Ziarele, superbe ficțiuni

    Nu mă voi referi la falsificarea grosolană a realității de către mass-media, aducând în discuție găina care făta pui, inventată de Ion Cristoiu.  ( Nu mă pot împiedica să spun două cuvinte despre violatorul în serie din Gratia, Teleorman. Prididit de nevoi, un mușteriu al unei cârciumi a năvălit în curtea unei babe, intenționând să se ușureze. Dar omul n-a avut noroc. Tocmai când devenise țâșnitoare, a ieșit din casă bătrâna care a văzut cum îi sunt stropite zarzavaturile. A început să urle : ”Violatorul! Violatorul!” Bărbatul a fost nevoit să fugă precum o arteziană umblătoare și prostimea a dat buzna să vadă nenorocirea. S-au dat telefoane, au fost chemate televiziunile și poliția. Au fost abordați vecinii și trecătorii. O doamnă a zis, ușurată, că e bine că n-a intrat peste ea, fiindcă bărbatul ei e foarte puternic și, Doamne ferește, l-ar fi omorât pe nenorocit dintr-o singură lovitură. Ce credeți că spunea fătuca trimisă de un cunoscut canal de televiziune? Că criminalul violase în total douăsprezece femei, că două dintre ele muriseră de rușine, iar șase fugiseră din sat. Din pricina traumei, celelalte stăteau ascunse.)
     Am cunoscut cândva un profesor de un rar altruism. Era mai în vârstă decât mine, admirabil educat. Își respecta colegii, îi trata cu blândețe pe copii și îi ajuta cu multe pe părinții acestora. Când cineva avea de rezolvat o problemă, el își lăsa imediat treburile și sărea în sprijinul celui încolțit de griji. Locuia într-o localitate învecinată ( să-i spunem B) și purta la el, în mod permanent, două liste. Una cu problemele pe care cetățenii din A (unde se află școala) le aveau de rezolvat în B, alta cu daravelile pe care gospodarii din B le aveau în A. Dădea pălării la întors, făcea cumpărături, lua haine de la croitor. Înzestrat de Dumnezeu cu un frumos caracter, își risipea fiecare zi, alergând, după ore, încoace și încolo, în slujba semenilor săi. Îi trata cu considerație pe oameni și petrecea multă vreme cu ei, la o conversație. Grație acestor nobile înclinații, el a rămas un mit local. A ocupat toate demnitățile posibile : a fost, pe rând, director de școală, primar, viceprimar, consilier local. Unde voiam să ajung? Fiind prins cu treburile altora, omul nostru nu prea avea timp să citească, chiar dacă era abonat la toate cotidianele momentului. Avea însă un obicei care pe noi ne intriga : își așeza ziarele pe colecții, pentru a le citi... atunci când va ieși la pensie. A tot strâns publicații timp de patru decenii și jumătate.  Râdeam ca proștii de planurile sale : ce interes mai prezintă o informație citită la patruzeci de ani după ce a fost lansată?
      Mult prea târziu mi-am dat seama că ideea sa era genială. Abia acum, după mult timp, vedem cât adevăr și câtă minciună intră într-o banală știre de presă. Ne dăm seama câtă manipulare am suportat și câtă imaginație au pus reporterii în textele lor. Citite din perspectiva de azi, ziarele par povestiri infidele realității care le-a hrănit, brodate pe pânza istoriei. Ziaristul transforma realitatea într-o plăsmuire ispititoare, noi raportăm poveștile la mecanismele sociale și le punem într-un alt context, construind, bucată cu bucată, o uriașă, incredibilă ficțiune.
      Îl invidiez pe prietenul meu mai în vârstă  pentru deliciile pe care le încearcă azi, la pensie, când savurează legende ( în sensul consacrat de serviciile secrete) de acum patruzeci de ani și îl asigur de respectul și de afecțiunea mea.

Un profesor de azi

            Am avut cultul prieteniei şi-l recunosc cumva la cei pe care îi întâlnesc. Mai mult, m-am bucurat de compania unor oameni ieşiţi din comun, unii dintre ei fiind indubitabil genii în meseria lor. Trecând prin diferite medii, am rămas surprins de radicalele deosebiri de atitudine pe care le prezentau amicii mei, cunoscuţi în momente diferite ale vieţii şi proveniţi din medii variate. Cu cât mediul este mai coborât din punct de vedere cultural, cu atât îţi găseşti mai puţini tovarăşi de idei, dar mai mulţi de pahar. Mult prea târziu mi-am dat seama că nu oricine poate avea prieteni adevăraţi şi că unei fiinţe omeneşti îi trebuie un anumit nivel de înţelegere a lumii, ca să nu resimtă ca pe o insultă succesele cunoscuţilor săi şi să nu inventarieze toate mizeriile care se spun despre ei, pentru a li le arunca apoi în faţă, la momente bine alese. E obligatoriu să aibă o mentalitate, aş zice, normală, pentru a nu simţi invidie sau nevoia de a fi rău cu semenii săi. Nu foarte mulţi oameni sunt capabili să priceapă că este loc pentru oricine sub soare şi că nu avem nimic de împărţit unii cu alţii, chiar dacă uneori nu ştim ce este respectul sau recunoştinţa, dintr-o lipsă cronică de educaţie. Culmea e că am întâlnit altruism şi toleranţă la cetăţeni care n-au deschis o carte în viaţa lor, dar nu le-am găsit deloc la cei care au citit două-trei volume într-o întreagă existenţă.
 Când îmi voi scrie memoriile, voi dedica un mare capitol relaţiilor mele cu maghiarii, oameni civilzaţi, fideli şi principiali.
            De mai mulţi ani, zeii mi-au făcut o mare favoare, lăsându-mă să mă bucur de prietenia unui om cu adevărat ieşit din comun. El este o legendă vie şi a fost până anul acesta profesor la o şcoală din oraşul V. Ştiu că, din punct de vedere profesional, omul este o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti din ţară în domeniul său şi se bucură de aprecierile unanime ale colegilor, elevilor şi părinţilor acestora. Eu aş vrea să scriu însă două cuvinte despre omul care este cel despre care vorbesc. Îl cunoşteam din vedere, de decenii întregi, când era singura rază de lumină pentru dascălii care participau, în fiecare toamnă, la consfătuirile anuale ale belferilor din judeţ. Ţinea, în anii de cruntă ideologizare comunistă, nişte discursuri cu totul atipice, înţesate de idei subversive, de imagini uimitoare şi de o emoţie intelectuală care sfida toate recomandările venite din partea tovarăşilor de la partid. Vorbea măsurat, cu o anumită intonaţie şi totdeauna se făcea, în sală, o linişte desăvârşită. Mulţi ani am mers la întrunirile alea numai pentru a-l asculta pe el. Îl vedeam deseori prin oraşul V.  în timp ce-şi făcea plimbarea zilnică sau se ducea către slujbă. E un bărbat care nu se laudă, nu face caz de competenţa sa, nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta sa superioritate profesională şi umană. Are un comportament de om la locul lui, liniştit, educat, care n-a ridicat vreodată tonul la cineva, n-a jignit ş n-a vorbit pe nimeni de rău. Manierele sale impun un respect sincer din partea celorlalţi, iar prietenul meu se bucură de stima întregii comunităţi, de la primar până la cel mai nou elev al instituţiei în cadrul căreia a predat, mulţi ani, lecţii de neuitat.
               După revoluţie a fost ales de colegi director al şcolii în care lucra, dar lui i-a displăcut noua ipostază şi l-a lăsat pe fostul său şef, un mare mâncător de rahat, să se caţăre din nou în funcţia cu care se identificase. L-am cunoscut când, în cadrul Testării Naţionale,  am fost numit într-o comisie de evaluare. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit mult elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ. De la el aflu, constant, lucruri extraordinar de interesante şi orice întâlnire cu prietenul meu este un prilej de uluitoare revelaţii. Dacă l-ar fi cunoscut, un alt amic, care deţine o funcţie de răspundere, şi-ar fi schimbat părerea îngrozitoare pe care o are despre cadrele didactice : " Învăţătorii şi profesorii sunt, în masă,  conflictuali, invidioşi şi lipsiţi de caracter. Tocmai ei, formatorii de caractere..."
                Deşi trăieşte într-un regim de maximă discreţie, toată lumea ştie că mintea lui e infinit mai preţioasă decât a mai marilor zilei,  luaţi la un loc, iar în vară, când el a ieşit la pensie, camarazii săi a resimţit retragerea sa ca pe o imensă pierdere. Le sugerez mai tinerilor mei colegi din învăţământ, necontaminaţi de vechile năravuri instalate în sistem, să-l cunoască pe prietenul meu. Vor avea aproape de ei un model adevărat, viu, care le-ar putea transmite nişte principii profesionale sănătoase, utile în tot ce au de făcut în cadrul şcolii şi în afara acesteia.