Mâini întinse, cruzime, corcoduşi şi câini

            Se întâmplă deseori să dăm ochii cu moartea. Salvarea ne poate veni de la o mână întinsă, pieirea- de la indiferenţa celorlalţi. Am trăit toate situaţiile, cu stările sufleteşti corespunzătoare. M-am simţit cel mai adesea ca un câine abandonat într-un şanţ, dar de câteva ori am simţit o mână care o strângea pe a mea, redându-mi dorinţa de a trăi. Culmea e că mâinile salvatoare vin din direcţiile cele mai neaşteptate, după cum şi identitatea celor care îţi doresc moartea este absolut surprinzătoare. Pot însă spune că bucuria de a simţi sprijinul cuiva este mai puternică decât cele mai cumplite umilinţe pe care le-ai îndurat într-o viaţă de om.
           Dar despre altceva voiam să vorbesc. În primii ani de viaţă am trăit, printre alţi copii, într-o sărăcie care nici nu poate fi imaginată. Când întârziam cu lecţiile, scriam la lumina lunii, iar multe case din cartier nu aveau nici garduri în faţă. Şi nu dau mai multe amănunte. Cert e că sătenii nu aveau posibilitatea să-şi sădească pomi roditori de calitate, aşa că prietenii noştri, ai copiilor, erau corcoduşii şi duzii. Asta dacă nu puneam la socoteală câinii, adevăraţii noştri fraţi. Aveam un câine fabulos, Azorel,care mergea în întâmpinarea tatălui meu cam zece kilometri, când acesta venea din Bucureşti, unde muncea din greu. Sărmanul căţel n-a avut niciodată o cuşcă a lui. Pe gerurile cele mai mari, îşi făcea câte o copcă în rumeguşul pe care îl foloseam ca sursă de încălzire, din lipsă de lemne. Şi a murit în acea teribilă campanie de masacrare a caninelor, iniţiată de tovarăşii din anii '60. Veterinarul intra în gospodăria fiecărui ţăran, însoţit de trei hingheri. Ăştia prindeau animalul, îl imobilizau, iar doctorul îi făcea o injecţie cu benzină, direct în inimă.  Ţin minte că Azorel al meu a mai fugit câţiva metri, după ce a scăpat din mâinile călăilor, apoi s-a prăbuşit în spasmele morţii. Hingherii l-au luat şi l-au aruncat într-o căruţă care era plină cu cadavre. Umbla vorba că pieile animalelor au fost valorificate în folosul unora. Azorel a fost primul meu mare prieten pe care l-am pierdut.
           Nu suport aroganţa, dar urăsc din tot sufletul cruzimea omenească.

Un urs şi nişte braconieri

Când un om este rănit, este dus la spital, cu intenţia de a fi salvat. Sigur, pe vremuri chiar aşa se întâmpla. Acum spitalul românesc este doar un loc unde ţi se grăbeşte sfârşitul. Eşti dus acolo pentru a fi suprimat. Dar asta e altă poveste. Când însă un urs este rănit, este căutat şi împuşcat, fiindcă rănile îl fac periculos pentru fiinţa umană. Mă gândesc dacă omul n-ar putea anula întreg Cosmosul, care ne pândeşte de pretudindeni, cu întuneric şi frig, punându-ne viaţa în pericol.
Am văzut cândva un reportaj cu un dement care prindea caii abandonaţi şi îi măcelărea cu sadism, pentru a-i da hrană câinilor săi. Tot în România, nişte braconieri au prins în capcană un urs şi au încercat să-l ucidă, înţepându-l zile în şir cu un cuţit legat în vârful unui par. Cum poate fi calificată această faptă ? Ursul s-a mâniat, a rupt laţul în care era prins şi l-a omorât pe unul dintre criminali.
Toată lumea din zonă e cuprinsă de groază. Dacă fiara era turbată ? Iată o logică de fier, într-o republică în care peste 60 % dintre cetăţeni cred că Soarele se învârteşte în jurul Pământului ! Şi zeci de vânători au plecat în urmărirea animalului. Dacă e rănit, musai trebuie să fie omorât ! Nouă să ne fie bine. Restul ce mai contează ?

Truman Capote sau despre inocenţă şi cruzime

Mi-am propus să-l recitesc pe Truman Capote şi am început, fireşte, cu Harfa de iarbă. Avusesem cândva şi Cu sânge rece, dar ţin minte că romanul acela "de nonficţiune", care a avut un uriaş succes de public şi de critică, m-a dezamăgit.  Eram prea tânăr şi nu mi se părea un lucru extraordinar să scrii un reportaj minuţios şi inspirat despre doi criminali. Simţind pesemne atitudinea-mi ostilă, volumul s-a tot ferit de privirile mele până când a dispărut cu totul ! Cred că l-am împrumutat cuiva şi am uitat să-l cer înapoi. Acum, după ce am citit Vieţaşii de pe Rahova de Eugen Istodor, mi-am schimbat părerea.
În orice caz, recitind Harfa de iarbă, am regăsit bucuria uitată a primilor ani de lecturi, când citeam doar din plăcere, fără să-mi pun problema valorii textului.
Stând în căsuţa din copac, împreună cu Dolly, Catherine, Collin şi Riley Henderson, judecătorul Charlie Cool le relatează tovarăşilor săi o poveste interesantă. În urmă cu cinci sau şase ani, intrând într-un vagon de tren, Cool găseşte o revistă pentru copii. Frunzărind-o, bătrânul dă peste adresele unor micuţi care căutau corespondenţi. Printre ei se află şi o fetiţă din Alaska, Heather Falls, al cărei nume îi place. Cool îi trimite o ilustrată. Heather îi răspunde, iar scrisoarea ei îl uimeşte. E o descriere încântătoare a fermei de oi a tatălui ei şi a aurorelor boreale. Heather are treisprezece ani şi pune în scrisoare o fotografie de-a ei. Nu este frumoasă, dar pare un copil deştept şi bun la suflet. Atunci judecătorul caută prin nişte albume vechi şi găseşte o imagine a lui, făcută la cincisprezece ani, pe când era la pescuit, cu un păstrăv în mână. I-o trimite fetei, povestindu-i despre puşca primită de Crăciun, despre căţeaua care fătase şi despre puişorii acesteia. De asemenea îi descrie spectacolul unui circ venit în orăşel. Lui Cool i se pare amuzant să-şi imagineze că este din nou copil şi că are o iubită în Alaska. Când fata îi scrie că s-a îndrăgostit de un băiat pe care îl cunoscuse, venerabilul judecător simte un junghi în inimă. Devenise gelos ! Rămân însă prieteni, iar el îi scrie mai târziu că se pregăteşte să intre la facultatea de drept, iar Heather îi trimite o pepită de aur, să-i aducă noroc.
Cei doi fii ai judecătorului şi nevestele lor îl spionează permanent pe judecător, îi citesc corespondenţa. iar el îi aude cum sporovăiesc noaptea, întrebându-se ce este de făcut cu el.
Indiferent de vârstă, culoare a pielii ori preocupări, personajele lui Capote sunt nişte copii care acţionează din perspectiva unor valori morale fragile. Truman Capote însuşi nu s-a maturizat nici până în momentul morţii. Poate că asta îl ajuta să scrie atât de frumos. Cu sânge rece l-a zguduit însă puternic şi l-a făcut să schimbe propria inocenţă cu o subtilă cruzime a observaţiei care este numai a lui.