Ziarele, superbe ficțiuni

    Nu mă voi referi la falsificarea grosolană a realității de către mass-media, aducând în discuție găina care făta pui, inventată de Ion Cristoiu.  ( Nu mă pot împiedica să spun două cuvinte despre violatorul în serie din Gratia, Teleorman. Prididit de nevoi, un mușteriu al unei cârciumi a năvălit în curtea unei babe, intenționând să se ușureze. Dar omul n-a avut noroc. Tocmai când devenise țâșnitoare, a ieșit din casă bătrâna care a văzut cum îi sunt stropite zarzavaturile. A început să urle : ”Violatorul! Violatorul!” Bărbatul a fost nevoit să fugă precum o arteziană umblătoare și prostimea a dat buzna să vadă nenorocirea. S-au dat telefoane, au fost chemate televiziunile și poliția. Au fost abordați vecinii și trecătorii. O doamnă a zis, ușurată, că e bine că n-a intrat peste ea, fiindcă bărbatul ei e foarte puternic și, Doamne ferește, l-ar fi omorât pe nenorocit dintr-o singură lovitură. Ce credeți că spunea fătuca trimisă de un cunoscut canal de televiziune? Că criminalul violase în total douăsprezece femei, că două dintre ele muriseră de rușine, iar șase fugiseră din sat. Din pricina traumei, celelalte stăteau ascunse.)
     Am cunoscut cândva un profesor de un rar altruism. Era mai în vârstă decât mine, admirabil educat. Își respecta colegii, îi trata cu blândețe pe copii și îi ajuta cu multe pe părinții acestora. Când cineva avea de rezolvat o problemă, el își lăsa imediat treburile și sărea în sprijinul celui încolțit de griji. Locuia într-o localitate învecinată ( să-i spunem B) și purta la el, în mod permanent, două liste. Una cu problemele pe care cetățenii din A (unde se află școala) le aveau de rezolvat în B, alta cu daravelile pe care gospodarii din B le aveau în A. Dădea pălării la întors, făcea cumpărături, lua haine de la croitor. Înzestrat de Dumnezeu cu un frumos caracter, își risipea fiecare zi, alergând, după ore, încoace și încolo, în slujba semenilor săi. Îi trata cu considerație pe oameni și petrecea multă vreme cu ei, la o conversație. Grație acestor nobile înclinații, el a rămas un mit local. A ocupat toate demnitățile posibile : a fost, pe rând, director de școală, primar, viceprimar, consilier local. Unde voiam să ajung? Fiind prins cu treburile altora, omul nostru nu prea avea timp să citească, chiar dacă era abonat la toate cotidianele momentului. Avea însă un obicei care pe noi ne intriga : își așeza ziarele pe colecții, pentru a le citi... atunci când va ieși la pensie. A tot strâns publicații timp de patru decenii și jumătate.  Râdeam ca proștii de planurile sale : ce interes mai prezintă o informație citită la patruzeci de ani după ce a fost lansată?
      Mult prea târziu mi-am dat seama că ideea sa era genială. Abia acum, după mult timp, vedem cât adevăr și câtă minciună intră într-o banală știre de presă. Ne dăm seama câtă manipulare am suportat și câtă imaginație au pus reporterii în textele lor. Citite din perspectiva de azi, ziarele par povestiri infidele realității care le-a hrănit, brodate pe pânza istoriei. Ziaristul transforma realitatea într-o plăsmuire ispititoare, noi raportăm poveștile la mecanismele sociale și le punem într-un alt context, construind, bucată cu bucată, o uriașă, incredibilă ficțiune.
      Îl invidiez pe prietenul meu mai în vârstă  pentru deliciile pe care le încearcă azi, la pensie, când savurează legende ( în sensul consacrat de serviciile secrete) de acum patruzeci de ani și îl asigur de respectul și de afecțiunea mea.

Când cade vălul

* Fericiții din parlament și din guvern se joacă de-a alba-neagra legislativă. Îți votează privilegii și urlă că vor mări salariile, intenționând să le micșoreze. Când sunt prinși cu ocaua mică, recunosc cinstit că nu sunt fonduri pentru măriri, dar...anunță că vor veni cu alt proiect privind salarizarea. La, ce bun, bă? La ce bun? Suntem la cheremul unei clase politice care își bate joc de noi, pe banii noștri, dar care are putere perpetuu, fiindcă și-a creat o clientelă căreia îi aruncă oase proaspete. Iar printre noi se găsesc mereu bravi care se sacrifică de dragul familiilor lor - un os e un os, nu e pâine goală - și din satisfacția de a-și vedea prietenii - pe care-i vând ieftin! - murind de foame. Neam de trădători, națiune de complici, închinători la altarul urii și al compromisurilor urât mirositoare.
* Inconștientul nostru iese la suprafață și când povestim în repetate rânduri aceeași scenă, deseori inventată, redăm același citat, repetăm aceeași replică. De obicei sunt elemente care-i pun pe alții în situații jenante. Unul s-a dovedit a fi ignorant, afemeiat etc. Altul s-a îmbătat și a făcut prăpăd.  Cum nu putem vorbi decât despre noi înșine, complexatul se identifică imediat cu cel de care se râde, dar conștientul lui începe să țipe, arătând spre oameni cunoscuți pe care amarnic îi blamează sau îi căinează cu o șiretenie veninoasă : uite, nu eu sunt bețiv, ci ăla! Nu sunt eu smintit, ci Cutărică! Și o ia de la capăt cu relatarea. De multe ori am senzația că mă aflu în salonul unui spital și aștept să intre doctorii. Poate ăia mă vor salva și nu voi ajunge să fiu țapul ispășitor pentru păcatele tuturor. Pentru greșelile mele, reale sau închipuite, am ispășit destul.
* Cristiano Ronaldo e un mare norocos. Rareori am văzut ca un atacant să aibă atât de des șansa de a se confrunta cu turme de fundași cretini. Oportunist, cam cum era Inzaghi, portughezul nu-i iartă și înscrie câte o căruță de goluri. Capătă încredere, atinge o anumită măiestrie și înscrie puncte frumoase, cum s-a întâmplat cu lovitura liberă transformată în poarta nemților.
* Sunt caractere care put de la distanță. Uneori le simți după vocea bărbatului cu pricina : pițigăiată, nefirească, femeiască ori lătrată, conflictuală, dacă nu e mieros-manelisă, sunând a milogeală. Am un mare păcat pe care trebuie să-l mărturisesc. Rar, foarte rar, mi se întâmplă să am o reacție de respingere instantanee a unor oameni. Îmi stârnesc o repulsie pe care nu mi-o explic. Mi s-a întâmplat în tinerețe cu doi viitori scriitori ale căror nume nu le pomenesc. Unul dintre ei mi-a justificat în timp, prin comportamentul său, aversiunea pe care mi-a stârnit-o. Sunt câteva celebrități față de care am avut aceeași reacție, dar nu-i pomenesc decât pe câțiva : Nadal, Cristiano Ronaldo, Victor Pițurcă, Mircea Sandu, Dominique Strauss-Kahn și, ultimul pe listă, Laurențiu Reghecampf, un ins dubios, ciudat rău, pe jumătate muiere, pe jumătate războinic.
* Când cade vălul. Ați trăit vreodată acele clipe astrale, m-a întrebat deunăzi un domn mai în vârstă, când, după analize atente și frământări fără un rezultat cert, vălurile aparențelor cad într-o bună dimineață și adevărul îți apare întreg în fața ochilor, senin, lipsit de ambiguitate, irevocabil?Rămâi uimit de cât de orb ai fost până atunci și cu câtă liniște accepți și o catastrofă!”
 * Să nu uit să-mi fac un fișier/ atelier literar, numit Fiziologia gherțoiului. Vai, am devenit toți niște mahalagii culturali. Puterea, pe de o parte, și foamea, pe de altă parte, lasă să se vadă monștrii din noi.
P.S. În viitoarea postare voi propune o interpretare nouă a romanului Lolita de Vladimir Nabokov.

Tolstoi și copilul care moare în camera de alături

         Într-o convorbire telefonică, Radu Aldulescu îmi spune că a citit în Tolstoi o afirmație care l-a impresionat : ”Ar trebui să ne trăim viața ca și cum în camera de alături un copil moare în fiecare clipă.” Cumplită idee! Visasem cândva să-mi trăiesc viața ca și cum un copil s-ar juca în odaia mea, prin curte ori într-o încăpere alăturată.
         Cum pot fi interpretate cuvintele magului rus? Că familia poate deveni un coșmar pentru un scriitor? În această direcție se pot face speculații la nesfârșit.
         Prefer însă să înțeleg și altceva din mărturisirea lui Tolstoi. Ca toți marii prozatori ruși, Lev Nicolaevici este preocupat să scoată la lumină adevărurile fundamentale despre existența omului. Arta literară trece pe un plan secund, insesizabil. Poate doar la Gogol sare în ochi, într-un fel încântător, literaritatea  operei. De aceea autorul Sufletelor moarte și-a subintitulat capodopera ”poem epic”. Cred totuși că Gogol a avut un instinct artistic mai puternic decât voința sa, iar viziunile sale epice izvorăsc dintr-un inconștient pe care nu-l poate ține în frâu. A încercat să și-l anuleze, arzând manuscrisele și sinucigându-se, în final, prin inaniție. Concluzia e că între artă și adevăr, rușii îl aleg pe al doilea. Cu toată lipsa de preocupare pentru frumos - ideile sunt calul lor de bătaie! -, rușii rămân cei mai mari prozatori din literatura universală.
          Și atunci la ce folosește agitația permanentă, a tuturor generațiilor de autori, pentru înnoirea scrisului?

Nisipuri mişcătoare, pachete de tutun şi livezile din abecedar

Scriitorul Bogdan Suceavă, matematician şi profesor universitar în USA, mi-a recomandat opera unui istoric român de ţinută : Lucian Boia. E important de unde ne informăm, fiindcă mass-media începe să semene cu un deşert imens, în care adevărurile seamănă cu nişte piramide îngropate în nisip. Şi fiindcă a venit vorba de mormintele faraonilor : cineva a făcut nişte fotografii care par a fi ale unor piramide nedescoperite până acum. Dacă nu sunt falsuri, urmează o nouă rescriere a istoriei.
Dar ne lăsăm atraşi - oameni suntem ! - de ambalajele ispititor colorate. Îmi amintesc de pachetele de ţigări bulgăreşti, albaneze şi americane, care îmi făceau cu ochiul şi care mă determinau, mai mult decât gustul tutunului, să fumez.
E bine să rămânem copii, fără să ne prostim sau să ne ticăloşim. M-am dus la şcoală, în clasa I, ceva mai târziu decât ceilalţi copii, fiindcă fusesem bolnav. Zadarnic încerca o colegă să mă determine să ţin Abecedarul deschis la lecţia unde ajunseseră ei. Eu îl răsfoiam febril, fascinat de imaginile colorate orbitor, care umpleau paginile. Erau, mai ales, nişte mere de o frumuseţe nepământeană. Ca şi fructele, pomii şi oamenii care roboteau de zor pe lângă ei, purtând în braţe coşurile pline cu rod, aveau ceva în plus, inexprimabil şi uimitor, în comparaţie cu realitatea.
Uneori, cărţile ne feresc de cea mai mirositoare mizerie cu care ne răsplăteşte viaţa.

Orfani, cerşind prosperitate vântului

Reacţia unui ministru de opri cercetarea osemintelor primilor noştri voievozi mi-a dat aceeaşi senzaţie pe care a avut-o poetul şi prietenul meu George Geacăr : am simţit că mi se toarnă o găleată cu apă rece în cap. Sigur, am început să mă obişnuiesc cu asta, chiar îmi place şi îmi confirmă nişte teorii, mai ales că trăiesc într-un mediu în care oamenii care sunt ajutaţi au învăţat, unii de la alţii, un principiu profund creştin : cea mai sănătoasă recunoştinţă este bâta dată în cap binefăcătorului !
Ce lucruri graoznice am afla dacă am studia ADN-ul primilor conducători ? Că ei ar fi cumani, adică asiatici, cum susţine şi eminentul Neagu Djuvara. Ei, şi ?
Dar dacă maghiarii ar putea spune că ei au trecut pe aici înaintea cumanilor şi pecenegilor ? Şi dacă ar fi aşa, ar veni ungurii să ne dea afară din ţară şi să ne ocupe pământurile ?  N-ar putea face asta chiar dacă s-ar fi format, ca popor, pe aceste locuri.
Dar nu adevărul trebuie să primeze ?
Nu, le vindem proştilor vorbe goale cu daci şi civilizaţii prelatine.  ( Lasă, că nici ungurii nu se lasă şi spun că limba lor este mai veche decât sumeriana ! ) Un popor hrănit cu vorbe, spune Geacăr. Cu vorbe proaste, aş completa eu, fiindcă astea sunt pe placul majorităţii. Dar se mai dau, la pachet, şi nişte resturi alimentare.
Adevărul e ceea ce le convinne şmecherilor, iar caracterele noastre se înclină după cum bate vântul care ne aduce covrigi şi ouă nemuncite. Nu sunt acestea trăsături orientale ?
Ignoranţa este una dintre cele mai cumplite boli ale omului modern. De ce să ştim că suferim de ulcer, din moment ce nu simţim nicio durere ? ( Normal, dacă elitele - sistemul nervos al societăţii - sunt anulate. )  Mucles, mălaiul să ne iasă !
Cineva spunea că în timp ce în Occident, un funcţionar slujeşte instituţia pe care o ocupă, în Orient aceasta devine proprietatea angajatului, mai cu seamă dacă el este şef !
Asta e ! Găsim mereu metode de a ne distruge ca naţiune. Ultima găselniţă este să schimbăm instituţiile în funcţie de persoane şi nu invers. Dă-o dracului de civilizaţie ! Nouă să ne fie bine !

P.S. Un romancier, prietenul meu, a comentat, într-un mesaj, postarea de mai sus : " Haşotti, cu numele lui simpatic, se trezi apărătorul purităţii neamului ! "