Axel Munthe despre câini

 Este cert că medicul și scriitorul suedez Axel Munthe avea însușiri ieșite cu totul din comun.  Mă impresionează nivelul lui de înțelegere a lumii, capitol la care îi depășea pe contemporanii săi.  Autorul Cărții de la San Michele a scris pagini indimenticabile despre câini. Iată câteva rânduri : ”Inteligența câinilor este proverbială, dar există o mare diferență de grad, vizibilă deja la cățeluși imediat ce aceștia au deschis ochii. Există chiar și câini proști, deși procentajul e mult mai mic decât la oameni. În ansamblu, este ușor să înțelegi câinii și să înveți să le citești gândurile. Câinele nu se poate preface, nu poate înșela, nu poate minți, deoarece nu poate să vorbească. Câinele este un sfânt. Este sincer și cinstit prin fire. Dacă, în cazuri excepționale, apar la un câine unele semne ale defectelor ereditare ușor de identificat ale strămoșilor, care trebuie să se bizuie pe viclenie în lupta lor pentru existență, aceste semne vor dispărea când experiența animalului îl va fi învățat să conteze pe înțelegeri drepte și cinstite din partea noastră. [... ]Un câine recunoaște bucuros superioritatea stăpânului său asupra sa, îi acceptă judecata ca decisivă, dar, contrar credinței multor iubitori de câini, el nu se consideră pe sine drept sclav. Supunerea lui este voită și așteaptă să îi fie respectate micile sale drepturi. Se uită la stăpânul său ca la un rege, aproape ca la un zeu, se așteaptă ca zeul să fie sever, dacă e necesar, dar se așteaptă să fie și drept. Știe că zeul său îi poate citi gândurile și știe că nu e bine să încerce să și le ascundă. Poate câinele să citească gândurile zeului său? Mai mult ca sigur că da.[...]...telepatia între câine și om a fost dovedită în repetate rânduri. Câinele poate citi gândurile stăpânului său, îi poate înțelege stările sufletești variate și poate anticipa deciziile lui. Știe din instinct când nu este dorit, stă foarte liniștit ore întregi, când regele său este ocupat cu treaba, așa cum sunt adesea regii, sau cel puțin s-ar cuveni să fie. Dar când regele lui e trist și îngrijorat, știe că a sosit vremea lui - se strecoară pe lângă acesta și își așază capul pe genunchii lui. ” Nu fi îngrijorat! Nu are importanță dacă toți te-au abandonat, eu sunt aici, ca să-ți înlocuiesc toți prietenii și să lupt împotriva tuturor dușmanilor tăi! Hai să mergem să facem o plimbare și să uităm toate astea!”

    În mediul în care am trăit, câinii au un destin tragic. Dacă fac cea mai mică greșeală, sunt omorâți cu bestialitate. Dacă se îmbolnăvesc ori se înmulțesc necontrolat, sunt duși departe și abandonați. Când sunt otrăviți, rar li se dă atenție. Prinși pe proprietăți, sunt împușcați fără milă. Rabdă de foame în mod crâncen. Când eram elev, mulți colegi spuneau că nu-și hrănesc câinii. Mai cu seamă un prost se lăuda cu lucrul ăsta. Avea o cățelușă și spunea mereu, nepăsător, despre bietul animal : ” Găsește ea un os și se satură!” Nu sunt pasionat de câini, așa cum cred unii, însă suferința imensă care îi împovărează mă afectează și pe mine. Din empatie, din compasiune, încerc să le ușurez viața, după puterile mele. Trăiesc adevărate șocuri când văd, pe câmpiile pustii, câini ai nimănui, agonizând de foame. Mă simt responsabil față de durerea lor și mă frământ că, în cele mai multe cazuri, nu-i pot ajuta. Îi percep ca pe niște copii abandonați de părinți. Trebuie să spun că m observat un lucru emoționant. Câinii își presimt soarta. Am avut mulți câini cu privirea tristă și aceștia au sfârșit rău, în accidente sau uciși de nătărăi. N-au trăit mai mult de doi ani. Câinii cu priviri vesele au dus-o mult și bine.
Comportamentul câinilor mă marchează puternic și socotesc rasa canină, vă rog să mă iertați,  superioară celor mai multor oameni.