Un testament literar

         Am paisprezece cărți scrise și nepublicate. Dacă n-aș ști că în țărișoara asta există editori ca Teodor Dună și Cosmin Perța, n-aș mai avea nicio motivație să public vreun op. Nu din cauza situației politice în România sau din lipsă de audiență, ci din omenescul și eternul sentiment al zădărniciei. Probabil că voi mai tipări trei manuscrise. Dacă nu voi apuca să le țin în mână, ca pe obiecte estetice, nici pe acestea, voi lăsa textele în grija unor prieteni : doi poeți, trei critici, doi romancieri și unul care practică toate genurile literare, cu egală strălucire. Sunt un norocos. Cine mai are, într-o viață, atâția oameni de încredere?
Și revin la obsesia care mă bântuie : prea multe cuvinte și prea puține lucruri spuse. Am definitivat, în linii mari, trăsăturile poemului romanesc, la care mă gândesc de multă vreme, dar nu ăsta e tema de azi.
       Mă gândesc la textul liric, care este cea mai concentrată modalitate de a imagina frumosul. Sunt printre cei care știu să asculte. Pentru un om sau pentru un scriitor, nu e puțin lucru. ( Geo Bogza a repetat mulți ani prietenilor săi : ” Pe piatra mea de mormânt să scrieți că am fost luptător antifascist, nu legionar, ca Eugen Barbu.” În cazul meu, epitaful neformulat încă ar trebui să se refere la faptul că îi iubesc pe cei care fac lucruri frumoase/nebune. )  Pot admira, fericit, realizările altora. Nu știu dacă stăpânesc arta de a admira, cum s-a exprimat astralul Ovidiu Nimigean, dar nu degeaba, pe vremuri, toți poeții începători mă înghesuiau prin unghere, pentru a-mi citi producțiile lor. ”Războiul e tancul ce rupe asfaltul” suna un vers scris de un universitar ardelean, pe care Marius Bădițescu îl depistase că ar fi avut o afecțiune cardiacă. ( Marius știa multe, chiar și grafologie.) Nu de florile mărului, o celebritate universitară de azi mă ținea treaz toată noaptea, în armată, pentru a-mi prezenta poeziile și prozele sale. Nu erau rele deloc și mă mir că eminentul meu prieten a ales, în cele din urmă, eseul academic. Ajuns aici, sunt dator cu o mărturisire. În ciclul gimnazial, n-am făcut practic deloc literatură. Dascălul nostru, care făcuse Școala Normală, fusese legionar ( în mod ciudat, o stradă din localitate îi poartă numele! )și știa să-și tortureze fizic elevii după metode variate și incredibile ( inchizitorii erau mici în comparație cu cruda sa inventivitate!), nu era capabil să predea și să verifice decât tot ce se învârtea în jurul întrebării : ”Despre ce e vorba în...?” Vorba unui preot, prietenul și colegul meu de suferință, decedat prematur : ” A. te bătea până când știai mai mult decât știa el!” Aia era adevărata măiestrie pedagogică! Când magistrul a aflat că un coleg al meu, Panait Voicu ( Găzoi), citise Frații Jderi, a făcut fețe-fețe, și-a dres glasul, tușind îndelung, s-a ridicat de la catedră în semn de mare respect și a spus cu o voce sugrumată de emoție : ” Ia te uită, domnule! Chiar ai citit Frații Jderi? Cinste ție și părinților tăi! Să ții minte toată viața că asta e o înfăptuire măreață.” De atunci a evitat să-l mai ciomăgească pe băiat, îl ocolea la întrebările mai grele, dar nici nu l-a mai întrebat vreodată ce citea. Se temea că i se va spune un titlu de care nu auzise. ( Apropo, profesorul de civilizație britanică al fiicei mele nu auzise de Harper Lee și de celebrul ei roman, Să ucizi o pasăre cântătoare. Scena se petrecea la vestitul Colegiu Gheorghe Lazăr. ) Pentru mine, literatura era o junglă, un labirint pe care îl descopeream pe cont propriu, mereu uluit de farmecul și de noutatea sa. Cea mai intensă trăire, o electrocutare livrescă, a fost când am citit prima oară un poem dintr-o carte a lui Bacovia, singurul poet care e genial pe fiecare rând și chiar în cele mai proaste versuri ale sale. ( Sigur, dacă le-ar fi scris altcineva, ceva nu s-ar fi potrivit și ar fi rămas niște texte ratate, niște mormane de cuvinte moarte. ) Am zis : ”Dacă asta e poezia, cea mai mare fericire dată omului pe pământ este să o scrie sau să o citească.!„ Trăiam niște sentimente stranii, le recunoșteam, erau numai ale mele, însă îmi păreau noi și surprinzătoare. Erau cuvinte care veneau dintr-o altă lume.Ș i am recitit în neștire textul, iar după aceea tot volumul, de mai multe ori.
Revăzând, prost dispus, unele pagini din Arghezi, Barbu sau Blaga, poți trăi momente nefericite, când te gândești la meșteșug excesiv, manufactură literară, la rebusuri lirice, la poezia leneșă, la pitoresc ieftin și la argumentele lui Eugen Ionescu din volumul Nu.  În cazul lui Bacovia, cele mai prizărite schițe îți par amprentele unui zeu aflat în agonie.
Bacovia, unicul, supremul poet.
Până la urmă, asta e totul. Să scrii un număr de poeme, ca Bacovia, Poe, Voiculescu, Bukowski, Rimbaud ( pe limbă îmi vin trei nume de poeți contemporani, dar îi trec sub tăcere, pentru a nu-i supăra pe ceilalți), apoi să taci.
Scriitorii sunt datori cititorilor lor și cu tăcerea.
Ultimele clipe mă vor prinde scriind poeme.
Adică așa cum începusem cândva.

O minte frumoasă

Reiau textul publicat la moartea lui Marius Bădițescu, unul dintre cei mai înzestrați și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut, un potențial mare scriitor. Am revăzut o înregistrare în care el vorbește despre Dostoievski, făcută pentru un post de televiziune - https://www.youtube.com/watch?v=P6VbcaE9HJw - și mi-am dat seama, cu multă amărăciune, că îi uitasem vocea.

  Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M. B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M. B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca în cap.

         M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști, băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl lui M. B. a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul pregătit și a apărut, după multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând pe culme, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.

     M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Reproduc mai jos ce mi-a scris un prieten comun, poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. Terminasem facultatea, plecasem din cămin, dar ei rămăseseră acolo. 

        Griguţ nu e popă, cum greşit ai înţeles tu, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care, nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.

       Fază cu M. B : la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu vodci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar, câțiva actori, printer ei, sigur Vasile Nițulescu. M. B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în ditamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.

Nu l-am mai văzut pe M. B. din 1981.

     Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.

Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos. Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?

Poate de aceea Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat, iar Nino Stratan și-a pierdut răbdarea.

  Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor lumina singurătatea.

Daniel Pișcu

     Cine urmărește fenomenul literar știe că Daniel Pișcu este unul dintre liderii incontestabili ai generației '80. Îmi aduc aminte că atunci când citea la Cenaclul de Luni, era comentat cu entuziasm de Mircea Cărtărescu, iar Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Călin Vlasie și Florin Iaru îl umpleau de elogii.  Nicolae Manolescu, tatăl bun al acestei generații de poeți, a scris că Daniel Pișcu este precursorul tuturor optzeciștilor. Prin scânteietoarele sale  vorbe de duh, Pișcu îl eclipsa uneori pe Stratan, care nu accepta totdeauna cu fair-play înfrângerea și uneori se îmbufna la poantele scoase la foc continuu de Daniel. Totuși, atmosfera se destindea și simțeam că ne aflăm într-un loc civilizat, populat de mari poeți. Dintre sutele de calambururi pe care Daniel le improviza, îmi vine acum în minte una care a făcut să explodeze cenaclul. Cineva, într-o discuție, a folosit construcția „poeți nichiți”.

- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?

- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.

Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :

- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?

- Frumoasă, răspundea fata încântată.

Venea în cămin și-mi zicea :

- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?

Și mă delecta și pe mine.

Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :

- Cine e ?

- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.

- Chiar El ? întrebam eu.

- Chiar El.

A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !

Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt, cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.

Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.

- Tu de ce naționalitate ești ?

- Egiptean, spunea el, fără să ezite.

- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?

- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.

O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătească seminariile. Era o frumusețe.

- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.

- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?

Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :

- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.

Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :

- Je suis tombé amoureux de vous !

Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.

Daniel Pișcu a scris un roman uimitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea cartea ( a terminat-o cu o lună înainte de a ajunge eu în campusul studențesc! ) , fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !

În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :

- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.

- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?

- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !

- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.

O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.

- Ce înveți tu, Miki, acolo ?

- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.

- Și cum vine treaba cu lema asta ?

Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.

A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :

- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.

- Poftim ? Lema... ce.. ?

- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici. Dacă luăm personajul... și...

- Sigur, sigur,  cum să nu! s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală  ! Zece, mulțumesc !

Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.

Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el.  Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat ulterior, de la distanță, într-o împrejurare foarte importantă pentru mine.

Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe  necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Valentin, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan, Marin Neagu, Călin Mihăilescu, Călin Ciubreag, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Romulus Bucur, Ionică Banu, Marius Bădițescu, Adrian Radu și alții care nu-mi vin acum, din păcate, în minte. Ei mă fac să mă simt mândru că sunt om și scriitor român.