Și nemernicii pier câteodată

* Există un canal de televiziune pe care se lăfăiesc niște criminali mustăcioși, grași și sătui. Sunt prevăzuți cu puști de vânătoare și omoară în neștire viețuitoare impresionante prin frumusețea lor : cerbi, căprioare, iepuri, mistreți. La setea lor de sânge, ar împușca mamuți și girafe, dar nu au la îndemână așa ceva. Plimbă îndelung leșurile cu tractoarele, le filmează din diferite unghiuri, le măsoară coarnele, joacă tontoroiul pe iarbă. Cu cât vânatul culcat la pământ este mai mare, cu atât sunt mai fericiți.  Mă întreb pentru a suta oară : dacă troglodiților ăstora le plac armele, n-ar putea să tragă ei în poligoane până își sparg timpanele? De ce preferă să răpună ființe în ochii cărora sclipește o viață inocentă, dăruită de Dumnezeu? E clar că aceste grupuri de oameni au în sânge instinctul de a ucide și că ei ar avea nevoie urgentă de tratament psihiatric și de cămăși de forță. Din păcate, așa cum arătam și cu alt prilej, numărul armelor de vânătoare crește vertiginos, iar amatorii de crime nepedepsite îngroașă rândurile.
* Jocul Barcelonei depinde în totalitate de Messi. Niciodată nu va fi suficient de bine evidențiat rolul pe care aegentinianul l-a avut în marile triumfuri ale catalanilor. Dacă Messi e anihilat printr-un marcaj multiplu și agresiv, Barcelona nu mai joacă nimic. Jucători bătrâni, lenți, fără imaginație, alergând tot timpul cu spatele la poarta adversă. N-au portar, n-au apărare, Neymar e inofensiv, iar Suarez pare un oportunist în comparație cu potențialul pe care îl etalează Cavani. Până și Messi ațipea pe teren și părea că a ieșit să ia aer, după ciorba de potroace. Din nefericire, nici geniilor nu le este permis să trăiască doar din talent. Barcelona păstrează de ani de zile aceeași pensionari, încăpățându-se să promoveze antrenori numai din propria curte. Așa ceva nu e de acceptat și cea mai bună echipă de fotbal din ultimul deceniu va părăsi prematur Liga Campionilor. Sunt și niște aranjamente urâte la mijloc. La tragerile la sorți, Barcelona prinde sistematic, în calea sa, cele mai puternice echipe ale momentului, în vreme ce Real Madrid are parte de cele mai modeste. Sorții se pot cumpăra!
* Nu v-a apucat niciodată dorul de persoane care v-au impresionat prin omenia lor și care s-au mistuit în noaptea trecutului, ca luați de un torent nemilos și duși în abisul uitării? Mie da. Internetul poate fi și o recuperare a trecutului nostru. Sigur, deseori lucrurile pot lua o turnură tristă. O prietenă din liceu mi-a trimis fotografia fostei noastre profesoare de franceză, din liceu, cu un comentariu admirativ :”Vezi ce bine arată? E minunată, nu s-a schimbat deloc.” Cu jale am constatat că amica mea nu avea dreptate. Fotografia îmi arăta o bătrână îngrijită, de foarte bună condiție și m-a izbit ca un pumn în stomac acțiunea timpului asupra înfățișării frumoasei noastre dăscălițe. Mie însumi mi-e teamă să mă privesc în oglindă și nu mă recunosc în fotografii. În tinerețe eram drăguț, dar pozele mă făceau și mai frumos. Acum se întâmplă invers. Am îmbătrânit, iar imaginile mă fac și mai bătrân. Nu arăt deloc așa cum mă prezintă obiectivul aparatelor de înregistrat chipuri! Nu sunt eu bătrânul roz, cu o expresie stranie pe față!
 M-am îndepărtat de subiect. Prin nu știu ce asociere de idei, ieri mi-am amintit de comandantul meu de pluton din armată, locotenentul-major Emil Dângeanu. Era un bucovinean blajin, tolerant, care trăise o dramă în familie, datorată geloziei pe care amarnic și-o regreta. Știu că era turnat și lucrat pe la spate de colegi ( ticăloșii atacă în forță când un om se află în dificultate!), iar colonelul, șeful batalionului, îl beștelea cu orice prilej, ca pe ultimul om. N-avea șanse de promovare, era marginalizat și singur. Pe atunci eram în depresie, însă i-am promis că-l voi face personaj în cărțile mele și l-am văzut că se bucura. M-am ținut de cuvânt, ca de obicei, dar după se scurseseră treizeci și trei de ani de la despărțirea de el. Au mai trecut opt ani și s-a făcut o viață de om de când nu l-am mai văzut. Ar trebui să aibă în jur de 73 de ani. Ieri m-am gândit să-l caut pe net. Poate că a lăsat și el niște urme pe undeva. Și îmi place să cred că l-am găsit! Niște articole din Luceafărul de seară sunt semnate colonel (r.) Emil Dângeanu. El e, trebuie să fie el! Evenimentele din 1989 l-au eliberat cumva, probabil,  de povara nemerniciei omenești. L-am căutat și pe comandantul celuilalt pluton ( al actorilor, al regizorilor și al istoricilor), locotenentul M.F.,  o scârbă cazonă, un sadic cu apucături fasciste, elogiat fără măsură de superiori. Psihopatul părea predestinat unei cariere de general. Vorbea vulgar și era nesimțit. Dar uite că n-a fost să fie! Pesemne că a  comis multe abuzuri, lumea l-a uitat și nu i-a mai rămas nici numele. Pe termen lung, nemernicii sunt refuzați de istorie.

P.S. Îmi pare rău că sunt atâția scriitori minunați față de care n-am apucat să-mi exprim prețuirea. O voi face până a nu muri.
 

Biografia ideală, într-o țară civilizată

Acum câteva minute am fost să votez.
Două tinere, cărora le-am fost profesor, mă privesc pe furiș, iar una spune încet :
- A îmbătrânit și...
Cealaltă dă neîncrezătoare din cap :
- Nu chiar...
Adevărul e că sunt șocat de înfățișarea oamenilor pe care nu i-am văzut de câțiva ani. Sunt adevărate măști ale degradării fizice și ale neputinței. ( Excepție face un cunoscut care, deși nu bea deloc apă și lapte, arată prosper și întinerit.) Sunt convins că și ei sunt surprinși de felul în care arăt.
Și atunci mă gândesc că omul ar trebui să locuiască în trei locuri, în funcție de vârstă.
Să copilărești într-un oraș frumos, cu vestigii medievale..
Să-ți faci studiile superioare și să-ți petreci tinerețea în alt  oraș.
În a treia urbe să-ți trăiești maturitatea și să-ți realizezi opera.
Să revii, în fine, în orașul copilăriei și să-ți petreci ultimii ani. Aici am dubii : știu că nu e bine să te întorci niciodată de unde ai plecat.
Și îmi mai trece prin cap o idee : am putea socoti că trăim într-o țară civilizată dacă numărul fabricilor ( chiar așa!) și al spitalelor ar fi cel puțin egal cu cel al secțiilor de votare. Altminteri pigmei ne numim.

P.S. Mă rog, îți poți petrece tinerețea și maturitatea în mai multe orașe. Dar e crimă să stai în același loc, cu aceeași slujbă, zeci și zeci de ani. Dacă locul respectiv este o localitate rurală din România, viața ta înseamnă pușcărie curată.

Omul care știa sfârșitul

         Am dat peste el întâmplător. Se mutase la munte și trăia singur într-un fel de izbă rusească, pe care o încălzea, iarna, cu vreascuri adunate din pădurea care străjuia la doi pași. Vara, acoperișul de șindrilă ținea răcoare și înăuntru era la fel de bine ca pe malul râului limpede și micuț ce se înconvoia, clipocind,  prin fața cocioabei. Se hrănea cu ciuperci și fructe de pădure. Mai cumpăra, când și când, lapte și brânză de la niște ciobani. Nu consuma carne și îi era milă chiar și de pești. Abia m-a primit - după ce i-am bătut îndelung la ușă, spunându-i cine sunt - și asta numai în numele vechii noastre prietenii. M-am gândit că s-a izolat acolo pentru a scrie și i-am și zis-o, dar mi-a retezat scurt elanul, mormăind că el nu e Aureliano Buendia, să fabrice peștișori de aur, să-i retopească și să-i facă din nou, pentru a-și omorî timpul.
- Nu vreau să mai văd pe nimeni, mi s-a confesat amicul de odinioară. Când văd o femeie, am viziunea tuturor chinurilor prin care a trecut, cu bătăi administrate de bărbați de nimic, cu violuri, muncă grea, cu copii nerecunoscători și-i văd aievea sfârșitul, când va cădea răpusă de un cancer urât sau de o septicemie. Îmi dau seama că unele n-au avut ori nu vor avea încotro și s-au dăruit/ se vor dărui pe puțin, trădându-și soții și buna reputație. La un bărbat mă bat la ochi suferințele îndurate într-o căsnicie încropită neinspirat, cu o curvă scandalagie sau cu o dulceață de femeie care a făcut din el un sclav, cârpă de șters pe jos, de unică sau de îndelungată folosință. Nu lipsesc infernul etilismului, frustrarea, umilința, sentimentul ratării și al trădării, neputința. Și observ cum îl pândește infarctul, la o cotitură a vieții, care altminteri părea luminoasă. Dar fiecăruia îi simt momentul final, când cortina va cădea tocmai când omul va avea impresia că are de făcut cel mai important lucru din viața sa.
- Ai dreptate, am recunoscut eu conciliant. Oamenii ne aduc numai necazuri.
- Sunt cadavre ambulante, saci din piele ofilită,  umpluți cu căcat, ură, invidie și ambiții prostești. Toți sunt morți, absolut toți! Diferă doar momentul în care se vor face bălegar. Știi la ce m-a dus capul într-o noapte de insomnie? Că dac-am fi făcuți din plastic, am fi mai durabili. Uite, din tot ce mă înconjoară, numai râul ăla e viu și veșnic Îl simt ca pe un prieten care nu va muri. Deocamdată nu văd niciun nerod să se apuce să-l otrăvească, făcând forări prin zonă.
- Ai vreun câine sau vreun motan?
- Nu, că n-aș suporta să-i văd murind sau să-i las de izbeliște, în urma mea, în cazul în care aș da colțul înaintea lor. Dar tu ce faci? Ai venit aici să mă anchetezi?
Am protestat cu voce slabă, iar vechiul meu prieten m-a întrebat sarcastic dacă vreau să-mi facă mărturisiri complete. Am dat să iau atunci altă vorbă, întrebându-l ce mai citește.
- Nimic, a rânjit el, cu un soi de disperare. Când deschid un roman, știu dinainte sfârșitul, ca și pe vremea când mă duceam la film sau la teatru și mă ridicam după primele zece minute de la începutul spectacolului, fiindcă ghiceam ceea ce urma. Citesc primul vers dintr-un poem și textul se recompune în mintea mea înainte de a-l parcurge cu ochii. Așa că nici lectura nu mai are niciun haz. Trăim într-un trecut pe care îl știm pe dinafară, dar pe care îl vindem la capitolul noutăți și ne prefacem că ne bucurăm. Dar cei mai mulți n-au memorie. Sunt insectele timpului, murind și renăscând într-o tristă horă a zădărniciei. Maimuța și gândacul din noi ne țin înlănțuiți. Tot ce facem este animalitate distorsionată, e cușca noastră, celula din care nu putem evada. Iar dacă te uiți pe cer, vezi un trecut și mai îndepărtat.
          M-am gândit că omul meu a luat-o razna, dacă a ajuns să-mi spună numai tâmpenii răsuflate. Cândva era un tip inteligent, cu idei strălucite. Când a fost să plec, mi-am luat rămas bun în grabă și am luat-o la picior. Am auzit că-mi strigă ceva din urmă. M-am întors, iar el a repetat tare și limpede, să aud :
- Bătrânețea! Caut o cale de a o păcăli și de a rămâne mereu la o vârstă decentă.