Scriitori și intelectuali

Ce înseamnă să fii intelectual?
Dicțonarul răspunde în termeni generali : INTELECTUÁL, -Ă, intelectuali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține intelectului, care se referă la activitatea minții, la intelect. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care, prin preocupări sau profesie, folosește creator intelectul; persoană a cărei principală sursă de existență o formează munca intelectuală. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 3. S. m. șif. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.; persoană care aparține intelectualității. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 
O autoare de manuale mi-a definit intelectualul ca pe o persoană care citește constant revistele culturale. Ca să citești publicațiile cu pricina e necesar să înțelegi textele. Dacă le înțelegi, înseamnă că ai și cultură. Aceasta din urmă se lipește de cineva numai dacă respectivul are o educație corespunzătoare. După cum se vede, toate se leagă. Respectul față de valorile intelectuale nu există la cei care n-au citit o carte în viața lor. O mare problemă, mi-a zis cineva, este că printre formatorii de caractere, puțini pot fi numiți intelectuali. ”Un coleg mi-a spus că a văzut, din avion, lacul maghiar...Ballantines, iar altul mi-a comunicat, în urmă cu o lună, că eu scriu poezii și studii critice fiindcă...am vreme de pierdut. Familia sa n-are timp de prostii d-astea, fiindcă se ocupă de o mică fermă de struți. În plus, fratele lui are și el facultate și primește un salariu mai mic decât al meu, ceea ce nu-i corect! Am ajuns, bătrâne, ca niște analfabeți să-mi invidieze o mizerie de salariu!  În treacăt fie spus, domnul cu pricina ți-ar da și în cap dacă superiorii pe linie de partid i-ar cere asta, mai ales dacă i-ai ajutat familia în vreun moment al vieții. ”
De aici până la marii intelectuali din literatura română e cale lungă. Aș defini intelectualul ca pe o persoană înzestrată cu un metabolism cultural. Are capacitatea de a asimila noțiuni și teorii culturale de ultimă oră, dar e capabil să emită el însuși idei, intrând într-un circuit creator. ”Să vezi tu metabolism cultural când ești nevoit să trăiești printre oameni care n-au idee de ce înseamnă o carte! În loc să-și vadă de treaba lor sau să se compare cu indivizi de aceeași condiție, se vor lua de cei mai răsăriți, îi vor considera spini în coaste și îi vor terfeli cu seninătate, pentru a-i putea împacheta într-o cutie de pantofi, după dimensiunile înțelegerii lor. Omul cu carte înghite camioane de înjurături și e provocat să răspundă în același mod. Află că intelectualul dintr-un cătun e ăla împotriva căruia se aliază toți proștii.” ”Păi ce, la oraș, mai există respect pentru intelectuali?” m-am îndoit eu. ”Nu mult, dar există. Acolo sunt și intelectuali mai mulți, dar și cetățenii sunt mai instruiți și nu reacționează din invidie instinctuală”, mi-a replicat el.
   Ajungând la ceea ce ne interesează, precizez că scriitorul-intelectual și personajul-intelectual sunt preocupați de problemele existențiale, sociale, filosofice și morale ale omului dintotdeauna sau ale vremurilor pe care le trăiesc. Fără excepție, criticii literari sunt intelectuali autentici. Evident, personajele lui Camil Petrescu au stofă de gânditori originali. Deseori acestea își afișează ostentativ altitudinea mentală și de aceea piesele de teatru ale scriitorului îmi displac. Mi se par găunoase, artificial-pretențioase. Câțiva prozatori pot fi numiți autori cu teme de natură intelectuală : Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, Nicolae Breban (totuși, personajele imaginate de el sunt semidocți sadea!), Alexandru Ivasiuc. Calitatea narațiunilor, complexitatea personajelor create și problematica modernă în jurul căreia se învârtesc acestea bat către lumea ideilor înalte, în cazul lui Camil, Holban, Sebastian, Buzura. La Constantin Țoiu apare, în plus, rafinamentul stilistic, semn al unei culturi literare temeinic însușite. Pronunțate înclinații reflexive, dar legate de situații concrete, au personajele lui Petru Popescu.
Un caz de bovarism intelectual este cel al lui Marin Preda. Deși sunt, în intenția autorului, intelectuali, Ștefan Paul și Victor Petrini au un comportament natural, nepervertit în sens superior de codul civilizației citadine. Însă naivitatea autentică - primul nu știe că o femeie normală poartă chiloți, iar raționamentele lui Petrini ne fac să ne simțim stingheriți -, copleșitor-omenească, îi face să rămână creații vii, memorabile, ale prozei noastre. Lui Marin Preda nu-i scad defel meritele de scriitor, din pricină că personajele sale sunt departe de statutul de intelectual. Singura problemă este de adecvare a stilului și a ființelor pe hârtie la posibilitățile romancierului.
  După 1990, toți autorii de proză descind din tagma flămândă a intelectualilor. Chiar dacă tema este rurală, scriitura e modernă și complicată, marcă inconfundabilă a celor care ”văd idei”.

Generația fără critici

         Generația '60 s-a afirmat datorită valorii membrilor săi, dar și în contextul în care o echipă de critici literari i-a susținut pe șaizeciști cu multă fidelitate. Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion și Lucian Raicu, cei care formau grupul de la România literară, sunt cei mai cunoscuți dintre ei. Criticul literar adevărat provoacă emulație și îl influențează pe scriitor în deciziile sale artistice. Colaborarea dintre Alexandru Ivasiuc și Nicolae Manolescu este exemplară în acest sens. Era vorba și de o prietenie înfiripată nu pe interese meschine, ci pe reale afinități. Generațiile '70 și '80 n-au mai avut șansa unui sprijin asemănător. Pentru edificare, mă opresc  o clipă doar la optzeciști. Poeții au fost promovați de Nicolae Manolescu - care a ținut în mână, decenii întregi, destinul tuturor generațiilor postbelice - și Alexandru Cistelecan, iar prozatorii i-au avut ca mentori pe același Nicolae Manolescu, dar și pe Ovid S. Crohmălniceanu. Întârziații și marginalii au fost recuperați parțial de criticii mai tineri ori au îmbrăcat ei înșiși straie de exegeți și s-au comentat reciproc. Despre mulți n-a scris mai nimeni. Autorii au rămas pe cont propriu, iar cărțile lor n-au avut ecou. Unii dintre scriitori, cum ar fi Dumitru Augustin Doman și Radu Aldulescu, s-au pronunțat despre toți prozatorii de valoare pe care i-au citit, devenind autoritare instanțe de întâmpinare. Drama este că Radu G. Țeposu a murit prea tânăr, iar Ion Bogdan Lefter și Radu Călin Cristea, care se anunțau ca principalele voci critice ale generației, s-au reorientat către publicistica de interes social și politic, așa cum a făcut și mai tânărul Costi Rogozanu. S-ar zice că fenomenul literar îl urmează pe cel politic, în care valoarea este, pentru majoritate, ultimul criteriu de promovare.

P.S. Un scriitor fără critici e ca o femeie care nu are, în toată casa, nicio oglindă.
   

Cu uşile închise

        Cât timp am fost student şi elev, n-am fost nevoit să dau o cană de apă nimănui. Nu mi s-a sugerat şi nu mi s-a cerut aşa ceva. Lucrurile decurgeau firesc, iar dascălii îşi făceau cu conştiinciozitate datoria. Acum situaţia de atunci îmi pare că ţinea de SF, fiindcă azi un părinte trebuie să ofere câte ceva după fiecare uşă pe care o deschide. Mai mult, ca să rezolve probleme de serviciu, unii duc bani de acasă. Simultan, profitorii sistemului încasează salarii uriaşe şi fură ca-n codru. Eram sărac şi oricum n-aş fi avut cu ce să-mi ispitesc dascălii sau funcţionarii de care depindeam. Spre lauda lor şi cu unele excepţii, mentorii mei apreciau numai munca, talentul şi inteligenţa : statutul social al învăţăcelului nu producea efecte în planul evaluării.
        Am trăit într-o lume care avea uşile închise. Ideea de intervenţie părea utopică. Citesc acum amintirile unora care aveau acces la înalţi demnitari şi la membrii Comitetului Central. Am fost primit de X, m-am dus la Z etc. Era o perioadă în care Nicu Ceauşescu mergea în delegaţii prin URSS, însoţit de studenţi sau de tineri care nu aveau proptele de niciun fel. Când m-am ridicat eu, sistemul îşi închisese cercurile de putere. Studioşii din anul lui Muşina au fost ultimii care mai puteau pătrunde în biroul unui secretar UTC. Ion Cristoiu era un corifeu, iar studenţii cu activitate politică, stegari ai visului de aur al omenirii, erau răsplătiţi cu câte cincizeci de sutimi adăugate la media de absolvire. În felul acesta, poziţia lor, la repartiziţie, se ridica peste a tinerilor care munciseră mai mult şi mai bine decât ei. Unul dintre fericiţi este un cunoscut autor de manuale. Când am terminat eu, nici măcar uşa decanului nu mai era deschisă pentru oricine. Jocurile se făceau, ca şi în zilele noastre, în spatele unor uşi blindate. Ca un făcut, nici marii scriitori nu se interesau prea mult de tinerele talente. Alexandru Muşina povestea că a fost apreciat de Ivasiuc la nu ştiu ce întâlnire cu studenţii şi deplângea dispariţia neaşteptată a prozatorului, la cutremurul din 1977. "Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, aş fi ajuns şi eu mare", ofta Sandu, care, după dispariţia Cenaclului de Luni,  nu se mai iluziona că va face o carieră literară strălucită. Apoi, când s-au redeschis uşile, pentru mine a fost prea târziu. Aşa mi s-a părut şi am rămas în în carapacea mea cehoviană. Un prieten a fost numit direct secretar de stat la Ministerul Tineretului, în timpul mandatului lui Duvăz. Dar omul a mers cu dezinteresul atât de departe, încât n-a încercat nici să-şi păstreze slujba. Nu mi-a picat niciodată o pleaşcă şi într-un fel mă bucur pentru asta. Sunt convins însă că nici n-aş fi putut profita de o situaţie favorabilă. De fapt, chiar şi înainte fusesem prea timid pentru a iniţia un acţiune susţinută de afirmare. Păstrez şi acum o scrisoare de la Florin Mugur, care îmi propunea, prin 1981, să public un roman la Cartea Românească.
          Nu m-am întrebat nicio clipă cum ar fi să am toate uşile deschise înaintea mea şi să-mi rezolv cu uşurinţă problemele. Pus într-o asemenea ipostază, probabil că m-aş simţi vinovat că alţii nu au avea avantajele mele.
          Totuşi, vom ajunge să trăim vreodată într-o societate normală, în care uşile să se deschidă şi să se închidă în funcţie de merite şi de munca depusă de fiecare ? Vom apuca o lume în care cinstea şi dreptatea să intre pe poarta din faţă, iar hoţia şi corupţia să nu mai aibă acces în nicio instituţie ?

P. S. S-a constatat că acolo unde este mai multă cultură, corupţia şi dictatura sunt ţinute departe.