Portrete literare. Amintiri de la Cenaclul de Luni ( ultima parte)

Am fost de față la lecturile unora dintre cei mai importanți poeți români de azi.
Prestațiile lor căptau note comice sau dramatice, după împrejurări. Într-o seară nu prea  se aduna lumea. Nu sosise nici Nicolae Manolescu. Crezând că nu va mai veni nimeni, poetul X și-a citit poeziile. ( Nu-i dau numele, să nu provoc neînțelegeri. Omul este, fără dubii, o mare personalitate literară.) Mai târziu, sala s-a umplut. Pe atunci nu existau copiatoare, ca să avem la îndemână textele. ”Autoriul” a fost rugat să mai citească o dată. A făcut-o cu amabilitate. Într-un târziu a descins și Nicolae Manolescu, însoțit de cea mai frumoasă femeie din oraș, cum ar spune un american. X a citit încă o dată, fără să i se solicite asta. În fine, a venit timpul să se discute pe marginea versurilor. Cum nimeni nu se înghesuia la cuvânt, s-a făcut o propunere neașteptată.
- Nu vrea nimeni să vorbească? a întrebat conducătorul cenaclului. Păi, ce facem?
- Eu zic să mai citească X o dată, s-a auzit din sală.
Au fost multe momente astrale.
Țin minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.
Sunt încă sub impresia fetei înalte care îl însoțea pe Ioan Groșan.
Rememorez cu emoție privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.
Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.
L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.
Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!”
Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl auzise în viața lui.
L-am auzit pe același faimos Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important” Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Mă mira, de pildă, faptul că încerca să epateze cu lecturile sale. ”Îl citesc pe Gustav Rene Hocke”, spunea el într-o luare de cuvânt, în vremea când toată lumea citea Manierismul în literatură.  Voia să facă impresie. Era un tip încărcat cu insesizabile energii interioare. Părea un estet. Țin minte că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri mărețe. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. ... La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu care, contrazicându-i pe toţi, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. Așadar exista în mediul acela un strop de invidie - dacă stau și mă gândesc, era normală și asta, dar eram mult prea naiv și așa am rămas toată viața - , ba chiar și nițică politică de gașcă literară. I-am suspectat pe băieți că și-au dat seama de valoarea lui Cărtărescu, dar au încercat să-l îngroape. Și, din acel moment, interesul meu pentru Cenaclul de Luni a început să scadă. Eram un adolescent cu o mentalitate țărănească. Nu știam să mint și consideram că ar fi fost o crimă să măsluiesc o situație în așa fel încât lucrurile să cadă în favoarea mea. Eram obișnuit să spun că e bine, dacă eram convins că era bine și să zic că era binișor, dacă situația era catastrofală. N-aș fi rănit pe cineva, în materie de literatură, pentru nimic în lume. De aceea aveam multe de îndurat. Fiecare căminist care scria căuta să mă prindă singur și scotea îndată caietul sau colile acoperite cu scrieri.( N-am scăpat de tortura asta nici în liceu, când îmi citeau profesorii din capodoperele lor!) Nu mai pridideam cu lecturile din creațiile colegilor mei. Și eram chiar dezinteresat. Trăiam pentru o carte bună - am fost fericit când am găsit și am citit Orbirea lui Canetti -, pentru cursul vreunui profesor - Paul Cornea, George Gană, Florin Manolescu, Traian Podgoreanu -, o plimbare cu o fată, o bere și o noapte pierdută cu prietenii, un meci de fotbal ori de tenis.
     Am cunoscut oameni de excepție.
     Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi paraliza. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, fermecător în gesturile generoase pe care le făcea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau simpli colegi.
     Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman. L-am evocat într-un articol special.
      Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive : autorul unor viziuni teribile suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale. Despre el am scris cu altă ocazie.
      Marin Neagu, atât de diferit fizic de mine, era, moralmente, o dublură a mea. Sau, mai bine eu eram/sunt o sosie a lui. Aceeași mentalitate așezată pe bine-rău. Inteligent până la saturație, născut, ca și subsemnatul, sub zodia eternei nehotărâri, dar cu o intuiție care îl ducea acolo unde voia. Rezervat, pudic, cu o acută disciplină a gândirii. Și lui i-am făcut cândva un portret.
      Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.
     Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.
      Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic. 
     Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu și am scris, de asemenea, despre el. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist.
    Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.
      Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru în cenaclu.
      Mircea Cărtărescu a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om așa cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și m-am străduit mult în această direcție. Nici nu i-am purtat antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. Poate că nu l-am înțeles, dar mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, așa cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Dușmanii ar spune că era artificial, rigid, nefiresc. Eu aș spune că era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani cred că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă și timiditatea..Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am observat însă,  că de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu poemele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini pe care le prelua și le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie aidoma aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi oferise orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Răuvoitorii ar cataloga acest comportament ca fiind interesat și cameleonic. Eu îl văd pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor care intra în pielea unui personaj și, jucându-l, îi schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu mi-o ia în nume de rău : îi admir fără rezerve poezia, îl consider un mare, incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de opera sa. Dar promovarea agresivă și afirmațiile de genul ”de departe cel mai important scriitor postbelic” - acel ”de departe” ar merita un comentariu! - îi fac mult rău și tulbură inutil apele vieții literare. În primul rând, îi influențează comportamentul, făcându-l iritabil la orice opinie care nu-l saltă în slăvi. În al doilea rând, îi aduce deservicii pe termen lung, atrăgându-i antipatii care nu se vor stinge curând. În al treilea rând, părerea cu pricina este jignitoare nu numai pentru scriitorii importanți, ci și pentru ideea de literatură română postbelică. Ce să  mai spunem despre Cronică de familie, Moromeții I, Vânătoarea regală, Groapa, Cartea Milionarului, 11 elegii, Carte de vise, Cartea alcool, Ieudul fără ieșire, Chipurile etc.? Că sunt cărți nesemnificative? În jurul lui Mircea Cărtărescu s-a format un nesănătos cordon sanitar și receptarea sa pendulează între tămâieri jenante și pamflete scrise fără discernământ, adesea pe necitite. Scriitorul însuși a devenit extrem de sensibil și sare ca ars la atacuri pe care n-ar trebui să le bage în seamă. Las la o parte că, din punctul meu de vedere, nu există ”cel mai mare”, ”cel mai important” etc. O asemenea gândire este reminiscența unui totalitarism conceput piramidal. Există, în realitate, doar scriitori adevărați și scriitori neinspirați, adică mai puțin iubiți de zei. Desigur, am exprimat aici doar o opinie care poate fi supusă erorii.
     O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să-l facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii.
    Pe prietenii mei Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Marian Ovidiu și Călin Ciubreag nu i-am văzut la cenaclu, dar voi consemna cândva momentele de dialog (ne)literar petrecute împreună.
     Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie.  Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.
     Amin!

Mandarinul. Amintiri de la Cenaclul de Luni

    La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam articolele încă din 1970, când tatăl meu îmi aducea de la oraș, în fiecare săptămână, România literară. Ce publicație era pe atunci cunoscutul săptămânal! A strălucit în special în timpul directoratului lui George Ivașcu. Pe atunci până și corpul de literă și aranjamentul articolelor în pagină mă fascinau. Printre redactori figura Zaharia Stancu, iar  Geo Bogza, Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu aveau rubrici permanente. (Geo Dumitrescu ținea  Poșta redacției.)  Eram doar un copil, însă găseam mereu ceva nou și interesant în textele publicate de Ivașcu. Numai Mircea Iorgulescu nu-mi plăcea, practicând o ”lectură piezișă”, după expresia lui Cornel Regman. Era mereu pus pe harță - cam ca arbitrul Alexandru Tudor! -, căuta nod în papură autorilor, părea paralel cu obiectul discuției, promovând o exigență care scârțâia ca niște balamale negresate. Abia în Marea trăncăneală a dat un eseu de excepție. Cu timpul, Manolescu și Valeriu Cristea au ajuns, pentru mine, niște mituri. Așa se face că atunci când l-am văzut prima oară în carne și oase pe autorul Lecturilor infidele, în ' 77, pe peronul Gării de Nord ,strângându-i mâna lui Doru Mareș, mi s-au muiat picioarele. ( Același lucru mi s-a întâmplat când l-am întâlnit în iarna lui '92, pe stradă, pe Valeriu Cristea.) Între timp îi citisem cărțile publicate până atunci, iar lecturile respective îmi treziseră mai mult interes decât romanele lui Dumas. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. Înzestrat cu o minte luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire..” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe marele critic. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, punea de câte o băută cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, accesibil, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic. N-am simțit nevoia să-l abordez, intuind că avea o fire mult diferită de a mea.  Cred că la mijloc era și faptul că eram/sunt un tip depresiv și înclinat către solitudine. Nu i-am bătut la ușă și nici n-am citit vreodată în Cenaclul de Luni, refuzându-l în câteva rânduri pe Stratan, care insista să intru și eu în rândul celor care își căutau drumul literar în gura unei celebrități. Îmi aduc aminte chiar că Stratan - Nino se purta pe atunci cu mine ca un frate mai mare - a și anunțat, de două ori, iminenta mea lectură în cenaclu. Dar evenimentul nu s-a produs niciodată. Poate din cauza aceleiași tendințe de a nu scoate capul în lume. Mai târziu au survenit mai multe accidente în viața mea și n-am mai avut timp. Eram și puțin derutat. Sincer vorbind, mi se părea că textele unor lunediști erau mai mult jocuri de inteligență decât creații autentice, bazate pe talent literar. Ieșenii și clujenii mi se păreau mai în ton cu ceea ce credeam eu că este poezia. Desigur că o parte din vină o purta gustul meu, insuficient format. Abia după ce și-au citit poemele Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Ghiu, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi. Voi evoca poate, cândva, lecturile eclatante ale celor menționați mai sus. Pe urmă, în jurul lui Manolescu se formase, cum ziceam, un grup în care nu aveau acces decât Stratan, Coșovei, Iaru, Călin Cristea și, mai târziu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Elena Ștefoi și Magda Cârneci.  (Alexandru Mușina și Romulus Bucur erau sceptici și discreți, nu se înghesuiau pe scenă.) Dacă Radu Călin Cristea, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter și Florin Iaru erau toleranți cu debutanții, ceilalți manifestau constant o mare exigență, neîngăduind accesul niciunui intrus în spațiul sacru al poeziei. Erau prea categorici, prea subiectivi și adesea încercau să-i ridiculizeze pe necunoscuții aflați la prima apariție. Instructivă a fost, în acest sens, seara în care a citit Mircea Cărtărescu. Dintre poeți, el și Iaru mi-au lăsat cea mai puternică impresie. Produse strălucite ale cenaclului au fost, în perioada în care mergeam acolo, Daniel Pișcu - l-a entuziasmat pe Mircea Cărtărescu, care l-a decretat cel mai mare poet pe care cunoscutul scriitor îl auzise în viața lui -, Călin Vlasie și Eugen Suciu.
         O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora.  Ieri am citit un articol în care Alex Ștefănescu spune că Mihai Șora are 99 de ani, că s-a căsătorit recent și că trăiește în aceeași aură aristocratică pe care am remarcat-o în urmă cu aproape patru decenii. Îi urez filosofului să trăiască un milion de ani și să scrie în continuare așa cum ne-a obișnuit până acum : frumos, profund, sugestiv. În timp ce unii se manifestă în spațiul public ca niște precupețe spilcuite, văitându-se mereu de bătăile încasate de la un bărbat imaginar, Mihai Șora are stilul unui boier de viță veche.

P.S. Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

Dor de Cochirleni sau despre cum se păstrează prieteniile

       Am spus și mai demult că prieteniile se se leagă în copilărie, în liceu și în facultate, adică în vremuri când te poți iluziona că poți împărți totul cu altcineva. După aceea intri în faza frecușurilor, a rivalităților,a  invidiilor, a turnătoriilor, a decepțiilor. Nu-ți mai poți selecta oamenii cu care să comunici. Fac excepție de la această regulă, în opinia mea, prieteniile literare, alianțe trainice de principii nobile, adevărată solidaritate întru frumos. Înfloresc la orice vârstă, indiferent de distanțele care îi separă pe protagoniști. Motivul? Oamenii sunt de condiții culturale asemănătoare, ceea ce le induce și o morală specifică.
      Un prieten din tinerețe a vrut să organizeze o petrecere la care să participe veteranii de odinioară, colegi de serviciu și de suferințe. Ne legau amintiri vesele, dar și umilitoare, din anii a două regimuri care nouă ne-au mâncat viețile, iar pe alții i-au făcut nababi. În cele mai negre momente, foștii noștri colegi găseau timp să se mai întâlnească la o bere, la un fotbal, la o discuție. Acum au refuzat, stânjeniți, invitația. X îl detestă pe Y, care îi răspunde cu aceeași monedă. Amândoi nu-l suportă pe Z, care are antipatiile sale. Fiecare a zis despre ceilalți lucruri mai mult decât jenante, iar o întâlnire ar fi ca un foc pe un depozit de dinamită. Chiar dacă unul și-a văzut de treaba lui, a fost înțepat și provocat de alții până când a fost nevoit să răspundă. Și a făcut-o urât, pradă impulsului de moment. E cu adevărat urât că foștii coechipieri nu doresc o reconciliere. Nu voi înțelege niciodată ce-l determină pe un bărbat, față de care ai cele mai bune intenții și cele mai frumoase vorbe, să arunce cu noroi în tine. Se întâmplă ca, din senin, să te trezești cu un jet de venin aruncat drept în ochi! Frustrarea și propria nefericire nu sunt explicații plauzbile pentru răutatea care iese într-un asemenea mod la suprafață, ca un țiței murdar. Nu ne vom revedea niciodată în vechea formație, ca pe vremea când  programele unicei televiziuni țineau două ore, curentul se lua la ora 22, iar pâinea, uleiul și zahărul erau cartelate. Sunt caractere care nu-și dau la iveală omenescul din ele decât în condiții de pușcărie. Când le este bine, n-au nevoie de mofturi ca solidaritate, respect sau bucuria de a schimba impresii cu un semen. Am întrebat pe cineva cum se face că A și B, care aveau caractere nobile, mai frumoase decât al meu - eram convins de asta! -, au degenerat în asemenea hal, încât discută acum despre cunoscuții lor ca niște țațe de pe șanț.
- Bătrâne, mi-a zis vechiul meu tovarăș, sunt aliați lângă care nu trebuie să îmbătrânești. E periculos să fii coleg cu ei dacă ai necazuri, mai calci în străchini ori dacă reușești să-ți cumperi o bucată de pâine și să citești o carte. Ca să-i păstrezi la maturitate  pe unii tovarăși de drum, e necesar să pui câți mai mulți kilometri între tine și ei. Las la o parte că mulți sunt, de la bun început, un fel de dușmani acoperiți. Te laudă în față, iar după ce ai închis ușa în urma ta, își dau drumul la gură și te bălăcăresc după pofta inimii.
Nu știu dacă ăsta e un adevăr, dar cu camarazii aflați foarte departe am rămas în aceleași strânse și afectuoae raporturi. Visez la o reîntâlnire cu frații mei Valentin Emil Mușat,  Marinică Neagu, Ovidiu Marian, Doru Mareș,  Călin Ciubreag, Daniel Pișcu, Călin Mihăilescu, Bogdan Ghiu, Adrian Radu, Mircea Vasilescu, Romulus Bucur, Liviu Papadima,  Ionică Banu. Ordinea este întâmplătoare și sper să nu-l fi uitat pe vreunul. Unii  - Stratan, Florin Pripoae, Marius Bădițescu, Marinică Preda, Gheorghe Ivan, Vladimir Bălănică - s-au dus să moară puțin, iar alții, intelectuali cu răspunderi mari, nu vor avea timp pentru o revedere de două zile în 6 Martie, în Grozăvești sau pe malul Dunării, la ferma de struguri de la Cochirleni, în apropiere de Cernavodă. Dar sunt sigur că dacă aș fi fost zeci de ani vecin de apartament cu oricare dintre cei menționați mai sus, n-am fi întreținut defel supărări durabile, care să involueze implacabil.
Prietenia e și o afacere de vocație.