Omul care știa sfârșitul

         Am dat peste el întâmplător. Se mutase la munte și trăia singur într-un fel de izbă rusească, pe care o încălzea, iarna, cu vreascuri adunate din pădurea care străjuia la doi pași. Vara, acoperișul de șindrilă ținea răcoare și înăuntru era la fel de bine ca pe malul râului limpede și micuț ce se înconvoia, clipocind,  prin fața cocioabei. Se hrănea cu ciuperci și fructe de pădure. Mai cumpăra, când și când, lapte și brânză de la niște ciobani. Nu consuma carne și îi era milă chiar și de pești. Abia m-a primit - după ce i-am bătut îndelung la ușă, spunându-i cine sunt - și asta numai în numele vechii noastre prietenii. M-am gândit că s-a izolat acolo pentru a scrie și i-am și zis-o, dar mi-a retezat scurt elanul, mormăind că el nu e Aureliano Buendia, să fabrice peștișori de aur, să-i retopească și să-i facă din nou, pentru a-și omorî timpul.
- Nu vreau să mai văd pe nimeni, mi s-a confesat amicul de odinioară. Când văd o femeie, am viziunea tuturor chinurilor prin care a trecut, cu bătăi administrate de bărbați de nimic, cu violuri, muncă grea, cu copii nerecunoscători și-i văd aievea sfârșitul, când va cădea răpusă de un cancer urât sau de o septicemie. Îmi dau seama că unele n-au avut ori nu vor avea încotro și s-au dăruit/ se vor dărui pe puțin, trădându-și soții și buna reputație. La un bărbat mă bat la ochi suferințele îndurate într-o căsnicie încropită neinspirat, cu o curvă scandalagie sau cu o dulceață de femeie care a făcut din el un sclav, cârpă de șters pe jos, de unică sau de îndelungată folosință. Nu lipsesc infernul etilismului, frustrarea, umilința, sentimentul ratării și al trădării, neputința. Și observ cum îl pândește infarctul, la o cotitură a vieții, care altminteri părea luminoasă. Dar fiecăruia îi simt momentul final, când cortina va cădea tocmai când omul va avea impresia că are de făcut cel mai important lucru din viața sa.
- Ai dreptate, am recunoscut eu conciliant. Oamenii ne aduc numai necazuri.
- Sunt cadavre ambulante, saci din piele ofilită,  umpluți cu căcat, ură, invidie și ambiții prostești. Toți sunt morți, absolut toți! Diferă doar momentul în care se vor face bălegar. Știi la ce m-a dus capul într-o noapte de insomnie? Că dac-am fi făcuți din plastic, am fi mai durabili. Uite, din tot ce mă înconjoară, numai râul ăla e viu și veșnic Îl simt ca pe un prieten care nu va muri. Deocamdată nu văd niciun nerod să se apuce să-l otrăvească, făcând forări prin zonă.
- Ai vreun câine sau vreun motan?
- Nu, că n-aș suporta să-i văd murind sau să-i las de izbeliște, în urma mea, în cazul în care aș da colțul înaintea lor. Dar tu ce faci? Ai venit aici să mă anchetezi?
Am protestat cu voce slabă, iar vechiul meu prieten m-a întrebat sarcastic dacă vreau să-mi facă mărturisiri complete. Am dat să iau atunci altă vorbă, întrebându-l ce mai citește.
- Nimic, a rânjit el, cu un soi de disperare. Când deschid un roman, știu dinainte sfârșitul, ca și pe vremea când mă duceam la film sau la teatru și mă ridicam după primele zece minute de la începutul spectacolului, fiindcă ghiceam ceea ce urma. Citesc primul vers dintr-un poem și textul se recompune în mintea mea înainte de a-l parcurge cu ochii. Așa că nici lectura nu mai are niciun haz. Trăim într-un trecut pe care îl știm pe dinafară, dar pe care îl vindem la capitolul noutăți și ne prefacem că ne bucurăm. Dar cei mai mulți n-au memorie. Sunt insectele timpului, murind și renăscând într-o tristă horă a zădărniciei. Maimuța și gândacul din noi ne țin înlănțuiți. Tot ce facem este animalitate distorsionată, e cușca noastră, celula din care nu putem evada. Iar dacă te uiți pe cer, vezi un trecut și mai îndepărtat.
          M-am gândit că omul meu a luat-o razna, dacă a ajuns să-mi spună numai tâmpenii răsuflate. Cândva era un tip inteligent, cu idei strălucite. Când a fost să plec, mi-am luat rămas bun în grabă și am luat-o la picior. Am auzit că-mi strigă ceva din urmă. M-am întors, iar el a repetat tare și limpede, să aud :
- Bătrânețea! Caut o cale de a o păcăli și de a rămâne mereu la o vârstă decentă.

Viețile paralele

Când eram licean, în fiecare iarnă visam prima ninsoare. Noaptea alergam printre fulgii de nea, iar dimineața fugeam la școală și îi anunțam pe colegii mei : „Astăzi va ninge ! ” Și, într-adevăr, pe la zece dimineața începea să viscolească precum în Mirceștii lui Alecsandri. De vreo două ori s-a nimerit ca miracolul să se producă pe 22 noiembrie, ziua de naștere a fetei de care eram îndrăgostit, dar pe care n-am îndrăznit niciodată să o abordez. Se numea Mariana U. și din 1976 n-am mai știut nimic despre ea. Abia acum, când am finalizat romanul Călugărul Negru - în care am luat-o ca model pentru personajele Ioana și Sevghin ! -,  am aflat că are doi copii, o fată și un băiat, mari și la casele lor. I-am descoperit pe Facebook ! Stranie coincidență !
Pentru mine n-a venit niciodată Moș Nicolae, așa că nu-mi puneam problema dacă există.
Fiica mea era însă atât de uimită de darurile moșului și de puterea acestuia de a străbate instantaneu spații infinite și de a deschide uși încuiate, încât m-a rugat, dacă se poate, să i-l prind pe bătrân, ca să-l vadă și ea. Urma, evident, să îi dăm și noi cadouri și să-l eliberăm, după ce îl vom fi tratat cu bunătăți. Ca să îl facem să întârzie, îi puneam, lângă ghetuțe, un pahar plin cu Cola  - sau uneori cu vin roșu - și două prăjituri. Nicolle adormea prima și, când se trezea, fugea la locul unde amenajasem capcana. Moșul își lăsa darurile și bea fără greș sucul sau vinul, dar uneori uita de prăjituri. „A venit ”, exclama Nicolle, în al noulea cer. Apoi mă întreba de ce nu am reușit să-l capturez. Mă scuzam în fel și chip, dar nicio explicație n-o mulțumea.
De mai mulți ani, Moșul a reînceput să mă ocolească. E clar că nu voi mai avea ocazia să-l sechestrez.
A început în schimb să mi se întâmple tot mai des un fenomen straniu. Stau de vorbă cu diferiți oameni și evocăm momente din copilăria și adolescența noastră. Nu-și mai amintesc nimic din ceea ce le povestesc eu. La rândul meu sunt sigur că ei fabulează la gros, imaginând tot felul de întâmplări  nicicând petrecute în scurta noastră existență pământească.
Fiecare își reinventează viața într-un mod cât mai suportabil, pornind de la trecut, pe care îl reface din temelii.
Spre durerea mea, e clar că ducem vieți paralele, mișcându-ne pe niște canale care nu comunică unele cu altele decât prin vagi sunete, abia auzite în întuneric.