Viață și literatură. Scriitorii-oglindă

       O viață trăită cu intensitate poate duce la realizări majore în plan artistic. A spus-o un critic de teatru, a repetat-o legendarul actor Ștefan Iordache. Sigur, talentul este indispensabil, dar rareori un om care n-a ieșit din tiparele ipocritei vieți de cetățean model a dat capodopere. Abia după ce ai suficient material de viață, își face treaba și scriitura. Nu-i uităm pe cei cu trăiri interioare neobișnuite. Kafka, de pildă, a fost un funcționar desăvârșit, dar Sartre se ducea la cârciumă și la bordel cu elevii din liceul la care a predat o vreme. ( Profesorul meu de filozofie n-a scris nimic, însă avea o idee de care mă amuz și acum : ”Bă, tată, bă, dacă elevul intră cu mine în cârciumă, bă, bem amândoi, și eu și elevul, bă, până cădem sub masă, bă! Dar dacă îl prinz pă elev bând singur în cârciumă, bă, eu îl termin dăfinitiv pă elev, bă, tată, bă!”) În fine, a trăi intens nu înseamnă neapărat a umbla rupt de beat prin cârciumi și a te bate cu oricine este dornic de o cafteală. Nu toată lumea se numește Munch, Modigliani sau Edgar Poe. Dar în vremuri civilizate, cârciuma este, pentru un scriitor, un topos inevitabil : berăria lui Caragiale, cafenelele lui Hemingway și Sartre, localurile lui Erich Maria Remarque. Sartre scria într-o cafenea, fără să știe că mulți americani traversau oceanul doar pentru a-l vedea la lucru.
     Sunt scriitori care își folosesc prea puțin imaginația. Asamblează cu har scene pe care le-au trăit ori la care au fost martori, dar au ”ureche” și spirit de observație. Nimic nu pune la locul lor gesturile și vocile personajelor mai bine decât realitatea. Cei mai mulți locuitori din Siliștea-Gumești nu cred nici acum că a fost ceva de capul consăteanului lor Marin Preda, mai ales că prozatorul ”a râs” de ei, folosind numele adevărate ale unor țărani. ”Păi, ce-a făcut ăsta, bă? A scris și el ce a auzit pă ulița noastră! D-astea poci să scriu și eu. Și încă mai multe.” În situația semnalată, fără să beneficieze însă de oralitatea dialectală/subculturală cu care sunt înzestrați românii,  sunt scriitorii sud-americani, japonezi, chinezi, nordici, arabi și africani, exploratori ai unor lumi cu tradiții exotice. Povestind, aparent ei nu fac altceva decât să înlăture vălurile care ascundeau niște lumi deja existente. Sunt etnii și obiceiuri care par, prin ele însele, ficțiuni cu o poezie aparte. Citesc cu o emoție specială romanele Graziei Deledda, laureată a Nobelului, pe vremea când premiul răsplătea literatura de cea mai înaltă valoare. În cele șaisprezece romane ale sale, Deledda evocă existența unor comunități închise din Sardinia, cu tradiții seculare și cu drame demne lumea antică a Greciei. Ca mai toți scriitorii fără imaginație, Grazia Deledda are personaje vii și credibile. De pildă, în Iedera ( Ed. orizonturi, București, 2012) fiecare ființă pe hârtie este memorabilă în felul său : Annesa, moș Castigu, părintele Virdis, Paulu Decherchi, unchiul Zua. Personaj foarte complex și cu caracter puternic, Annesa îl ucide prin sufocare, într-un moment de disperare, pe unchiul Zua, astmaticul infirm și bogat, pentru a salva de la ruină nobila familie Decherchi și din dragoste pentru Paulu. Deși nu este pedepsită de autorități pentru crimă ( autopsia dovedește că bătrânul a murit sufocat, fiindcă nu i s-a administrat, din neglijență, tratamentul), viața îi rezervă Annesei o soartă crudă. După dureroase peregrinări, se reîntoarce în casa familiei Decherchi, care pe vremuri a cules-o de pe drumuri și crescut-o, realăturându-se, într-o bătrânețe urâtă, lui Paulu, idolul vieții ei. E un roman cu o acțiune mereu tensionată, cu spectaculoase schimbări de situație și cu un efect emoțional devastator asupra cititorului. Fundalul natural, cu munții măreți pe care joacă parcă marile umbre ale destinului, dă cărții o necesară notă poetică. Scriitorii care au deschidere deopotrivă către abisul sufletesc al personajelor și către marile mituri ale lumii sunt pe placul meu. Îi voi prefera pe Knut Hamsun, Joyce, Faulkner, Dino Buzzati, Elias Canetti și Ștefan Bănulescu autorilor care nu au decât o viziune socială și psihologică. (Acum văd că se bate monedă pe politic, una dintre cele mai facile și mai primitive teme literare.)
 Se pare că Iedera este capodopera Graziei Deledda.

James Bond a devenit Mr. Bean

* Conducătorii BNR au imunitate absolută în fața legii, indiferent de gravitatea infracțiunile pe care le-ar săvârși. Parlamentarii visează la un statut similar, dar până una-alta vor să-i facă intangibili pe avocații care să-i scape de belele.  Asta se numește democrație, nu?
* Scandalul Hexi Pharma constituie un genocid. Cum să diluezi un produs de 4200 de ori? Cât de mare a fost mita pe care a dat-o firma? Isteți, băieții vor să intre în insolvență și să tragă obloanele. Într-un roman de Mark Twain, negrul Jim mărturisește că a fost cândva bogat, fiindcă a avut un dolar. Aflând că un afro-american bătrân a deschis o bancă, băiatul s-a dus la moș, dându-i dolarul. A doua zi, boșorogul l-a anunțat pe Jim că banca dăduse faliment, iar dolarul lui s-a topit. Realitatea întrece cu mult ficțiunea, numai că a doua are haz și nu e criminală.
* Stau și mă întreb ce blestem îl urmărește pe Guardiola, când catalanul alege echipe care, într-un fel sau altul, vor fi mereu perdante. Mă așteptam ca fostul antrenor al Barcelonei să câștige totul cu Bayern. De ce n-a făcut-o? Cred că omul e dependent de jucători-orchestră, ca Messi.
* Mă minunez de modul în care supraviețuiește Djokovic fără antrenor. Federer făcuse deja greșeala de a se pregăti singur, în perioada fastă a carierei sale. Cel care îl antrenează pe sârb a fost un mălai-mare în stare, în tinerețe, să dărâme terenul sub el, dar minte multă nu avea. ( Acum e un strălucit jucător de poker, dând impresia că stă cu o damigeană între picioare, trăgând din când în când combustibil, printr-un pai supradimensionat.) În sport, antrenorii buni sunt foștii jucători cerebrali, care au o mereu strategie în cap. Dobrin, Hagi, Dumitrache n-au avut/nu au stofă de mentori. Dar ce zic eu?  Pe Becker nici talentul nu l-a dat afară din casă. Cu mâna groasă și cu bâta ridicată n-ajungi foarte departe. Dacă mai adăugăm și suficiența lui Nole, nu putem decât să regretăm că un sportiv atât de înzestrat își ratează cu seninătate obiectivele.
* Am văzut cum Real Madrid a încercat, în ultima etapă, să ia campionatul Spaniei, în stilul binecunoscut. Cu ghearele, cu pumnii, ocolind jocul corect. Acum sunt sigur că arbitrii corupți sunt cheia în toate competițiile. Dacă s-a ajuns ca și în muzică, la nivel european, să fie mai apreciat mesajul decât valoarea artistică, nu se mai poate comenta nimic. Ba da. În condițiile astea putem lua un Nobel fără dureri de cap. Mă mir că pe editori nu i-a dus capul să aleagă un scriitor căruia să-i însceneze o existență plină de persecuții. (Am mai scris cândva un articol pe tema asta.) Ar fi suficient ca autorul să fie ciomăgit bine de niște angajați ai unei case editoriale, deghizați în țârcovnici. Să-l bată bine, în repetate rânduri, eventual să- provoace și alte daune. Păi ce, vrem să obținem o distincție atât de înaltă, fără să o luăm nițel și pe coajă?
* Sunt printre cei care își recunosc greșelile.  Am judecat o carte după câteva fragmente. Oricine poate face această eroare și de aceea cred că nu e oportun, pentru un romancier, să publice fragmente din cărțile sale, înainte de editarea integrală. Bărbați care urăsc femeile de Stieg Larsson este un excelent roman polițist.
* Filmele cu James Bond au ajuns pelicule pentru idioți. Pentru a nu intra în Istoria universală a tâmpeniei, regizorii cunoscutei serii cinematografice ar trebui să o dea pe comedie. În felul ăsta, toată poveștile alea cusute cu ață albă ar putea fi revigorate.  Mr. Bean ar putea face un James Bond memorabil! Ca spioni, Stan și Bran ar fi fost și mai buni.

Scriitorul în labirintul său

Unul dintre miracolele acestei planete a început să se stingă încet, dar sigur. Mintea lui Gabriel Garcia Márquez intră în întunericul uitării. Fratele său a anunţat că Gabo suferă de demenţă. Creierul care a plăsmuit atâtea minunăţii se dezintegrează. În 1999 lui  Márquez i s-a descoperit un cancer limfatic şi de opt ani el n-a mai scris nimic.
Márquez este scriitorul care s-a bucurat de o recunoaştere unanimă, fiind apreciat de milioane de cititori, dar şi de cei mai exigenţi critici literari. A luat Nobel-ul, este prieten cu mulţi şefi de stat şi are contribuţii cinematografice. A avut o viaţă de vis.
În romanul Un veac de singurătate, personajele se confruntă şi cu insomnia, o stare de veghe permanentă care duce la pierderea memoriei :
"nu era imposibilitatea de a dormi, deoarece corpul nu resimţea nici o oboseală, ci evoluţia ei inexorabilă până la manifestarea cea mai critică: pierderea memoriei... pe măsură ce bolnavul se obişnuia cu această stare de veghe, începeau să i se şteargă din minte amintirile copilăriei, apoi numele şi noţiunea fiecărui lucru şi, până la urmă, identitatea oamenilor şi chiar conştiinţa existenţei proprii, până la cufundarea într-un fel de idioţie fără trecut."
Boala, singurătatea şi uitarea sunt ipostaze ale morţii.  Oamenii sunt păpuşi în Cartea Vieţii - cineva se joacă perptuu cu noi ! - şi uneori în creaţiile unor literaţi. Dar artiştii ? Ei trăiesc cu iluzia libertăţii şi mor ca nişte personaje tragice din propriile opere. Sfârşitul lor nu înseamnă decât un alt început pentru ficţiune.
Cititorului îi rămâne totul, scriitorul se destramă ca un fum. ( Sigur, azi ne putem întreba : care cititor ? )
Nichita Stănescu scria :
"O, voi, ficţiuni,
dulce lemn de tei.
... Deseori răsfoiam cartea neliniştit
să văd dacă se termină bine.
Teiul m-a iubit
şi pe mine.
Pe viţa tâmplei port
umbra frunzei lui.
Treceam aşa, vindecând uscăciuni
cu ierburile câmpului.


Bucuros de minuni
surâdeam pentru doi, pentru trei,
pentru toţi semenii mei.
O, voi ficţiuni,
dulce lemn de tei."