Despărţiri

Când te desparţi de cineva, o lume moare în tine. Dacă îi spui adio unui prieten sau unei iubite, o vreme eşti ca şi mort. Universurile virtuale din fiinţa ta se scufundă. Se vor naşte altele sau nu.
În fiecare zi ne despărţim definitiv de oameni dragi. Profesorii îşi iau însă rămas bun, periodic, de la promoţii succesive de elevi şi devin tot mai bătrâni.
Astăzi a mai plecat o generaţie. Ceva din atitudinea copiilor mi-a dat fiori. Am organizat Ultimul clopoţel. O fată a rostit un cuvânt de rămas-bun, câteva colege ale ei au citit nişte poezii luate de pe net, apoi au vorbit directoarea şcolii, cele două diriginte şi un coleg. În sfârşit, am spus şi eu câteva cuvinte. În tot acest timp, unii copii tremurau de emoţie, alţii erau excesiv de degajaţi şi familiari cu dascălii, ca şi cum aceştia ar fi fost nişte fraţi ai lor, mai mici şi oarecum tonţi, având nevoie la tot pasul de sfaturi binevoitoare.
După ce s-a terminat totul, am mai băgat o dată capul pe uşă, căutându-l pe un profesor. Sala de clasă era pustie, dar atâta mizerie n-am văzut în viaţa mea.  Împrăştiaseră pe jos toate gunoaiele disponibile, iar pereţii erau stropiţi cu suc şi cu cafea. Ar fi fost mai rău doar dacă şi-ar fi făcut nevoile şi ar fi aruncat cu excremente pe pereţi." Ultima noastră mizerie ! ", mi-a zis, zâmbind, un băiat care întârziase pe hol.
Şi atunci am rămas o vreme nemişcat. Mi-am dat seama că printre elevii mei s-ar putea să nu fie nici măcar doi care să se bucure, peste ani, de lectura unui roman precum Un veac de singurătate.
Şi lucrul acesta mi-a dat fiori.