Ziarele, superbe ficțiuni

    Nu mă voi referi la falsificarea grosolană a realității de către mass-media, aducând în discuție găina care făta pui, inventată de Ion Cristoiu.  ( Nu mă pot împiedica să spun două cuvinte despre violatorul în serie din Gratia, Teleorman. Prididit de nevoi, un mușteriu al unei cârciumi a năvălit în curtea unei babe, intenționând să se ușureze. Dar omul n-a avut noroc. Tocmai când devenise țâșnitoare, a ieșit din casă bătrâna care a văzut cum îi sunt stropite zarzavaturile. A început să urle : ”Violatorul! Violatorul!” Bărbatul a fost nevoit să fugă precum o arteziană umblătoare și prostimea a dat buzna să vadă nenorocirea. S-au dat telefoane, au fost chemate televiziunile și poliția. Au fost abordați vecinii și trecătorii. O doamnă a zis, ușurată, că e bine că n-a intrat peste ea, fiindcă bărbatul ei e foarte puternic și, Doamne ferește, l-ar fi omorât pe nenorocit dintr-o singură lovitură. Ce credeți că spunea fătuca trimisă de un cunoscut canal de televiziune? Că criminalul violase în total douăsprezece femei, că două dintre ele muriseră de rușine, iar șase fugiseră din sat. Din pricina traumei, celelalte stăteau ascunse.)
     Am cunoscut cândva un profesor de un rar altruism. Era mai în vârstă decât mine, admirabil educat. Își respecta colegii, îi trata cu blândețe pe copii și îi ajuta cu multe pe părinții acestora. Când cineva avea de rezolvat o problemă, el își lăsa imediat treburile și sărea în sprijinul celui încolțit de griji. Locuia într-o localitate învecinată ( să-i spunem B) și purta la el, în mod permanent, două liste. Una cu problemele pe care cetățenii din A (unde se află școala) le aveau de rezolvat în B, alta cu daravelile pe care gospodarii din B le aveau în A. Dădea pălării la întors, făcea cumpărături, lua haine de la croitor. Înzestrat de Dumnezeu cu un frumos caracter, își risipea fiecare zi, alergând, după ore, încoace și încolo, în slujba semenilor săi. Îi trata cu considerație pe oameni și petrecea multă vreme cu ei, la o conversație. Grație acestor nobile înclinații, el a rămas un mit local. A ocupat toate demnitățile posibile : a fost, pe rând, director de școală, primar, viceprimar, consilier local. Unde voiam să ajung? Fiind prins cu treburile altora, omul nostru nu prea avea timp să citească, chiar dacă era abonat la toate cotidianele momentului. Avea însă un obicei care pe noi ne intriga : își așeza ziarele pe colecții, pentru a le citi... atunci când va ieși la pensie. A tot strâns publicații timp de patru decenii și jumătate.  Râdeam ca proștii de planurile sale : ce interes mai prezintă o informație citită la patruzeci de ani după ce a fost lansată?
      Mult prea târziu mi-am dat seama că ideea sa era genială. Abia acum, după mult timp, vedem cât adevăr și câtă minciună intră într-o banală știre de presă. Ne dăm seama câtă manipulare am suportat și câtă imaginație au pus reporterii în textele lor. Citite din perspectiva de azi, ziarele par povestiri infidele realității care le-a hrănit, brodate pe pânza istoriei. Ziaristul transforma realitatea într-o plăsmuire ispititoare, noi raportăm poveștile la mecanismele sociale și le punem într-un alt context, construind, bucată cu bucată, o uriașă, incredibilă ficțiune.
      Îl invidiez pe prietenul meu mai în vârstă  pentru deliciile pe care le încearcă azi, la pensie, când savurează legende ( în sensul consacrat de serviciile secrete) de acum patruzeci de ani și îl asigur de respectul și de afecțiunea mea.