de nişte santinele care au vrut să-i oprească maşina. A murit în chinuri, o săptămână mai târziu.
Tolstoi a murit de pneumonie, într-o gară, după ce, la 82 de ani, fugise de acasă în urma unui scandal în familie, fiindcă voia să împartă moşia mujicilor.
Dostoievski a ridicat un dulap greu sau s-a certat cu soţia, făcând un accident vascular.
Şi aşa mai de parte.
Se spune că Anton Pavlovici Cehov a avut cea mai frumoasă moarte. Grav bolnav de plămâni şi internat în spital fiind, rusul a renunţat la baloanele de oxigen şi a cerut să ciocnească un ultim pahar de şampanie cu soţia sa. Apoi şi-a dat sufletul. După câteva momente, dopul sticlei a sărit din nou, cu zgomot mare, înspăimântându-i pe cei prezenţi la căpătâiul prozatorului.
Mi-am amintit din întâmplare că, pe 25 noiembrie 1987, filosoful Constantin Noica a vrut să alunge un şoarece din camera sa, de la Păltiniş. S-a împiedicat de covor şi a căzut, fracturându-şi şoldul. A fost dus la spitalul din Sibiu şi a murit pe 4 decembrie, în urma unei embolii, după ce i se tot amânase operaţia. O rudă a constatat că abdomenul, mâinile şi picioarele gânditorului erau acoperite de vânătăi. Cât de mare va fi fost rozătorul vânat de Noica ?

P.S. Într-un comentariu pe Facebook, poetul Miki Vieru îmi reaminteşte de moartea lui Rilke. Acesta a avut leucemie, dar a spus că s-a îmbolnăvit grav, fiindcă s-a înţepat în spinii unor trandafiri. Superbă motivare pentru vremea aceea !

Tabelele cronologice sunt cele mai fascinante romane

Emil Cioran citea cărţile în întregime, cu prefeţe cu tot. El mărturiseşte, undeva, că a fost în pragul leşinului şi a trebuit să se întindă pe pat când şi-a dat seama că absolut toţi cei pomeniţi într-un tabel cronologic erau morţi !
Pe mine mă fascinează tabelele cronologice.
Unul se naşte.
Altul publică o capodoperă.
Al treilea se îndrăgosteşte.
Câţiva mor.
Şi tot aşa.
Un canal de televiziune magic, cu un milion de benzi orizontale, încărcate cu vieţi şi opere, derulându-se prin faţa ochilor noştri.
1848. Se naşte Slavici, iar Dostoievski publică Nopţi albe.
1852. Moare Gogol şi se naşte Caragiale.
1858. Tolstoi scrie nuvela Trei morţi şi se nasc Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu.
1860. Se naşte Cehov.
         Turgheniev publică Părinţi şi copii.
         N. Filimon tipăreşte Friederich Staaps şi Mateo Cipriani.
         Al. Odobescu scoate la lumină Scene istorice din cronicile româneşti.
1866. Tolstoi îl cunoaşte pe pictorul M. S. Başilov, căruia îi încredinţează ilustrarea romanului Război şi pace.
           Dostoievski scoate Crimă şi pedeapsă.
Uneori avem imaginea precisă a distanţei care separă literatura română de cea rusă.
1872. În timp ce Dostoievski dăruieşte cititorilor săi Demonii, Titu Maiorescu îmbogăţeşte literele noastre cu Direcţia nouă în poezia şi proza română.
Alteori ne înseninăm.
În 1879 apar Fraţii Karamazov şi este jucată O noapte furtunoasă.
Una dintre informaţiile care m-au emoţionat cel mai mult a fost menţiunea dintr-o ediţie a Florilor răului că, la câţiva ani de la moartea lui Baudelaire, "este văzută pentru ultima dată Jeanne Duval".