Mâini întinse, cruzime, corcoduşi şi câini

            Se întâmplă deseori să dăm ochii cu moartea. Salvarea ne poate veni de la o mână întinsă, pieirea- de la indiferenţa celorlalţi. Am trăit toate situaţiile, cu stările sufleteşti corespunzătoare. M-am simţit cel mai adesea ca un câine abandonat într-un şanţ, dar de câteva ori am simţit o mână care o strângea pe a mea, redându-mi dorinţa de a trăi. Culmea e că mâinile salvatoare vin din direcţiile cele mai neaşteptate, după cum şi identitatea celor care îţi doresc moartea este absolut surprinzătoare. Pot însă spune că bucuria de a simţi sprijinul cuiva este mai puternică decât cele mai cumplite umilinţe pe care le-ai îndurat într-o viaţă de om.
           Dar despre altceva voiam să vorbesc. În primii ani de viaţă am trăit, printre alţi copii, într-o sărăcie care nici nu poate fi imaginată. Când întârziam cu lecţiile, scriam la lumina lunii, iar multe case din cartier nu aveau nici garduri în faţă. Şi nu dau mai multe amănunte. Cert e că sătenii nu aveau posibilitatea să-şi sădească pomi roditori de calitate, aşa că prietenii noştri, ai copiilor, erau corcoduşii şi duzii. Asta dacă nu puneam la socoteală câinii, adevăraţii noştri fraţi. Aveam un câine fabulos, Azorel,care mergea în întâmpinarea tatălui meu cam zece kilometri, când acesta venea din Bucureşti, unde muncea din greu. Sărmanul căţel n-a avut niciodată o cuşcă a lui. Pe gerurile cele mai mari, îşi făcea câte o copcă în rumeguşul pe care îl foloseam ca sursă de încălzire, din lipsă de lemne. Şi a murit în acea teribilă campanie de masacrare a caninelor, iniţiată de tovarăşii din anii '60. Veterinarul intra în gospodăria fiecărui ţăran, însoţit de trei hingheri. Ăştia prindeau animalul, îl imobilizau, iar doctorul îi făcea o injecţie cu benzină, direct în inimă.  Ţin minte că Azorel al meu a mai fugit câţiva metri, după ce a scăpat din mâinile călăilor, apoi s-a prăbuşit în spasmele morţii. Hingherii l-au luat şi l-au aruncat într-o căruţă care era plină cu cadavre. Umbla vorba că pieile animalelor au fost valorificate în folosul unora. Azorel a fost primul meu mare prieten pe care l-am pierdut.
           Nu suport aroganţa, dar urăsc din tot sufletul cruzimea omenească.

Au înflorit cireşii

Pomii mei înfloresc în această ordine : caisul ( pe care îl arde totdeauna prima brumă şi nu produce nimic), cireşii, corcoduşii roşii, prunii şi piersicii. Cei mai leneşi sunt cei doi meri pe care i-au devorat, ani în şir, acarienii, până am aflat metodele de combatere a insectelor.
Mircea Dinescu spunea că unui anumit om politic îi place, mai mult şi mai mult pe lumea asta, whisky-ul. E o opţiune pe care trebuie să o respectăm. ( În treacăt fie spus, îndrăznesc să sper că Dinescu este un bucătar pe măsura marelui poet care era/este, nu la nivelul lăutarilor pe care îi invită să-i lălăie la masă ! ) Dacă mi s-ar cere să numesc mâncarea pe o iubesc cel mai mult, aş alege, fără ezitare, pepenii şi cireşele. M-am străduit multă vreme să am cireşi şi tei în curte. Cu cireşii am reuşit, graţie unui prieten care se pricepe la altoit. Nu reuşesc însă să mă bucur de fructele magice, fiindcă am tolerat, în ideea că nu trebuie să trăiesc numai eu, un cuib de grauri care îşi stabiliseră reşedinţa în apropierea casei mele. Păsările astea par să fi instruit sute de surate ale lor, care vin în iureş nebun, la coacerea micilor lampioane roşii, şi mănâncă tot. Fiinţele gureşe mă lasă, toamna, şi fără strugurii produşi de cele câteva viţe pe care le tund şi la ud cu grijă.
Dar de ce să mă plâng ? Îmi rămâne bucuria florilor, care se răsfaţă, în jerbe şi roiuri albe, pe fundalul cerului de primăvară. Mereu schimbător, cum sunt, ştim toţi, şi oamenii.