Moartea unui artist

    * Ioan Gyuri Pascu a murit cu zile. Cu două ore înainte de a-și da sufletul, el a chemat o ambulanță, dar i s-a pus un diagnostic greșit, i s-a făcut o injecție cu diazepam și a fost lăsat în plata Domnului. Așa sunt tratați toți cetățenii României care pompează la greu bani în buzunarul sistemului medical : ca niște boschetari. Artiști, scriitori, oameni de știință, muncitori, țărani, adică ființe care au făcut ceva pe pământul pe care au călcat nu sunt băgați în seamă de medici, dacă nu flutură teancul cu bani pe sub nasul acestora,  înfometați pe bune sau dornici de a-și schimba limuzinele și de a-și înmulți vilele. Ia să fi fost Gyuri un politician cunoscut, un mâncător de rahat emerit, să vedeți cum s-ar fi îmbulzit, la ușa lui, ambulanțele ultradotate, iar medicii l-ar fi internat în cel mai bun spital, i-ar fi operat eventualele zgârieturi,  l-ar fi ținut ascuns într-un salon de lux și ar fi încercat chiar să-l scutească de pușcărie, dacă omul nostru ar fi avut probleme cu legea! Ia să fi fost o celebritate ca Guță sau Botezatu, să fi văzut cu cât interes l-ar fi privit doctorii și asistentele! Mama ei de viață! Am încercat același gust amar când am citit într-o revistă, prin 1998, că Ștefan Bănulescu, scriitor de Nobel, a murit ca un anonim, într-un spital bucureștean.
      România e o țară în care nu se poate trăi omenește. Societatea noastră este eminamente criminală. Dacă nu faci parte dintr-un partid politic sau nu ai bani, ești ca și mort. Am experiențe contradictorii cu medicii. Bolile mele au fost sufletești, dar m-au făcut să ajung, de la niște fleacuri, în pragul morții. Am cunoscut doctori aroganți și lacomi, dar am avut norocul de a întâlni și specialiști care m-au făcut să mă simt mândru că sunt om : Andrei Bâlbâie, Mihaela Grigore ( ambii de la Spitalul Dimitrie Gerota), Andreea Năvălici, Dumitru Toma ( Spitalul Videle), Nicolae Dumitru, medicul meu de familie. În sistemul medical există oameni care abia supraviețuiesc, dar destui încearcă să scoată câți bani pot din meseria pe care o practică.  Omul și omenia nu mai contează. Îmi amintesc că urma să suport o intervenție chirurgicală minoră și mă întâlneam cu chirurgul de douăzeci de ori pe zi. Pe urmă, după ce i-am dat banii și am fost operat, fugea ca nebunul de mine, strigându-mi : ” Dom' profesor, mă scuzați, dar n-am nicio secundă la dispoziție!” Nu mi-a dat nici instrucțiuni în legătură cu alimentația și felul în care să-mi tratez operația. Așa se face că mi s-au rupt suturile, am dat de alte necazuri și am făcut o depresie care m-a împins la un milimetru de deces. Am supraviețuit numai printr-un miracol și prin atenția colonelului Andrei Bâlbâie.
       În Evul Mediu chinezesc, oricărui doctor căruia îi murea un pacient i se punea un felinar roșu la poartă. La al treilea felinar, tămăduitorul era spânzurat. În China există și acum bunul obicei de a-i atârna în ștreang pe corupți, mai ales dacă sunt miniștri sau persoane de vază.
    * Frauda e o practică internațională, practicată cu fervoare de capitaliștii lumii de azi. Așa se face că ni se răpește și bucuria unor meciuri de fotbal cinstite. Când joacă Real Madrid, se știe că arbitrii intră în joc și prestează în favoarea spaniolilor. Așa ceva n-am văzut în viața mea! Liga Campionilor e aranjată de sforari străluciți, cum era și Mitică Mititică al nostru. Borusiei Dortmund i s-au refuzat două penalty-uri clare, în confruntarea cu madrilenii. Aceștia din urmă beneficiază la greu de ajutorul oamenilor care ar trebui să țină cumpăna competiției dreaptă. Halal! Cinstit vorbind, cred că un sfert din golurile lui Ronaldo sunt marcate din ofsaid ori din lovituri de pedeapsă inventate.

P.S. Știți care e culmea? Când mă internam într-un spital, toată lumea urla că sunt cel mai sănătos om de acolo. Când mă externam, eram însă vrednic de plâns : mă simțeam mai bolnav decât oricare dintre colegii mei de suferință.

Spioni cu mize mici ( din însemnările unui medic de provincie)

  Târziu de tot, la câțiva ani după ce-mi deschisesem un cabinet în orășelul C., am observat că localnicii nu se ocupau decât cu spionatul vecinilor, tovarășilor de palavre ori a necunoscuților care poposeau în localitate. Toată lumea urmărea pe toată lumea. Un amic, profesor, mi se plângea de același lucru. Când un cetățean vine la școală, îmi spunea el, o face numai pentru a-i reclama pe profesorii și pe colegii copilului său. Cutare elev a dat foc unei hârtii. Dacă ardea școala? Cutăriță înjură, fumează. Fiul lui I. a zis despre profesorul X că... Bine, bine, lăsați-i pe ăștia în grija mea. Să vorbim despre fiul dumneavoastră. Știți că are 2 pe linie? Că atunci când vine, pereții se mânjesc instantaneu cu noroi, iar tablourile din clasă sunt dărâmate cu mătura? Aaaaa, nu-i adevărat. N-a făcut el asta. Îl pârăsc pe nedept băieții, fiindcă au pică pe el. Îi vorbesc urât, îl marginalizează etc.
   Dădeam regulat consultații bolnavilor și încasam sume simbolice.  (Supraviețuiam cu ceea ce-mi trimiteau părinții, pensionari în buricul capitalei.) Pe cei mai săraci îi tratam gratis. Pe măsură ce actele mele de caritate se înmulțeau, se intensifica și mânia cu care mă priveau unii băștinași cu care mă întâlneam pe stradă. Am început să fiu mai atent la ceea ce făceam. Așa am descoperit că provincialii mei -  ah, unde ești tu, Ștefan Bănulescu? - erau niște spioni de meserie. Păreau că n-au nimic altceva de făcut decât să iscodească toată ziua ce fac ceilalți. Știau despre oricine mai multe decât știa acela despre propria persoană și  toți dădeau impresia că au binocluri speciale, cu care vedeau prin zidurile caselor și ale instituțiilor. Am descoperit că eram spionat de trei generații : copii, părinți și bunici. Dimineața se foiau la gardul meu bătrânii. Se învârteau pe acolo vreo două-trei ore, apoi erau înlocuiți de copiii lor. După-amiază veneau nepoții de la școală, mâncau în grabă și se puneau la pândă. Ajunsesem să închid ferestrele pe căldurile cele mai mari - nu aveam aer condiționat, că eram sensibil la curent -, fiindcă urmăritorii nu scăpau niciun cuvințel din spovedaniile bolnavilor. Într-o zi am ocolit cu dibăcie clădirea și l-am surprins pe un puști stând cu urechea la încheietura cercevelelor de la geamul meu. Ce faci acolo? l-am întrebat. Nimic, a răspuns el cu seninătate. Cum nimic? De ce mă spionezi? Nu făceam nimic rău, a spus el. ( Mi-am amintit brusc de un mujic din prozele lui Cehov. Omul furase o bucată de șină de pe calea ferată și era sincer uluit că autoritățile făceau atâta tămbălău pentru un fleac! ) A dat să se îndepărteze. Ce dorești? am întrebat. De ce nu mă lăsați în pace? Păi, pe noi de ce nu ne consulți? a venit imediat replica. E vreunul dintre voi bolnav? Nu, da' pe unii îi faci bine pe de-a moaca, a spus băiatul, privindu-mă cu ciudă.
  Din ziua aceea am început să-i consult zilnic pe membrii familiei de spioni. Nu le luam nimic și venea fiecare într-o anumită zi, exact în ordinea în care mă monitorizau ei pe mine. Luni se înființa unul dintre bătrâni. Marți era rândul babei și așa mai departe. Le ascultam plămânii, le pipăiam ficatul, abdomenul, îi puneam să tușească, le verificam reflexele. Erau sănătoși tun. Asta le și spuneam în timp ce se îmbrăcau. Nu părăseau totuși cabinetul. Ce mai e? întrebam. Păi, nu-mi dați niște nasturi? De ce să-ți dau nasturi, din moment ce n-ai nimic? E, am eu, da' vreți să-mi spuneți. Și  nu-mi dați rațetă, că n-am gologani s-o cumpăr. N-auzi, bre, că ești sănătos? De ce, dracului, să-ți dau rațetă, dacă n-ai nevoie de ea? Ieșea clătinând din cap a nemulțumire. Sunt sigur că mă înjura cu foc, când ajungea acasă. Pe urmă am cumpărat niște vitamine chinezești și le ofeream iscoadelor mele câteva tablete, la finalul evaluărilor medicale. Se îngrășaseră, le mergea bine, dar tot îmi mâncau jumătate din timpul de muncă săptămânal. Și continuau să fie, neîntrerupt, cu ochii pe mine.
      Peste ani, când mă mutasem în alt oraș și lucram la un spital, i-am povestit unui coleg, chirurg de prestigiu, prin ce trecusem. Mare greșeală ai făcut, a zis el. Trebuia să-i ții la distanță din prima clipă când te-ai prins că te benocleză și să nu le îngădui să pășească în casa ta. Ți i-ai făcut și mai mari dușmani. Chiar dacă le-ai fi dat bani de buzunar, le-ai fi plătit analize medicale lunare, le-ai fi dăruit din lucrurile tale - mi-a fost rușine să-i spun amicului meu că-i împrumutasem cu bani pe care nu-i mai văzusem înapoi -, tot n-ar fi fost mulțumiți și te-ar fi furat cum ar fi putut. Dacă te-au văzut că ești de treabă, te-au considerat neghiob și probabil că au râs de tine. Dacă ai fi fost rău și neam prost, te-ar fi respectat. Așa e în multe locuri. Oamenii mizează pe hoție, cerșetorie, minciună, lene și lipsă de loialitate. Cum să construiești o țară civilizată cu ăștia? Cu toate că unii dintre ei ajung oameni de afaceri și, dând tun după tun, fac avere într-un an cât alții într-un secol, urmașii lor pierd totul mai repede decât s-au îmbogățit babacii. Au stofă de spioni, am spus eu timid. Au pe dracu' să-i ia, s-a amuzat doctorul.  Dacă i-ai pune să urmărească pe cineva, s-ar da de gol imediat, fiindcă i-ar fura ăluia și batista din buzunar. Chiar și tu, cât ești de bleg, ți-ai dat seama că se țin după tine.

P. S. 1. În fotbal, aranjamentele se fac mai ușor ca niciodată. Te uiți la un meci și vezi că doi dintre flăcăii unei echipe le dau pase adversarilor, faultează în careu, pun mâna pe minge, adică joacă pentru ceilalți. Sumt mulți bărboieni în fotbalul românesc.
        2. Nu știu dacă Simona Halep va ajunge sau nu nr. 1 mondial. Îi lipsesc multe : un antrenor bun, un serviciu eficient, constanță pe parcursul unui meci. Nu joacă la fileu și nu simte când trebuie să pună un stop. Nu-i poți bate adversarele numai prin voință și printr-o prestație în forță. Vei găsi totdeauna pe cineva care lovește mai puternic decât tine.

Sfaturi și dorințe

Dacă vă simțiți rău, să nu faceți greșeala de a vă interna într-un spital. Poate la urgență, că personalul de acolo e atent și prompt. Dar altminteri nu. Căutați un doctor în care aveți încredere - Dumitru Toma din Videle, Andrei Bâlbâie din București, Valeriu Flueraru din Pașcani - și cereți-i sfatul. Sunt încă medici minunați printre noi. Dacă medicul este departe, mergeți la o asistentă competentă sau la o farmacistă cu experiență și veți primi sfaturi salvatoare. Dacă nu cunoașteți pe nimeni într-un spital și nici bani nu aveți, nu călcați în ruptul capului în locul respectiv. Când vedeți firma instituției respective, fugiți ! Fugiți cât vă țin picioarele, fiindcă în cele mai multe spitale românești se intră doar pentru a muri.
Profesorii au mereu responsabilități și dureri de cap cu elevii mai nărăvași și cu tonele de hârtii pe care trebuie să le întocmească.  Tâmpenii care nu folosesc la nimic, dar îți mănâncă sufletul. Pe urmă sunt evaluările și concursurile. Examene, examene, examene. Le dau copiii, dar și dascălii. Parcă era vorba că e necesar să eliminăm stresul. ( În treacăt fie spus, n-am înțeles niciodată de ce învățătorii și profesorii de gimnaziu sau de liceu nu sunt pensionați la 50 de ani, precum militarii și lucrătorii din poliție. ) Polițiștii se confruntă zilnic cu oameni periculoși și cu probleme stresante. Numai în pielea lor să nu fii. În schimb, oamenii care tratează bolile altora au justificări beton pentru că-și lasă pacienții să moară sub ochii lor.
Aș vrea să nu mai aud povești cu copii care mor cu zile, din cauza nesimțirii criminale a celor cărora li s-a cerut ajutorul.
De asemenea, dacă nu vă place să țineți o carte în mână, nu citiți nimic. Nu pierdeți mare lucru. Dacă totuși o faceți, o să vă simțiți prost  și le veți faceți sânge rău și amicilor voștri. Aș vrea să nu mai am prieteni care umblă cu cărțile mele în brațe, căutând modele reale printre membrii comunității și băgându-le în cap bieților oameni că literatura își bate joc de ei.
Aș vrea să-l văd uneori pe Florin Piersic tăcând ca orice om normal. Tăcând și scriindu-și memoriile.
El este un mare actor de compoziție și povestește frumos.Vă dați seama ce carte interesantă ar putea să scoată frumosul cinematografiei noastre?
Dar dorințele mele sunt deplasate în raport cu orizontul de interese al cetățenilor pomeniți aici.
Ce să fac, așa sunt eu, utopic.

Barcelona, medicina românească şi un premiu literar

F. C. Barcelona e în evident regres. Ceva trebuie schimbat, mingicăreala ştiută nu mai dă rezultatele aşteptate, pasele au devenit previzibile, jocul se desfăşoară la limita sinuciderii, fiindcă orice intercepţie se poate transforma în gol pentru echipa adversă. Lui Messi i se cere prea mult şi nu înţeleg de ce catalanii joacă practic fără portar, fiindcă omul lor dintre buturi e mai slab decât Bornescu !  La Real, în schimb, se vede mâna lui Mourinho, iar Ronaldo este într-o ascensiune spectaculoasă.
Ne întristăm când ne gândim la Barcelona, dar veselia ne revine subit când auzim că medicina românească a repurtat un nou succes. O femeie care trebuia să nască a fost trimisă acasă cu indicaţia precisă de a face " o partidă de sex ", pentru că medicul respectiv auzise că aşa se face în America ! În spitalele româneşti se moare ca în abatoare, în rânjetul şi în nepăsarea criminală a unor cadre medicale. Sunt însă dator să spun că încă există, la noi, doctori integri din toate punctele de vedere, mari specialişti, dar ei o duc greu, din moment ce nu se înscriu în găştile de cartier numite partide politice.
În Consiliul de Administraţie al TVR au fost numiţi doi reprezentanţi ai PSD, doi ai PNL, doi ai PDL etc. Dar de ce nu au fost aleşi şi nişte reprezentanţi ai celor care sunt profesionişti desăvârşiţi, dar nu fac parte din nicio clică politică ? Am mai văzut situaţii în care oameni cu merite au fost înlăturaţi prosteşte din funcţii, din motive politice , dar nu credeam că non-principiul ăsta s-a generalizat. Să înţeleg că dacă nu facem politică în stil românesc, adică nu ne asociem în vederea unor infracţiuni, nu avem nicio şansă la o viaţă decentă ? Corupţia şi linsul curului sunt singurele căi de urmat în glorioasa noastră Republică ?
O aprigă dispută s-a încins în jurul unui premiul literar care ar urma să fie decis de nişte blogări. Pe câţiva dintre ei îi citesc şi eu. Am un punct de vedere ferm şi argumentat, legat de subiectul cu pricina, dar mă abţin deocamdată să mă pronunţ. Polemica nu este rezonabilă : mai ales la noi se practică atacul la persoană, vanităţile sunt supradimensionate şi generează reacţii pe măsură. Nu vreau să lezez pe nimeni, dar constat lipsa unui minim respect faţă de nume grele ale literaturii noastre. E suficient ca toată afacerea să fie aruncată în derizoriu, iar premiul să devină lipsit de credibilitate.
La toate le pune capac un răspuns al lui Crin - care pare inconştient mai tot timpul - la o întrebare de natură politică.  Îmi place cum merge Steaua, a zis marele lider, batjocoritor, fără nicio legătură cu problema în discuţie.
Vai de steaua noastră, a comentat un om de televiziune.

Medicii viitorului : Dr. VALERIU FLUERARU

În ciuda faptului că am avut o viaţă plină de ghinioane şi accidente, mă socotesc o persoană norocoasă. Am cunoscut oameni de mare valoare, caractere nobile, ireproşabile, dar şi specialişti de mare clasă.
De pildă, în domeniul medicinii mi-am intersectat paşii cu medici de toată mâna, dar am avut de-a face, cu preponderenţă, cu doctori competenţi. Marele meu câştig este însă că printre ei am găsit altruişti, cu un fond uman impresionant.
Am mai scris despre Dr. Andrei Bâlbâie, care m-a tratat în cea mai grea perioadă a vieţii mele, ascultându-mă zilnic, cu răbdare, în timp ce chirurgul care mă operase cu o jumătate de an în urmă - şi cu care, în treacăt fie zis, fusesem foarte atent din punct de vedere financiar -, a uitat să-mi dea sfaturile necesare în asemenea împrejurări şi mă evita cu măiestrie, zicându-mi când nu mai avea încotro şi se simţea încolţit :
- Dom' profesor, vă rog să mă iertaţi, dar n-am nicio secundă liberă !
Pe Dr. Andrei Bâlbâie l-am făcut personaj în Gheţarul, roman care îi este, de altfel, dedicat.
O părere foarte bună am şi despre Dr. Dumitru Toma, directorul Spitalului din Videle, care îşi aşteaptă rândul pe lista personajelor mele.
Navigând zilele acestea pe net, în căutarea unor informaţii, am dat peste tratamentele prescrise de Dr. Valeriu Flueraru, eminent ORL-ist şi fire nobilă care munceşte zi şi noapte, cu o vocaţie apostolică, pentru a-şi vindeca pacienţii. Citind sfaturile pe care Domnia Sa le oferea dezinteresat unor cetăţeni necăjiţi, am simţit imediat că am de-a face cu o personalitate ieşită din comun, un medic cu o perspectivă holistică, integratoare, asupra organismului omenesc. Dr. Valeriu Flueraru face parte din categoria acelor doctori rari, deschişi către viitor şi către tratamentele alternative, fiind un profesionist desăvârşit căruia orice bolnav i se poate adresa cu încredere. Nu numai că priveşte fiinţa umană ca pe o entitate unică, irepetabilă, ţinând cont, în stabilirea diagnosticului, de fiecare amănunt, dar vede conexiuni şi influenţe acolo unde alţii nu întrezăresc nimic. ( Îmi aduc aminte, cu amuzament amar, că pe vremea când aveam depresie, cineva se străduia să mă convingă că nu există nicio legătură între nervii piciorului şi cei din regiunea anală ! Altcineva dădea din umeri în legătură cu urechile mele, zicând că n-are idee de ce se petrece acolo, dar că e convinsă că voi rămâne toată viaţa cu necazul respectiv ! )
În fond, ceea ce deosebeşte un doctor de calibru de unul obişnuit este, în primul rând, atitudinea pe care acesta o are faţă de propria meserie şi faţă de pacienţi. Atenţia acordată noutăţilor în domeniu, ca şi interesul pentru bolnavi, îl fac pe medic să capete o experienţă utilă, iar anii de practică medicală îl înscriu pe un traseu profesional ascendent, în timp ce alţii se plafonează. Într-un schimb de mesaje, Dr. Valeriu Flueraru mi-a scris : “Pentru mine e o plăcere să ştiu că prezenţa mea pe pământ este necesară şi benefică. Îmi fac meseria cu mare dragoste. “ Sunt convingerile unui mare medic.
Îl recomand pe Dr. Valeriu Flueraru tuturor celor care au probleme cu nasul, gâtul sau urechile. Medicul nostru are un cabinet dotat cu aparatură de ultimă oră. Informaţii suplimentare despre activitatea Dr. Valeriu Flueraru pot fi găsite pe site-ul http://www.orlpascani.ro/ .
Mulţumesc, Domule Dr. Valeriu Flueraru !