Cele mai frumoase rânduri scrise de mâini omenești

”Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Un veac de singurătate ) Inconfundabilul stil marquezian!
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( La răsărit de Eden)

Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Moromeții, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?

- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.

După o vreme de tăcere, adăugă :

- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?

- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."

Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.

Utopii și femei care-și folosesc pumnii

* E necesar să fac o distincție. Dacă scriitorii sunt în totalitate intelectuali - și chiar mai mult decât atât, din moment ce sunt creatori de cultură -, puține personaje se ridică la condiția de proprietari de idei. Am vrut să subliniez tocmai această stare de lucruri într-un articol postat anterior. Ștefan Bănulescu a fost un intelectual de marcă - dar se mai pune această problemă în cazul unui geniu literar? -, însă personajele sale sunt fie rurale, fie locuitori ai unor toposuri imaginare. Și ajungem la marii creatori de utopii, atât de puțini în lume, dar printre care avem și noi reprezentanți marcanți : Ștefan Bănulescu cu Cartea de la Metopolis și Mihail Sadoveanu cu  Creanga de aur, Divanul persian și Ostrovul lupilor. Îi reamintesc pe câțiva dintre cei care au imaginat utopii și distopii : Hesse, Junger, Canetti, Musil, Kafka, rusul Zamiatin, Orwell, Huxley, Burgess, Nabokov, Bradbury, Pierre Boulle, Kurt Vonnegut.
* Intuiție genială a lui Faulkner în Absalom, Absalom! : oameni care sunt plini de evenimentele celorlalți, ca niște saloane pustii  prin care trec cunoscuții. E un mod subtil de a vorbi despre sărăcia spirituală a celor care nu citesc cărți, n-au idei, n-au trăiri, pe scurt, n-au nimic în interiorul lor care să le aparțină și se umplu cu evenimentele mizere din existențele celorlalți, ca niște haznale încăpătoare.
* M-am întrebat deseori de ce noi n-avem mai multe romane cu personaje civilizate și rafinate, dar ne apropiem de cruzimea și de animalitatea estetică a sud-americanilor. Thomas Mann a scris mii de pagini fără personaje negative. În schimb, în Desculț, oamenilor li se pun botnițe  să nu mănânce strugurii boierului. Creațiile semnate de Preda, Rebreanu și D. R. Popescu mișună de ticăloși, specie frecvent întâlnită și în operele marilor citadini : Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Constantin Țoiu, Mihail Sebastian, Augustin Buzura. Răspunsul e simplu. Imaginarul fiind lângă noi, nu putem scrie romane cu lorzi și doamne rasate decât rareori, din moment ce în lumea în care trăim sunt, printre multe altele, femei și bărbați care se bat cu pumnii, jucând în piese de teatru comice. Oamenilor simpli, destinul le-a rezervat comicul. La tragic, ei au rareori acces. De aceea scriitorul nostru național nu putea fi decât Caragiale. Oameni ai compromisului, nu l-am putut inventa pe Shakespeare și nici nu avem organ pentru a-l percepe.  Ce personaje să imaginezi, când în jurul tău foiesc cetățeni rătăciți într-o lume amorală? Ce complexitate, ce finețuri? Trăiască triștii comedianți! În altă ordine de idei, cu jale o spun, violența vieții noastre de familie nu se compară cu cea întâlnită la alte popoare. Student fiind, îmi amintesc că am văzut, într-un magazin, o fată suavă și un tânăr frumos cum se uitau la niște produse.
- Fire-ai al dracu' dă bețiv, nu te mai uita la sticle, ca lupu' la oi! am auzit glasul îngerului, zicându-i însoțitorului său.
- Fire-ai a dracu' cu căpățâna ta, mă uitam la conservele alea, nu la sticle! a venit un răspuns șuierat și încărcat de ură.
Un student îmi povestea că a văzut cu ochii lui cum, în plină stradă, o băbuță îi aplica moșului ei croșee repetate, cu care îl trimitea la pământ. Loviturile erau însoțite de ocări groaznice. Bătrânelul se aduna cu greu de pe trotuar și o implora pe consoartă :
- Stai, fă, nu mai da, că ne vede lumea!
- Și ce dacă ne vede? brava pugilista.
Și-l cotonogea înainte, cu sârg.
Scene trase parcă la indigo mi-au fost relatate de un profesor. O femeie își altoia cu nădejde bărbatul în bărbie și-l dobora cu măiestrie, însă tot ea striga :
- Dă ce dai, mă, bețivanule, în mine? Dă ce?
- Păi, eu dau? mormăia de jos capul familiei. Mă bați tu, da banii mei e buni.
Într-o seară un vecin al dascălului s-a întors acasă beat mort. Profesorul a văzut, vrând-nevrând, ce s-a petrecut în continuare. Nevasta l-a întâmpinat pe soț cu înjurături și cu o ploaie de pumni bine țintiți, în față și în stomac. L-a făcut ferfeniță.
A doua zi, amicul meu l-a interpelat pe omul care avea capul umflat, nasul rupt și buzele sparte :
- Vecine, da' te-a bătut nevastă-ta, nu glumă!
- Păi... să știi că am și meritat-o, a chicotit cel snopit în bătaie și și-a continuat, șontâc-șontâc, drumul spre nicăieri.

P: S: Pe Eugen Simion l-am auzit vorbind pentru prima dată despre infernul conjugal din opera lui Marin Preda. Mie, sincer vorbind, scenele de isterie din romanele lui Dostoievski, ca și pasajele care îi au centru pe Matilda, Petrică Nicolau și Petrini, din Cel mai iubit dintre pământeni, mi se păreau neverosimile. Trebuie să vezi și să trăiești multe nu numai pentru a putea scrie, ci și pentru a înțelege, în calitate de cititor, anumite adevăruri.

Despre gustul literar și alte câteva lucruri

        Este un truism să spui că gustul se educă și pe măsură ce știi mai multe, începi să operezi o selecție atentă în lecturile tale.Mintea se subțiază, vorba lui Dinu Păturică, și începi să miroși de departe cărțile proaste și să le eviți. Uneori n-avem timp nici pentru cărțile bune și preferăm să recitim capodopere. Am avut o colegă de serviciu care avea un gust infailibil : dintr-o carte proastă nu citea mai mult de două pagini. M-am confruntat și cu surprize. Cuiva nu i-a plăcut Maestrul și Margareta de Bulgakov, ceea ce mi se pare și acum o eroare de gust impardonabilă. Student fiind, am asistat la o discuție între cei doi nepoți ai lui Marin Preda, Sorin și Marinică. Cu câteva zile în urmă îi făcusem capul mare lui Marinică în legătură cu Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu. Sorin depusese manuscrisul primului său volum la Cartea Românească și, când venea în București, trecea și pe la fratele său. În treacăt fie zis, am auzit de la Sorin multe judecăți care le-ar pica rău unor contemporani. ”Bă, zicea Marinică, e formidabilă Cartea Milionarului scrisă de Bănulescu. E tare de tot.” Fugi, bă, d-aci, replica Sorin, ca în romanele unchiului său, că nu e mare brânză. Căcaturi marqueziene!”  O elevă de la Lazăr mi-a mărturisit că s-a plictisit citind Pășunile raiului lui Steinbeck. Doamne-Dumnezeule, cum să spui așa ceva? La un seminar, colega Dana Cioroianu l-a consternat pe profesorul George Gană când a mărturisit că nu-i place Marin Preda. ” Cum să nu-ți placă Marin Preda? E descalificant să nu-ți placă Preda!” s-a indignat Gană. Nici eu nu mă omoram după o mare parte din scrierile lui Preda, însă n-am alimentat conflictul. Am citit cu plăcere Întâlnirea din Pământuri, Moromeții I, și, parțial, Viața ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni și Imposibila întoarcere. Nu m-au încântat deloc Intrusul și Risipitorii și mi-am dat seama că Marele singuratic și Delirul sunt cărți ratate, chiar dacă au și pagini frumoase.
      Mi se părea incredibil să nu-ți placă Steinbeck, Marquez, Bănulescu și Bulgakov. Pe urmă mi-am luat seama. Cititorul are dreptul să citească doar ce-i merge la inimă, precum clientul unui bar, cu condiția să nu transforme judecata de gust într-una de valoare. Scriitorii, filosofii și eseiștii au și ei această libertate și chiar recunosc cu franchețe că au ales între îmi place și nu-mi place.  Mai complicat stă treaba cu criticii literari obsedați de clasamente, calificative și ierarhii. Cred sincer că eșafodajul oricărei demonstrații are la bază o impresie de cititor avizat, o opțiune de tipul îmi place/nu-mi place. Restul e ipocrizie. Judecata formulată în legătură cu o operă literară se bazează pe capacitatea textului de a genera iluzia veridicului în conștiința criticului. E curios, remarcam și cu alt prilej, că percepția operelor românești se face aproape exclusiv prin culoarul îngust al unui realism aflat la marginea reportajului. Nu imaginația, ci oralitatea conformă cu o realitate are preț la noi. Dacă ar fi scris în românește,  Kafka, Musil, Hesse, Buzzati, Canetti ar fi fost marginali, Thomas Mann s-ar fi bucurat de cota lui Ivasiuc, Joyce ar fi fost socotit schematic, lui Proust i-ar fi lipsit multe - nu-i plăcea nici lui Călinescu, comentatorul nostru cel mai receptiv la nou -, Dostoievski ar fi fost strident, Knut Hamsun ar fi făcut o figură de rural fanat,Truman Capote ar fi fost facil, Bukowski mizerabilist, doar Salinger ar fi fost comentat favorabil de criticii tineri. La o asemenea exigență, ar fi trebuit să plouă cu capodopere în literatura noastră, dar rareori mi s-a întâmplat să las din mână o carte străină pentru una românească. Gustul unui critic face mult - uneori chiar o direcție literară! -, dar nu e totul. Ca să nu ne cădem în prăpăstii nevăzute și să ajungem cu proza unde ajunsesem prin anii 80-90, e corect ca un critic să spună : ”Cutare carte e bună, îmi place, cutare carte nu-mi place, dar nu-nseamnă că e proastă.” E normal ca criticul să n-aibă pretenția că sunt valoroase numai cărțile care îi plac. Nici lui E. Lovinescu nu-i mergeau la suflet toți scriitorii valabili ai momentului. Dacă unui cronicar îi place Costache Olăreanu și nu-i place Fănuș Neagu înseamnă că și Costache Olăreanu este un scriitor demn de atenție și nicidecum că Fănuș Neagu este un scriitor care n-a scris nimic important. Gustul nu trebuie să fie singura armă a unui critic. Dincolo de posibilitățile de exprimare, empatia, intuiția și conștiința alterității sunt însușiri care fac dintr-un cititor un critic literar. Acesta din urmă trebuie să admită, cu nobilă modestie, că în peisajul literar sunt și lucruri care scapă înțelegerii sale. ( Ion Barbu scria că Lovinescu, comentatorul cel mai deschis către modernism, înțelege poezia precum percepe orbul un tablou! ) El valorizează partea pe care o înțelege din literatură și poate vedea restul ca pe o virtualitate ce poate fi definită/numită și de altcineva, pentru a i se da dreptul la existență.

Cărţile mele sunt vii

În Convorbiri cu Marin Preda, poetul Florin Mugur mărturiseşte că niciodată nu a văzut, în casa marelui prozator, foi scrise, caiete sau cărţi. Mobilă, curăţenie, linişte şi doamna Preda care se uita la televizor.
În contrast cu teleormăneanul, Vasile Voiculescu, scriitorul, sfântul şi doctorul care îi îngrijea pe bolnavii săraci fără să primească onorariu, avea o cameră pline de manuscrise, unde nu lăsa pe nimeni să intre. Se spune că hârtiile erau ţinute în mare dezordine.
Mă mutasem într-o nouă locuinţă, iar cărţile mele lăsau să se vadă că le răsfoiam des. Noii prieteni - aşa credeam pe atunci, că îmi sunt prieteni ! -, neavând ce să spună urât despre mine, mormăiau, la un pahar, că... nu-mi aranjez bine cărţile. Sigur, ale lor erau ordonate pe vecie ! A fi prieten cu cineva înseamnă, pentru unii, a-l mânji constant pe respectivul cu toate mizeriile care îţi vin la îndemână. Am ajuns la concluzia că în anumite medii sociale nu-ţi poţi face prieteni dacă nu dovedeşti abilităţi deosebite în manevrarea noroiului şi în săpăturile subterane.
Făcându-mi ordine în cameră, am încercat să îndepărtez mai multe volume şi le-am scos pe hol, pentru a le pune în biblioteca mai mare, pe caree o am în altă aripă a casei. După două zile le-am adus înapoi. Mi-am dat seama că opurile care mă înconjoară sunt  vii şi nu pot trăi fără ele. N-au astâmpăr şi mă înconjoară, jucăuşe şi afectuoase, ca nişte pisici.
Îl recitesc pe Borges pentru a-mi regla mecanismele minţii.
Pe Cehov când sunt obosit şi descurajat.
Pe Faulkner când încep să scriu o nouă carte.
Pe Hemingway, Caldwell şi Steinbeck în momente de acalmie.
Pe Dostoievski la început de vacanţe.
Pe Canetti când uit să vorbesc.
Pe Thomas Mann când simt că nu voi muri niciodată.
Pe Kafka şi Musil când mă simt invincibil.
Pe Gide când decid că nu voi mai scrie.
Pe Joyce, Gogol şi Lowry când nu-mi mai amintesc cum se caligrafiază cuvintele.
Pe Kennedy Toole când speranţele se încăpăţânează să nu mă părăsească.
Pe Louis-Ferdinand Céline când încerc să-mi revin din depresie.
Pe Dino Buzzati când bănuiesc că fericirea se ascunde în spatele uşii mele.
Când fata mea era mică, îi punea lui Moş Nicolae, pe prag, o prăjitură şi un  un pahar cu Coca-Cola şi mă ruga să mă pun la pândă pentru a-l prinde, în toiul nopţii, pe musafir. Voia să-l cunoască pe sfântul care este atât de bun şi îi iubeşte toţi copiii din lumea asta.
Eu adormeam, cineva mânca prăjitura şi bea Coca-Cola, iar pe Moş Nicolae nu l-am prins niciodată.
Am văzut până acum doar călcâiele unei necunoscute care fuge, probabil, până să deschid uşa.
Sunt condamnat să-l recitesc de-a pururi pe Buzzati.