Se afișează postările cu eticheta demenţă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta demenţă. Afișați toate postările

duminică, 8 iulie 2012

Scriitorul în labirintul său

Unul dintre miracolele acestei planete a început să se stingă încet, dar sigur. Mintea lui Gabriel Garcia Márquez intră în întunericul uitării. Fratele său a anunţat că Gabo suferă de demenţă. Creierul care a plăsmuit atâtea minunăţii se dezintegrează. În 1999 lui  Márquez i s-a descoperit un cancer limfatic şi de opt ani el n-a mai scris nimic.
Márquez este scriitorul care s-a bucurat de o recunoaştere unanimă, fiind apreciat de milioane de cititori, dar şi de cei mai exigenţi critici literari. A luat Nobel-ul, este prieten cu mulţi şefi de stat şi are contribuţii cinematografice. A avut o viaţă de vis.
În romanul Un veac de singurătate, personajele se confruntă şi cu insomnia, o stare de veghe permanentă care duce la pierderea memoriei :
"nu era imposibilitatea de a dormi, deoarece corpul nu resimţea nici o oboseală, ci evoluţia ei inexorabilă până la manifestarea cea mai critică: pierderea memoriei... pe măsură ce bolnavul se obişnuia cu această stare de veghe, începeau să i se şteargă din minte amintirile copilăriei, apoi numele şi noţiunea fiecărui lucru şi, până la urmă, identitatea oamenilor şi chiar conştiinţa existenţei proprii, până la cufundarea într-un fel de idioţie fără trecut."
Boala, singurătatea şi uitarea sunt ipostaze ale morţii.  Oamenii sunt păpuşi în Cartea Vieţii - cineva se joacă perptuu cu noi ! - şi uneori în creaţiile unor literaţi. Dar artiştii ? Ei trăiesc cu iluzia libertăţii şi mor ca nişte personaje tragice din propriile opere. Sfârşitul lor nu înseamnă decât un alt început pentru ficţiune.
Cititorului îi rămâne totul, scriitorul se destramă ca un fum. ( Sigur, azi ne putem întreba : care cititor ? )
Nichita Stănescu scria :
"O, voi, ficţiuni,
dulce lemn de tei.
... Deseori răsfoiam cartea neliniştit
să văd dacă se termină bine.
Teiul m-a iubit
şi pe mine.
Pe viţa tâmplei port
umbra frunzei lui.
Treceam aşa, vindecând uscăciuni
cu ierburile câmpului.


Bucuros de minuni
surâdeam pentru doi, pentru trei,
pentru toţi semenii mei.
O, voi ficţiuni,
dulce lemn de tei."