Generația '60 s-a afirmat datorită valorii membrilor săi, dar și în contextul în care o echipă de critici literari i-a susținut pe șaizeciști cu multă fidelitate. Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion și Lucian Raicu, cei care formau grupul de la România literară, sunt cei mai cunoscuți dintre ei. Criticul literar adevărat provoacă emulație și îl influențează pe scriitor în deciziile sale artistice. Colaborarea dintre Alexandru Ivasiuc și Nicolae Manolescu este exemplară în acest sens. Era vorba și de o prietenie înfiripată nu pe interese meschine, ci pe reale afinități. Generațiile '70 și '80 n-au mai avut șansa unui sprijin asemănător. Pentru edificare, mă opresc o clipă doar la optzeciști. Poeții au fost promovați de Nicolae Manolescu - care a ținut în mână, decenii întregi, destinul tuturor generațiilor postbelice - și Alexandru Cistelecan, iar prozatorii i-au avut ca mentori pe același Nicolae Manolescu, dar și pe Ovid S. Crohmălniceanu. Întârziații și marginalii au fost recuperați parțial de criticii mai tineri ori au îmbrăcat ei înșiși straie de exegeți și s-au comentat reciproc. Despre mulți n-a scris mai nimeni. Autorii au rămas pe cont propriu, iar cărțile lor n-au avut ecou. Unii dintre scriitori, cum ar fi Dumitru Augustin Doman și Radu Aldulescu, s-au pronunțat despre toți prozatorii de valoare pe care i-au citit, devenind autoritare instanțe de întâmpinare. Drama este că Radu G. Țeposu a murit prea tânăr, iar Ion Bogdan Lefter și Radu Călin Cristea, care se anunțau ca principalele voci critice ale generației, s-au reorientat către publicistica de interes social și politic, așa cum a făcut și mai tânărul Costi Rogozanu. S-ar zice că fenomenul literar îl urmează pe cel politic, în care valoarea este, pentru majoritate, ultimul criteriu de promovare.
P.S. Un scriitor fără critici e ca o femeie care nu are, în toată casa, nicio oglindă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu