Educația și umorul fac diferența

Am fost martorul unor miracole.
Am văzut adulți care îi respectă pe foștii lor profesori.
Am auzit de cetățeni care respectă legile.
Îi citesc pe niște nefericiți cu capetele pline de precepte morale.
Pe scurt, oamenii cu demnitate și cu respect de sine n-au dispărut definitiv dintre noi. Dar există medii sociale în care nu poți supraviețui dacă n-ai spart o căpățână-două. Trebuie să ții bine mâna pe bâtă, așa cum pistolarii din Vestul Sălbatic o țineau pe armă. Iar dacă ești un scârța-scârța pe hărtie, e obligatoriu să te gândești de o mie de ori, la fiecare cuvânt, când scrii o propoziție. Dai să tastezi ”mustață căruntă”, dar îți aduci aminte că un vecin are așa ceva și precis va înțelege că te referi la el. Îți vine să zici ”piept păros”, dar imediat vezi figura plină de ură a unui coleg care posedă așa ceva. Un universitar a pățit-o urât, fiindcă și-a botezat câinele Hristea - îl cumpărase de Sf. Hristea! -, uitând că același nume era purtat de lipsitul de umor Theodor Hristea, vecinul și șeful său. O studentă a rămas repetentă din cauza aceluiași nemilos personaj, ușoară să-i fie țărâna! Pentru a fi promovată, fata a fost invitată acasă la hâtrul asistent care  dăduse de necaz din cauza patrupedului. Tânăra și cărturarul au fost surprinși în pat de soția ultimului. Studioasa a fost dată imediat afară. Pe când tremura, goală, în fața ușii, cine credeți că venea ușor pe scări, de la etajul superior? Ați ghicit! Chiar Th. H., îmbrăcat la patru ace, vajnicul magistru care s-a umplut de oroare văzându-și studenta într-o asemenea postură. Firește că n-a mai promovat-o niciodată.  Incultura și lipsa umorului sunt unori echivalente și au un mod violent de a-și exhiba complexele.
  Lumea literară are curiozitățile sale. Uneori sunt uimit de ceea ce aflu despre creatorii unor texte de neuitat. Unul dintre ei umbla cu o rangă în servietă și iute îi altoia pe criticii care nu scriau pe placul său. Personajul cu pricina s-a bătut rău de tot cu Mircea Dinescu, care îi luase apărarea lui Alex Ștefănescu. Spre cinstea lui, Dinescu era altruist și ținea partea celor aflați în pericol. De pildă, l-a împiedicat pe Fănuș Neagu să îi aplice o corecție lui Marin Preda. ”Preda îmi părea fragil, a povestit mai târziu Dinescu, și m-am pus în fața lui Fănuș, care era foarte pornit împotriva autorului Moromeților și amenința că-l lovește”. Fănuș Neagu, un bărbat cât ursul de Kamceatka, era protectorul lui Dinescu, pe care îl angajase la Uniunea Scriitorilor. Povestitorul nu i-a iertat gestul imberbului poet și prietenia celor doi s-a frânt iremediabil. Dar printre oamenii civilizați, măgăria făcută de unul e anulată imediat de gestul nobil al altuia.  Am vorbit deseori despre un prozator cunoscut, cel mai important apărut la noi după 1989. Un alt scriitor care mie, privitor de departe al fenomenului literar-artistic, mi s-a părut a fi un autentic protector al talentelor de orice vârstă este un poet, prozator, dramaturg și traducător sclipitor, plin de vervă și iradiind politețe și bună-creștere. Talentatul și polivalentul autor este beneficiarul unei educații cu adevărat ireproșabile. Știe să-și salute dușmanii - de care nu duce, din păcate, lipsă -, mulțumește pentru un gest sau altul, nu poartă ranchiună, își cere scuze dacă greșește un accent, le surâde celor care-l înjură, e atent și civilizat, chiar dacă a ocupat destui ani funcții importante în USR. L-am văzut ajutându-și confrații mai puțin influenți, dar înzestrați cu harul de a scrie original sau măcar interesant. M-a sprijinit dezinteresat în câteva momente importante pentru mine - practic nici nu mă cunoștea -, iar comportamentul său, trădând o mentalitate superioară, a avut un efect tonic asupra stării mele de spirit. Îi voi fi veșnic recunoscător, ca și celorlalți patru-cinci autori/ editori care mi-au întins o mână când aveam mai multă nevoie de un reazem.  Regret că nu trăiesc mai aproape de ei.

Mâini întinse, cruzime, corcoduşi şi câini

            Se întâmplă deseori să dăm ochii cu moartea. Salvarea ne poate veni de la o mână întinsă, pieirea- de la indiferenţa celorlalţi. Am trăit toate situaţiile, cu stările sufleteşti corespunzătoare. M-am simţit cel mai adesea ca un câine abandonat într-un şanţ, dar de câteva ori am simţit o mână care o strângea pe a mea, redându-mi dorinţa de a trăi. Culmea e că mâinile salvatoare vin din direcţiile cele mai neaşteptate, după cum şi identitatea celor care îţi doresc moartea este absolut surprinzătoare. Pot însă spune că bucuria de a simţi sprijinul cuiva este mai puternică decât cele mai cumplite umilinţe pe care le-ai îndurat într-o viaţă de om.
           Dar despre altceva voiam să vorbesc. În primii ani de viaţă am trăit, printre alţi copii, într-o sărăcie care nici nu poate fi imaginată. Când întârziam cu lecţiile, scriam la lumina lunii, iar multe case din cartier nu aveau nici garduri în faţă. Şi nu dau mai multe amănunte. Cert e că sătenii nu aveau posibilitatea să-şi sădească pomi roditori de calitate, aşa că prietenii noştri, ai copiilor, erau corcoduşii şi duzii. Asta dacă nu puneam la socoteală câinii, adevăraţii noştri fraţi. Aveam un câine fabulos, Azorel,care mergea în întâmpinarea tatălui meu cam zece kilometri, când acesta venea din Bucureşti, unde muncea din greu. Sărmanul căţel n-a avut niciodată o cuşcă a lui. Pe gerurile cele mai mari, îşi făcea câte o copcă în rumeguşul pe care îl foloseam ca sursă de încălzire, din lipsă de lemne. Şi a murit în acea teribilă campanie de masacrare a caninelor, iniţiată de tovarăşii din anii '60. Veterinarul intra în gospodăria fiecărui ţăran, însoţit de trei hingheri. Ăştia prindeau animalul, îl imobilizau, iar doctorul îi făcea o injecţie cu benzină, direct în inimă.  Ţin minte că Azorel al meu a mai fugit câţiva metri, după ce a scăpat din mâinile călăilor, apoi s-a prăbuşit în spasmele morţii. Hingherii l-au luat şi l-au aruncat într-o căruţă care era plină cu cadavre. Umbla vorba că pieile animalelor au fost valorificate în folosul unora. Azorel a fost primul meu mare prieten pe care l-am pierdut.
           Nu suport aroganţa, dar urăsc din tot sufletul cruzimea omenească.