Despre arta literară

     Radu Aldulescu are o însuşire rar întâlnită în rândul marilor scriitori. El gustă şi apreciază la superlativ şi operele prozatorilor care au o scriitură total diferită de a sa. De pildă, citeşte cu plăcere literatură fantastică, săracă la capitolul oralitate, dar şi romane concepute într-un stil minimalist. Această empatie literară este specifică autorilor care sunt şi mari spirite, stând mai degrabă sub regimul excepţiei. Majoritatea oamenilor de litere nu-şi admiră decât propria operă, fiind refractari la propunerile literare ale confraţilor.  Pe cine admirau Celine şi Eugen Barbu? Totuşi, Hugo îl aprecia pe Balzac, Malraux pe Celine, Thomas Mann pe Knut Hamsun. Chiar şi tăcutului Sadoveanu îi plăceau poeziile lui Labiş. Cel mai puţin selectiv era Nichita Stănescu, care îi sălta în slăvi pe toţi producătorii de texte.
       În opinia mea, nu există o formulă care poate fi numită "cea mai bună". Fiecare scrie potrivit convingerilor şi posibilităţilor sale artistice. Şi poate că nu e bine nici să-i comparăm pe scriitori între ei : Faulkner este mai mare decât Hemingway, un romancier care creează personaje rotunde este superior unuia bidimensional etc. Cu toate că împărtăşesc părerea prietenului Dan Miron despre Hemingway, îmi place autorul Zăpezilor de pe Kilimanjaro : povestirile sale sunt printre cele mai bune care s-au scris vreodată. Pot spune doar că sunt perioade în care mă simt mai puţin atras de el.
        Când cineva nimereşte expresia ideală, într-un cadru perfect adecvat talentului său, se naşte capodopera. E un mod de a-ţi ajunge visul din urmă. Două probleme apar aici. În primul rând, gustul estetic al prozatorilor, poeţilor şi criticilor care scriu cronici, face direcţia literară a momentului. Mai exact, sunt pe linie acele cărţi care le plac lor. Argumentele vin abia după aceea : construim teorii în jurul unor impresii. Dar unele cărţi ies din orizontul de aşteptare al criticilor. E interesant ce se întâmplă cu acestea. În al doilea rând, naturalul este supralicitat în detrimentul artificialului. Pe vremuri, un cunoscut poet optzecist îmi spunea că grupul lui vrea să introducă realitatea în poezie. Văd că şi acum se merge până la refuzul oricărei convenţii literare. Viaţa trebuie să fie totuna cu literatura. Cum şi eu sunt deschis, ca cititor, către toate mijloacele artistice, parcurg cu plăcere orice op reuşit, scris cu asemenea intenţii. Însă nu mă pot împiedica să nu observ că nu există literatură fără convenţie. Literatura şi viaţa nu se pot confunda. Nici măcar nu se pot copia ca în oglindă. Artificialul şi transfigurarea se strecoară treptat, pe neobservate în pagină, cu sau fără voia noastră, iar convenţia se poate instala prin stil. Chiar stilul / lipsa de stil este o convenţie. Un roman care se doreşte non-estetic, adică jurnalul / reportajul unor experienţe strict personale, face brusc nedoritul salt în estetic, dacă are rezonanţă în planul adevărurilor general-umane, al valorilor şi arhetipurior de tot felul.

P.S. Ca să fiu corect până la capăt, e necesar să precizez că Eugen Barbu citea, cu multă bucurie, cărţile poeţilor români. Voi scrie un text dedicat lui Eugen Barbu.