Despre gustul literar și alte câteva lucruri

        Este un truism să spui că gustul se educă și pe măsură ce știi mai multe, începi să operezi o selecție atentă în lecturile tale.Mintea se subțiază, vorba lui Dinu Păturică, și începi să miroși de departe cărțile proaste și să le eviți. Uneori n-avem timp nici pentru cărțile bune și preferăm să recitim capodopere. Am avut o colegă de serviciu care avea un gust infailibil : dintr-o carte proastă nu citea mai mult de două pagini. M-am confruntat și cu surprize. Cuiva nu i-a plăcut Maestrul și Margareta de Bulgakov, ceea ce mi se pare și acum o eroare de gust impardonabilă. Student fiind, am asistat la o discuție între cei doi nepoți ai lui Marin Preda, Sorin și Marinică. Cu câteva zile în urmă îi făcusem capul mare lui Marinică în legătură cu Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu. Sorin depusese manuscrisul primului său volum la Cartea Românească și, când venea în București, trecea și pe la fratele său. În treacăt fie zis, am auzit de la Sorin multe judecăți care le-ar pica rău unor contemporani. ”Bă, zicea Marinică, e formidabilă Cartea Milionarului scrisă de Bănulescu. E tare de tot.” Fugi, bă, d-aci, replica Sorin, ca în romanele unchiului său, că nu e mare brânză. Căcaturi marqueziene!”  O elevă de la Lazăr mi-a mărturisit că s-a plictisit citind Pășunile raiului lui Steinbeck. Doamne-Dumnezeule, cum să spui așa ceva? La un seminar, colega Dana Cioroianu l-a consternat pe profesorul George Gană când a mărturisit că nu-i place Marin Preda. ” Cum să nu-ți placă Marin Preda? E descalificant să nu-ți placă Preda!” s-a indignat Gană. Nici eu nu mă omoram după o mare parte din scrierile lui Preda, însă n-am alimentat conflictul. Am citit cu plăcere Întâlnirea din Pământuri, Moromeții I, și, parțial, Viața ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni și Imposibila întoarcere. Nu m-au încântat deloc Intrusul și Risipitorii și mi-am dat seama că Marele singuratic și Delirul sunt cărți ratate, chiar dacă au și pagini frumoase.
      Mi se părea incredibil să nu-ți placă Steinbeck, Marquez, Bănulescu și Bulgakov. Pe urmă mi-am luat seama. Cititorul are dreptul să citească doar ce-i merge la inimă, precum clientul unui bar, cu condiția să nu transforme judecata de gust într-una de valoare. Scriitorii, filosofii și eseiștii au și ei această libertate și chiar recunosc cu franchețe că au ales între îmi place și nu-mi place.  Mai complicat stă treaba cu criticii literari obsedați de clasamente, calificative și ierarhii. Cred sincer că eșafodajul oricărei demonstrații are la bază o impresie de cititor avizat, o opțiune de tipul îmi place/nu-mi place. Restul e ipocrizie. Judecata formulată în legătură cu o operă literară se bazează pe capacitatea textului de a genera iluzia veridicului în conștiința criticului. E curios, remarcam și cu alt prilej, că percepția operelor românești se face aproape exclusiv prin culoarul îngust al unui realism aflat la marginea reportajului. Nu imaginația, ci oralitatea conformă cu o realitate are preț la noi. Dacă ar fi scris în românește,  Kafka, Musil, Hesse, Buzzati, Canetti ar fi fost marginali, Thomas Mann s-ar fi bucurat de cota lui Ivasiuc, Joyce ar fi fost socotit schematic, lui Proust i-ar fi lipsit multe - nu-i plăcea nici lui Călinescu, comentatorul nostru cel mai receptiv la nou -, Dostoievski ar fi fost strident, Knut Hamsun ar fi făcut o figură de rural fanat,Truman Capote ar fi fost facil, Bukowski mizerabilist, doar Salinger ar fi fost comentat favorabil de criticii tineri. La o asemenea exigență, ar fi trebuit să plouă cu capodopere în literatura noastră, dar rareori mi s-a întâmplat să las din mână o carte străină pentru una românească. Gustul unui critic face mult - uneori chiar o direcție literară! -, dar nu e totul. Ca să nu ne cădem în prăpăstii nevăzute și să ajungem cu proza unde ajunsesem prin anii 80-90, e corect ca un critic să spună : ”Cutare carte e bună, îmi place, cutare carte nu-mi place, dar nu-nseamnă că e proastă.” E normal ca criticul să n-aibă pretenția că sunt valoroase numai cărțile care îi plac. Nici lui E. Lovinescu nu-i mergeau la suflet toți scriitorii valabili ai momentului. Dacă unui cronicar îi place Costache Olăreanu și nu-i place Fănuș Neagu înseamnă că și Costache Olăreanu este un scriitor demn de atenție și nicidecum că Fănuș Neagu este un scriitor care n-a scris nimic important. Gustul nu trebuie să fie singura armă a unui critic. Dincolo de posibilitățile de exprimare, empatia, intuiția și conștiința alterității sunt însușiri care fac dintr-un cititor un critic literar. Acesta din urmă trebuie să admită, cu nobilă modestie, că în peisajul literar sunt și lucruri care scapă înțelegerii sale. ( Ion Barbu scria că Lovinescu, comentatorul cel mai deschis către modernism, înțelege poezia precum percepe orbul un tablou! ) El valorizează partea pe care o înțelege din literatură și poate vedea restul ca pe o virtualitate ce poate fi definită/numită și de altcineva, pentru a i se da dreptul la existență.

Cărțile despre care ți-e frică să scrii

      În prima tinerețe, un amic fusese poftit de cineva la masă. Văzând cine erau invitații și ce discutau ei, el a preferat să se dea țăran neaoș, pitoresc, din bardă, scoțând din când în când câte o scurtă propoziție, însoțită de exclamații potrivite cu împrejurarea și rostite cu un apăsat accent maramureșean. Ca să nu se facă de râs, a tot făcut pe prostul, pe fondul conversațiilor elevate, aproape inaccesibile minții sale, întreținute de musafiri. Când a fost adus peștele, prietenul meu a mărturisit face alergie dacă mănâncă așa ceva, s-a ridicat brusc de la masă și a dispărut fără alte explicații. Se speriase de tacâmurile care îi fuseseră puse în față.
     Desigur, nu aceasta este situația cărților despre care ne este frică să scriem.
     Trebuie să prinzi de gât o anumită idee pentru a putea scrie despre Homer, fără să fii ridicol.
     E necesar să găsești un ton special ca să însăilezi niște gânduri despre romanele lui Dostoievski, fără să fii penibil.
     Ai nevoie de multă inspirație pentru a ordona niște pasaje despre Rabelais, Cehov, Gogol, Canetti, Buzzati, Lowry sau John Kennedy Toole, fără să fii banal.
     Și e firesc să ai mereu ideile și argumentele la tine atunci când îți dai cu părerea despre orice autor, ca să nu arăți că ești prost.
     Moartea lui Bunny Munro de Nick Cave este o carte despre care mi-e teamă să scriu. Mi se pare uluitoare, scrisă cu mult talent, dar simt că mă manipulează afectiv și mă duce într-o zonă excesiv de sentimentală. Mă orbește cumva și mă face să văd numai anumite lucruri și să apreciez aspecte lipsite de interes. Dar pot spune răspicat că romanul este, vorba lui Constantin Piștea, cel puțin bun.

P.S. Curios e că mulți indivizi vor să-și intimideze semenii, agitându-și măciucile lustruite. Printre cei care doreau să fie știuți de frică erau și scriitori. Un apreciat poet umbla cu o rangă în servietă și îi altoia în cap, fără ezitare, pe criticii care nu scriau de bine despre el. Mai târziu, ajuns la Baricada, schimbase ranga cu un baston, după cum mi-a povestit cineva. Ideea e că criticul literar ar putea beneficia de un regim asemănător cu al magistraților, adică să aibă dreptul de a purta armă. Poate că nici scriitorul n-ar trebui să umble cu mâinile goale când se întâlnește pe stradă cu personajele sale. Nu zicea personajul Otto Katz că-l va snopi în bătaie pe prozatorul Jaroslav Hasek?

Prozatori preferaţi

     Mi-ar conveni de minune să trăiesc singur, pe o insulă îndepărtată, situată într-o zonă cu climă caldă. O singură dorinţă aş avea : să am mai multe cărţi la îndemână.
      Dintre prozatorii străini n-aş vrea să-mi lipsească Gogol, Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Kafka, Rabelais, Joyce, Thomas Mann, Joseph Conrad, Knut Hamsun, Thomas Hardy, Faulkner, Malcolm Lowry, Steinbeck, Celine, Canetti, Buzzati, Ismail Kadare, Cinghiz Aitmatov, Lampedusa, Kurt Vonnegut, Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Stendhal, Edgar Allan Poe, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Cortazar, Marquez, Miguel Angel Asturias, Carpentier, Juan Rulfo, Roa Bastos.
      Dacă aş putea să iau zece dintre ei, i-aş alege pe ruşi, plus Rabelais, Faulkner, Steinbeck, Celine, Buzzati, Hamsun.
      Dacă mi s-ar îngădui numai cinci, m-aş opri la Gogol, Dostoievski, Cehov, Faulkner. Şi-ar disputa ultima poziţie Steinbeck, Hamsun, Buzzati, Rabelais şi Stendhal.
      Pentru mai puţini n-aş putea opta.
      În orice caz, Faulkner este romancierul modern care lasă cea mai puternică impresie, scriind o proză compactă, imposibil de imitat fără consecinţe grave.
      Zgomotul şi furia, Lumină de august şi Pe patul de moarte sunt cărţi de neegalat în planul tehnicii narative.

P. S. 1. O problemă interesantă este dacă se pot scrie capodopere cu o tehnică mai simplă şi într-un stil accesibil cititorilor de toată mâna. Cred că acest lucru e posibil. Rodul pămîntului de Knut Hamsun, Şoareci şi oameni de Steinbeck, Bătrânul şi marea de Hemingway şi Abatorul cinci de Kurt Vonnegut jr. sunt argumente în sprijinul ideii mele.
         2. Un prieten care îmi ştie gusturile mi-a semnalat faptul că l-am omis pe Bulgakov. Într-adevăr, Maestrul şi Margareta este unul dintre acele romane pe care orice scriitor îşi doreşte să le fi scris el. Am fost cu atât mai surprins cu cât unul dintre cititorii pasionaţi pe care îi cunosc mi-a spus că nu-i place Maestrul...
În fine, cred că am omis mai mulţi autori, din grabă şi din dorinţa de a nu face o listă interminabilă.