Spioni cu mize mici ( din însemnările unui medic de provincie)

  Târziu de tot, la câțiva ani după ce-mi deschisesem un cabinet în orășelul C., am observat că localnicii nu se ocupau decât cu spionatul vecinilor, tovarășilor de palavre ori a necunoscuților care poposeau în localitate. Toată lumea urmărea pe toată lumea. Un amic, profesor, mi se plângea de același lucru. Când un cetățean vine la școală, îmi spunea el, o face numai pentru a-i reclama pe profesorii și pe colegii copilului său. Cutare elev a dat foc unei hârtii. Dacă ardea școala? Cutăriță înjură, fumează. Fiul lui I. a zis despre profesorul X că... Bine, bine, lăsați-i pe ăștia în grija mea. Să vorbim despre fiul dumneavoastră. Știți că are 2 pe linie? Că atunci când vine, pereții se mânjesc instantaneu cu noroi, iar tablourile din clasă sunt dărâmate cu mătura? Aaaaa, nu-i adevărat. N-a făcut el asta. Îl pârăsc pe nedept băieții, fiindcă au pică pe el. Îi vorbesc urât, îl marginalizează etc.
   Dădeam regulat consultații bolnavilor și încasam sume simbolice.  (Supraviețuiam cu ceea ce-mi trimiteau părinții, pensionari în buricul capitalei.) Pe cei mai săraci îi tratam gratis. Pe măsură ce actele mele de caritate se înmulțeau, se intensifica și mânia cu care mă priveau unii băștinași cu care mă întâlneam pe stradă. Am început să fiu mai atent la ceea ce făceam. Așa am descoperit că provincialii mei -  ah, unde ești tu, Ștefan Bănulescu? - erau niște spioni de meserie. Păreau că n-au nimic altceva de făcut decât să iscodească toată ziua ce fac ceilalți. Știau despre oricine mai multe decât știa acela despre propria persoană și  toți dădeau impresia că au binocluri speciale, cu care vedeau prin zidurile caselor și ale instituțiilor. Am descoperit că eram spionat de trei generații : copii, părinți și bunici. Dimineața se foiau la gardul meu bătrânii. Se învârteau pe acolo vreo două-trei ore, apoi erau înlocuiți de copiii lor. După-amiază veneau nepoții de la școală, mâncau în grabă și se puneau la pândă. Ajunsesem să închid ferestrele pe căldurile cele mai mari - nu aveam aer condiționat, că eram sensibil la curent -, fiindcă urmăritorii nu scăpau niciun cuvințel din spovedaniile bolnavilor. Într-o zi am ocolit cu dibăcie clădirea și l-am surprins pe un puști stând cu urechea la încheietura cercevelelor de la geamul meu. Ce faci acolo? l-am întrebat. Nimic, a răspuns el cu seninătate. Cum nimic? De ce mă spionezi? Nu făceam nimic rău, a spus el. ( Mi-am amintit brusc de un mujic din prozele lui Cehov. Omul furase o bucată de șină de pe calea ferată și era sincer uluit că autoritățile făceau atâta tămbălău pentru un fleac! ) A dat să se îndepărteze. Ce dorești? am întrebat. De ce nu mă lăsați în pace? Păi, pe noi de ce nu ne consulți? a venit imediat replica. E vreunul dintre voi bolnav? Nu, da' pe unii îi faci bine pe de-a moaca, a spus băiatul, privindu-mă cu ciudă.
  Din ziua aceea am început să-i consult zilnic pe membrii familiei de spioni. Nu le luam nimic și venea fiecare într-o anumită zi, exact în ordinea în care mă monitorizau ei pe mine. Luni se înființa unul dintre bătrâni. Marți era rândul babei și așa mai departe. Le ascultam plămânii, le pipăiam ficatul, abdomenul, îi puneam să tușească, le verificam reflexele. Erau sănătoși tun. Asta le și spuneam în timp ce se îmbrăcau. Nu părăseau totuși cabinetul. Ce mai e? întrebam. Păi, nu-mi dați niște nasturi? De ce să-ți dau nasturi, din moment ce n-ai nimic? E, am eu, da' vreți să-mi spuneți. Și  nu-mi dați rațetă, că n-am gologani s-o cumpăr. N-auzi, bre, că ești sănătos? De ce, dracului, să-ți dau rațetă, dacă n-ai nevoie de ea? Ieșea clătinând din cap a nemulțumire. Sunt sigur că mă înjura cu foc, când ajungea acasă. Pe urmă am cumpărat niște vitamine chinezești și le ofeream iscoadelor mele câteva tablete, la finalul evaluărilor medicale. Se îngrășaseră, le mergea bine, dar tot îmi mâncau jumătate din timpul de muncă săptămânal. Și continuau să fie, neîntrerupt, cu ochii pe mine.
      Peste ani, când mă mutasem în alt oraș și lucram la un spital, i-am povestit unui coleg, chirurg de prestigiu, prin ce trecusem. Mare greșeală ai făcut, a zis el. Trebuia să-i ții la distanță din prima clipă când te-ai prins că te benocleză și să nu le îngădui să pășească în casa ta. Ți i-ai făcut și mai mari dușmani. Chiar dacă le-ai fi dat bani de buzunar, le-ai fi plătit analize medicale lunare, le-ai fi dăruit din lucrurile tale - mi-a fost rușine să-i spun amicului meu că-i împrumutasem cu bani pe care nu-i mai văzusem înapoi -, tot n-ar fi fost mulțumiți și te-ar fi furat cum ar fi putut. Dacă te-au văzut că ești de treabă, te-au considerat neghiob și probabil că au râs de tine. Dacă ai fi fost rău și neam prost, te-ar fi respectat. Așa e în multe locuri. Oamenii mizează pe hoție, cerșetorie, minciună, lene și lipsă de loialitate. Cum să construiești o țară civilizată cu ăștia? Cu toate că unii dintre ei ajung oameni de afaceri și, dând tun după tun, fac avere într-un an cât alții într-un secol, urmașii lor pierd totul mai repede decât s-au îmbogățit babacii. Au stofă de spioni, am spus eu timid. Au pe dracu' să-i ia, s-a amuzat doctorul.  Dacă i-ai pune să urmărească pe cineva, s-ar da de gol imediat, fiindcă i-ar fura ăluia și batista din buzunar. Chiar și tu, cât ești de bleg, ți-ai dat seama că se țin după tine.

P. S. 1. În fotbal, aranjamentele se fac mai ușor ca niciodată. Te uiți la un meci și vezi că doi dintre flăcăii unei echipe le dau pase adversarilor, faultează în careu, pun mâna pe minge, adică joacă pentru ceilalți. Sumt mulți bărboieni în fotbalul românesc.
        2. Nu știu dacă Simona Halep va ajunge sau nu nr. 1 mondial. Îi lipsesc multe : un antrenor bun, un serviciu eficient, constanță pe parcursul unui meci. Nu joacă la fileu și nu simte când trebuie să pună un stop. Nu-i poți bate adversarele numai prin voință și printr-o prestație în forță. Vei găsi totdeauna pe cineva care lovește mai puternic decât tine.

Suntem ceea ce vedem

   Toată lumea cunoaște teoria Ideilor formulată de Platon. Într-o zi, un partener de dialog i-a spus :
- Platon, dar eu văd doar calul, nu și ideea de cal.
- Asta se întâmplă, dragul meu, fiindcă tu ai ochi care pot vedea doar calul, nu și ideea de cal, a răspuns filosoful. ( Am citat din memorie.)
Sunt destui oameni care se fudulesc cu limitele lor, considerându-le adevăruri de necombătut.
Îmi aduc aminte de asta decâte ori aud pe câte unul că ar vrea să-l vadă și el pe...Dumnezeu, pe care și-l imaginează ca pe un bătrânel decrepit.
    De la o vreme cetățenii - mai ales cei fără serviciu - au ajuns un fel de scannere pentru semenii lor. Destul de puțin performante, e adevărat.  Ei nu observă dramele și rănile sufletești ale celorlalți. Dar văd prin ziduri și înregistrează amorurile, găurile morale și financiare ale prietenilor lor, pe care îi consideră cei mai aprigi dușmani. Mă gândeam dacă Scotland Yard-ul ar trebui să-și selecționeze detectivii de aici și dacă  România ar putea fi o pepinieră pentru Mossad, KGB și CIA. Dar nu! Ar fi o mișcare falimentară. Românii sunt spioni proști, cam ca în romanele lui Graham Green, și folosesc imaginația în locul observației corecte și utile. Ei fac folclor literar. Și, din păcate, unul de proastă calitate.
      O lege a karmei spune că dacă vezi defectele altora, te afli la un nivel de evoluție inferior. Altfel spus, trăiești oarecum în animalitate. În mod ciudat, în ultimii ani n-am întâlnit decât puțini oameni care au antenele orientate către calitățile persoanelor pe care le cunosc. Printre ei, majoritari sunt scriitorii.

P.S. Voi reflecta serios de câte ori îmi va trece prin cap că un ins sau altul este tâmpit.