La Mărţişor

 

                                                      La Mărţişor

 

Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.

- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?

- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.

Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.

În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :

 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!

 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :

- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

 

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

 

 

 

Despre "Puiul" sau ce fel de texte introducem în manuale

                 Eminenţi intelectuali cer răspicat scoaterea din manuale a povestirii Puiul de Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Să zic că, într-o vreme, textul cu pricina fusese omis din toate cărţile şcolare. În orice caz,  în cele tipărite de Humanitas, după care predau, n-a apărut niciodată. Era, în cercul nostru pedagogic, un profesor foarte bun -  fusese şi inspector de specialitate, după Revoluţie -, care la fiecare activitate curriculară, condamna, în termeni duri şi cu lacrimi în ochi, dispariţia prozei lui Brătescu-Voineşti din cuprinsul cărţilor de literatură română.  Să se reintroducă  Puiul, striga el, la orice luare de cuvânt, aproape sughiţând de plâns. Pe urmă, ţin minte că un autor celebru, inclus în noile programe, reclama, în urmă cu ani, cruzimea şi sadismul din unele texte destinate studiului, exemplificând cu La Vulturi ! de Gala Galaction şi cu balada Mioriţa.
                  Ce pot să spun ? În mod ciudat, în ultimii cinzeci de ani, textele studiate de copiii din ciclul gimnazial sunt, în proporţie de 60%, aceleaşi. Spre deosebire de, să spune, operele studiate în liceu, înlocuite în cea mai mare parte. La o simplă aruncătură de ochi, ne dăm seama că, în cazul manualelor mai vechi, violenţa şi moartea sunt aspecte fecvent întâlnite în creaţiile studiate de micuţi. De pildă, în Senin de august de D. R. Popescu, un copil este victima unei explozii, în timp ce trece peste un pod, în timpul războiului. În Privighetoarea de acelaşi Brătescu-Voineşi, campion al literaturii didactice, o pasăre cântătoare moare în chinuri, după ce înghiţise acul unei undiţe. Soldatul necunoscut de D. R. Popescu prezintă jocurile unor copii care descoperă, într-un lan de lucernă, un soldat ucis. Ani în şir, autorii de cărţi pentru uz şcolar au selectat, din Amintiri din copilărie de Ion Creangă, mai ales episodul în care Nică şi Dumitru, aflaţi la studii, în Broşteni, desprind o stâncă de pe munte, iar pietroiul cu pricina dărâmă casa Irinucăi, gazda lor, rupând în bucăţi o capră. În La Vulturi ! de Gala Galaction, Agripina trăişte tragedia de a-şi vedea copilul cel mic răpit şi sfâşiat de vulturi.. În Mări sub pustiuri de D. R. Popescu, un tânăr ilegalist aruncă în aer un pod, apoi se vâră în hainele unei sperietori de ciori. Nişte nemţi trec pe acolo cu motocicleta, opresc să se uşureze şi îşi încearcă pistoalele pe ceea ce ei credeau că este o momâie.
Şi aşa mai departe.
                  De ce atâtea scene sângeroase şi dramatice ? Cineva mi-ar putea spune că moartea se află, alături de iubire, natură, timp, copilărie, război, istorie, cosmos, printre cele mai frecvente teme din literatura clasică. Sau că se caută senzaţionalul şi spectaculosul, pentru a se capta interesul studioşilor. Dar argumentele nu ţin. Sunt de acord cu eliminarea Puiului din manuale, pe motiv că este o bucată sentimentală şi slabă din punct de vedere artistic. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple cu poemele lui Arghezi, date spre studiu unor ţânci de unsprezece-doisprezece ani. Dar din raţiuni opuse. Cu lexicul său novator şi cu dislocările sintactice specifice, Arghezi este un poet prea complex pentru clasele V-Vl, unde, până nu demult,  le era vârât pe gât necăjiţilor care păşeau pragul şcolii.