Sfârșitul unei controversate probleme de istorie literară

 Zeci de ani am fost și eu victima unei mistificări literare, aparținând lui Eugen Barbu, care spunea, prin 1984, într-un interviu din Revista noastră că Moromeții I ”va rămâne o capodoperă”, dar și că ”țăranul român, cam dostoievskian, după mine, nu mai are aerul patriarhal de altădată; nu mai e snovos, ci dubitativ; e șiret, dar repet, de la nume ( cam rusesc, vezi Ilya Muromeț, care stă pe șanț și vorbește de alții de rău) și până la caracterul destul de discutabil, mi se pare cu totul particular și nereprezentativ, dacă ar fi să ne gândim la esența românească a personajului.” Perfid atac sub centură!
     Ideea originii străine a numelui lui Ilie Moromete a prins rădăcini trainice, iar cercetători serioși au arătat că antroponimul Ilie Moromete își are originea în numele unui erou de bâline ucrainene, Ilya Murometz.În masiva sa carte Marin Preda. Portret între oglinzi,( ED. AIUS, Craiova, 2015) cunoscutul istoric literar Stan V. Cristea urmărește, cu acribia-i cunoscută, meandrele problemei în discuție, consemnând, cu onestitate și pe larg, fiecare punct de vedere. Sunt luate în discuție lecturile scriitorului, dar și faptul că ”vicleanul scriitor valah” a vrut să-i impresioneze pe staliniști și să obțină unele avantaje. După multe pagini înțesate de referințe apăsat cărturărești, se ajunge la concluzia cea mai simplă cu putință. Există, în Siliștea-Gumești, o uliță a Moromeților :” cu Ilie Moromete, Niculae Moromete, cu Gheorghe Moromete” Numele ”ai lu' Moromete” se păstrează și astăzi, ”iar scriitorul, fascinat probabil de sonoritatea lui, l-a transferat în familia sa, a Călărașilor”, după cum scrie Dobre I. Burcea-”Siliștean” - nefericit pseudonim, dacă mi se permite, al unui profesor din Videle - în cartea sa Marin Preda și universul Moromeților - adevăr, ficțiune, mit (2006), un fel de compunere documentară, girată de însuși Eugen Simion, iremediabil îndrăgostit de lumea operei lui Preda.
   În fine, chestiunea fiind pe deplin elucidată, deși unii o țin înainte cu Ilya Murometz, trebuie să remarcăm că impozantul op al lui Stan V. Cristea conține o impresionantă iconografie. Îl găsim aici și pe adevăratul Ilie Moromete, un bătrân cu pălărie și cu mustăți albe, sprijinindu-se în ciomag, alături de baba sa.
Aș vrea să închei cu o idee care să nu fie luată ca o răutate. Constat mereu, cu surprindere, că Marin Preda nu și-a folosit mai deloc imaginația în opera sa. N-a inventat, adică, mai nimic, ci doar a selectat faptele reale și le-a dat o anumită coerență. E și ceea ce constata, într-o scrisoare din ultimele sale luni de viață, poetul Geo Dumitrescu. Și mai uimitor este că scriitorul a folosit numele reale ale sătenilor săi, stârnindu-le adeseori furia.
 Păi, dacă Preda ar fi fost grătian, ar fi pățit-o rău de tot!

P.S. Cartea lui Stan V. Cristea lămurește și alte probleme importante legate de opera și biografia lui Preda : debutul absolut, anii de studii, relațiile cu alți scriitori și cu membrii familiei. E un volum care ar merita o serie de articole, nu o consemnare grăbită, precum cea de față.

Două cuvinte despre Eugen Barbu

     S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că intelectualul român suferă de monoteism cultural, un adevărat complex al cifrei 1 :  un singur mare scriitor, un singur mare filosof, un singur mare eseist, etc.  Mentalitatea aceasta atrage după sine cultul personalităţii şi obsesia unanimităţii. Să-i luăm, de pildă, pe Marin Preda şi Eugen Barbu. Ei reprezentau tipul de scriitor-prizonier al propriei modalităţi de a scrie : Preda în mai mare măsură decât Barbu - fin degustător de poezie şi specialist în Mateiu Caragiale. Problema era că fiecare dintre cei doi se considera singurul scriitor cu adevărat important şi avea pretenţia să fie elogiat în cor, de toată lumea, iar când celălalt era lăudat de critici, se făcea negru de supărare şi începea să să arunce cu zoaie în adversarul care îi fura gloria literară. Situaţia cu pricina i-a prilejuit unui critic o obesrvaţie amuzantă : " Scriitorul român vrea să fie singur în literatură. "  Confruntarea cu iz de scandal şi de intoleranţă dintre posesorii a două viziuni artistice total diferite, Preda şi Barbu, era, desigur, dovada lipsei de maturitate a a literaturii noastre. E adevărat că la noi nici nu merge să umblăm cu jumătăţi de măsură. Scriitorul luat în discuţie este făcut geniu sau este desfiinţat. Uneori nici autorii nu suportă comentariile nuanţate : vor să li se ridice osanale în mod necondiţionat.
     Este o imensă eroare / nedreptate că unii critici importanţi îi refuză lui Eugen Barbu statutul de mare scriitor. ( Omul era un maestru în a-şi face duşmani. Şi nu voi uita niciodată atacurile murdare, incredibile, la adresa unor poeţi, prozatori şi critici literari străluciţi ai literaturii române. Mă indispuneau cumplit, îmi provocau un rău fizic. Sunt, într-adevăr, lucruri care nu se fac. ) Am recitit Groapa anul trecut şi sunt convins că este o capodoperă, unul dintre cele trei-patru-cinci cele mai bune romane româneşti din toate timpurile, alături de Cronică de familie, Moromeţii, Craii de Curtea-Veche şi Cartea Milionarului. Expesivitatea lui Barbu este inconfundabilă, mediul zugrăvit te izbeşte prin autenticitate, iar personajele se mişcă aievea, sunt vii, convingătoare. Cu ochiul la pândă şi cu urechea lacomă de dialoguri neconvenţionale, Barbu a dat unul dinte textele de neuitat ale limbii române. Excesele şi imperfecţiunile - taxate fără milă de recenzenţi! - sunt în firea creatorilor înzestraţi cu geniu literar. ( Prozatorula scris şi a rescris mai multe variante ale cărţii. În prealabil copiase, să-şi facă mâna, cele mai reuşite opere ale lui Călinescu. ) Câteva dintre nuvelele lui Barbu pot intra în orice antologie a genului, iar Princepele este o carte de excepţie, uşor încărcată de aluviuni lexicale, cu pasaje parazitare - prefer, la acest capitol, Calpuzanii lui Silviu Angelescu şi După mine, o zi de Ioan Dan Nicolescu -, dar Săptămâna nebunilor m-a încântat de la primele pagini. Bijutier literar şi profesionist al scrisului, Eugen Barbu este un stilist desăvârşit, folosind un limbaj al său, pe jumătate inventat, pe jumătate arhaic-cronicăresc - a şi plagiat din nişte cronici! -, ca o pecete de prinţ plebeu, discreditat.
Dintre volumele importante ale lui Barbu n-am citit Ianus. Îl caut în continuare prin librării şi prin anticariate.

Despre arta literară

     Radu Aldulescu are o însuşire rar întâlnită în rândul marilor scriitori. El gustă şi apreciază la superlativ şi operele prozatorilor care au o scriitură total diferită de a sa. De pildă, citeşte cu plăcere literatură fantastică, săracă la capitolul oralitate, dar şi romane concepute într-un stil minimalist. Această empatie literară este specifică autorilor care sunt şi mari spirite, stând mai degrabă sub regimul excepţiei. Majoritatea oamenilor de litere nu-şi admiră decât propria operă, fiind refractari la propunerile literare ale confraţilor.  Pe cine admirau Celine şi Eugen Barbu? Totuşi, Hugo îl aprecia pe Balzac, Malraux pe Celine, Thomas Mann pe Knut Hamsun. Chiar şi tăcutului Sadoveanu îi plăceau poeziile lui Labiş. Cel mai puţin selectiv era Nichita Stănescu, care îi sălta în slăvi pe toţi producătorii de texte.
       În opinia mea, nu există o formulă care poate fi numită "cea mai bună". Fiecare scrie potrivit convingerilor şi posibilităţilor sale artistice. Şi poate că nu e bine nici să-i comparăm pe scriitori între ei : Faulkner este mai mare decât Hemingway, un romancier care creează personaje rotunde este superior unuia bidimensional etc. Cu toate că împărtăşesc părerea prietenului Dan Miron despre Hemingway, îmi place autorul Zăpezilor de pe Kilimanjaro : povestirile sale sunt printre cele mai bune care s-au scris vreodată. Pot spune doar că sunt perioade în care mă simt mai puţin atras de el.
        Când cineva nimereşte expresia ideală, într-un cadru perfect adecvat talentului său, se naşte capodopera. E un mod de a-ţi ajunge visul din urmă. Două probleme apar aici. În primul rând, gustul estetic al prozatorilor, poeţilor şi criticilor care scriu cronici, face direcţia literară a momentului. Mai exact, sunt pe linie acele cărţi care le plac lor. Argumentele vin abia după aceea : construim teorii în jurul unor impresii. Dar unele cărţi ies din orizontul de aşteptare al criticilor. E interesant ce se întâmplă cu acestea. În al doilea rând, naturalul este supralicitat în detrimentul artificialului. Pe vremuri, un cunoscut poet optzecist îmi spunea că grupul lui vrea să introducă realitatea în poezie. Văd că şi acum se merge până la refuzul oricărei convenţii literare. Viaţa trebuie să fie totuna cu literatura. Cum şi eu sunt deschis, ca cititor, către toate mijloacele artistice, parcurg cu plăcere orice op reuşit, scris cu asemenea intenţii. Însă nu mă pot împiedica să nu observ că nu există literatură fără convenţie. Literatura şi viaţa nu se pot confunda. Nici măcar nu se pot copia ca în oglindă. Artificialul şi transfigurarea se strecoară treptat, pe neobservate în pagină, cu sau fără voia noastră, iar convenţia se poate instala prin stil. Chiar stilul / lipsa de stil este o convenţie. Un roman care se doreşte non-estetic, adică jurnalul / reportajul unor experienţe strict personale, face brusc nedoritul salt în estetic, dacă are rezonanţă în planul adevărurilor general-umane, al valorilor şi arhetipurior de tot felul.

P.S. Ca să fiu corect până la capăt, e necesar să precizez că Eugen Barbu citea, cu multă bucurie, cărţile poeţilor români. Voi scrie un text dedicat lui Eugen Barbu.

Muzici şi scene

Ţin minte cât de încântat am fost când am reuşit să-mi procur, prin anii 90' ai secolului trecut ( când trecu oare atâta amar de vreme ? ), Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Urmăream cu atenţie planul editorial al Nemirei şi aşa s-a întâmplat să-mi sară în ochi cărţile lui Aldulescu şi John Kennedy Toole. Am mai scris într-o recenzie că autorul Sonatei pentru acordeon a realizat o performanţă literară fără precedent, întorcând romanul românesc, aproape anemiat ca specie, la sursele sale primare de inspiraţie. Citindu-l pe Radu Aldulescu, am avut revelaţia că marea literatură, vie şi plină de forţă, n-a murit.
Şi atunci m-am reapucat de scris, după o pauză de mulţi ani.
Există, printre prozatori, pictori, muzicieni, dramaturgi, arhitecţi şi exploratori de ţinuturi noi, uneori enigmatice.
Radu Petrescu este, fără dubii, un pictor delicat, un desenator.
Marin Preda dramatizează în direcţia comicului.
Mircea Eliade este un explorator fascinant al unor lumi necunoscute, stranii, aflate la limita nebuniei şi a neantului.
Eugen Barbu şi Agopian creează stampe de epocă, lucrate în borangic şi în fir de aur.
Rebreanu este un constructor plin de răbdare.
Paul Georgescu este deopotrivă un pictor utilizând culori tari şi un muzician greu de imitat.
Camil Petrescu, Blecher şi Holban întocmesc nişte dosare de existenţă în care oscilaţiile umanului, cu fluxuri şi refluxuri afective, sunt esenţiale.
Ioan Mihai Cochinescu este muzician. Poate că şi Ovidiu Nimigean, Cimpoeşu sau Dumitru Ungureanu.
Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
Să tot citeşti literatură română !

P.S.Pentru a-i situa corect pe harta mea de cititor, îi voi reciti pe mai mulţi autori pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi îi voi citi pe câţiva care mi-au stârnit interesul.

Orbirea scriitorilor

"Am observat o incercare furisa de a-i pune in opozitie pe un anume domn Marcel Proust de aici si pe semnatarul acestei scrisori. Am citit cateva pagini de-ale lui. Nu-i pot remarca nici un talent deosebit, dar eu sunt un prost critic."
Sunt cuvintele lui James Joyce, reamintite de scriitorul T. O. Bobe pe Facebook.
Mi se pare de neimaginat ca un mare autor să nu recunoască meritele altuia. Să nu te bucuri de paginile reuşite scrise de altcineva mi se pare a fi semnul unui caracter meschin. Sau este vorba aici de o incompatibilitate structurală ? Dar, dacă este aşa, de ce este aceasta afirmată cu atâta violenţă ?
Lui Joyce nu-i plăcea Proust.
Elio Vittorini îl ura pe Giuseppe Tomasi di Lampedusa.
La fel Macedonski pe Eminescu.
Ion Barbu şi Arghezi nu se apreciau unul pe celălalt.
Mai mobil şi mai inteligent, Eugen Ionescu putea să demonstreze, cu acelaşi aplomb, că un contemporan este şi genial, şi tâmpit, în acelaşi timp.
Breban nu agrea literatura lui Preda.
Camil nu-i citea pe contemporani cu plăcere, considerându-se singurul scriitor român veritabil.
Preda şi Eugen Barbu nu se înţelegeau.
Cititor mai rafinat, Barbu devora poezia contemporanilor săi şi chiar scria despre aceasta cu o oarecare aplicaţie.
Şi mai grav este ca un critic să nu intuiască valoarea unui scriitor.
Este ştiut cazul lui Sainte-Beuve care n-a priceput noutatea poemelor lui Baudelaire.
Şerban Cioculescu scria că volumele de versuri ale lui Marin Sorescu sunt " proză curată" şi l-am auzit cu urechile mele pe bătrânul critic, la un festival de poezie "Dimitrie Bolintineanu", că "necuvintele" lui Nichita ar fi o găselniţă "demenţială", în sens piorativ.
Deşi conservator la nivelul principiilor artistice, Călinescu era genial şi deschis către toate formulele literare şi chiar şi către originalul, pe atunci, Marin Sorescu.
Poate că există însă şi o artă a admiraţiei şi sunt impresionat când un scriitor întinde mâna unui confrate ori scrie despre el cu empatie, deşi cei doi promovează tipuri de literatură total diferite.
Hugo votându-l pe Balzac pentru a fi primit la Academia Franceză.
Thomas Mann lăudându-l pe Knut Hamsun, care tocmai primise Nobel-ul
Malraux susţinându-l pe Céline pentru ca autorul Morţii pe credit să fie publicat.
Eminescu scriind cu pietate despre înaintaşii săi.
Jebeleanu şi Stancu ajutându-şi colegii din punct de vedere material şi recomandându-i călduros unor oameni cu relaţii.
Nichita Stănescu elogiindu-şi confraţii, fără deosebire de vârstă ori importanţă literară.
Prin asemenea gesturi, frumuseţea umană se manifestă plenar.