Daniel Pișcu

     Cine urmărește fenomenul literar știe că Daniel Pișcu este unul dintre liderii incontestabili ai generației '80. Îmi aduc aminte că atunci când citea la Cenaclul de Luni, era comentat cu entuziasm de Mircea Cărtărescu, iar Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Călin Vlasie și Florin Iaru îl umpleau de elogii.  Nicolae Manolescu, tatăl bun al acestei generații de poeți, a scris că Daniel Pișcu este precursorul tuturor optzeciștilor. Prin scânteietoarele sale  vorbe de duh, Pișcu îl eclipsa uneori pe Stratan, care nu accepta totdeauna cu fair-play înfrângerea și uneori se îmbufna la poantele scoase la foc continuu de Daniel. Totuși, atmosfera se destindea și simțeam că ne aflăm într-un loc civilizat, populat de mari poeți. Dintre sutele de calambururi pe care Daniel le improviza, îmi vine acum în minte una care a făcut să explodeze cenaclul. Cineva, într-o discuție, a folosit construcția „poeți nichiți”.

- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?

- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.

Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :

- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?

- Frumoasă, răspundea fata încântată.

Venea în cămin și-mi zicea :

- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?

Și mă delecta și pe mine.

Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :

- Cine e ?

- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.

- Chiar El ? întrebam eu.

- Chiar El.

A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !

Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt, cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.

Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.

- Tu de ce naționalitate ești ?

- Egiptean, spunea el, fără să ezite.

- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?

- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.

O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătească seminariile. Era o frumusețe.

- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.

- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?

Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :

- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.

Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :

- Je suis tombé amoureux de vous !

Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.

Daniel Pișcu a scris un roman uimitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea cartea ( a terminat-o cu o lună înainte de a ajunge eu în campusul studențesc! ) , fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !

În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :

- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.

- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?

- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !

- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.

O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.

- Ce înveți tu, Miki, acolo ?

- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.

- Și cum vine treaba cu lema asta ?

Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.

A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :

- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.

- Poftim ? Lema... ce.. ?

- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici. Dacă luăm personajul... și...

- Sigur, sigur,  cum să nu! s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală  ! Zece, mulțumesc !

Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.

Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el.  Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat ulterior, de la distanță, într-o împrejurare foarte importantă pentru mine.

Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe  necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Valentin, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan, Marin Neagu, Călin Mihăilescu, Călin Ciubreag, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Romulus Bucur, Ionică Banu, Marius Bădițescu, Adrian Radu și alții care nu-mi vin acum, din păcate, în minte. Ei mă fac să mă simt mândru că sunt om și scriitor român.

Ceea ce va rămâne

       Poate mulţi se vor fi întrebat de ce m-am tot agitat în legătură cu Alexandru Muşina. Adevărul e că dispariţia lui m-a afectat puternic, deşi nu-l mai văzusem şi nu mai comunicasem cu el de prin 1980. ( Şi, ca să fiu sincer până la capăt, mă impresionează drama oricărui om pe care îl cunosc. ) Pentru mine rămăsese tânăr şi frumos, purtând perpetuu pe faţă cel mai blând surâs din lume. În 2005, când a murit Ion Stratan, am intrat într-un lanţ de ghinioane incredibile, ajungând pe masa de operaţie a unui spital bucureştean. În final am fost pe punctul de a trece în lumea de dincolo, în urma unei depresii devastatoare. Spre lauda lor, mulţi cunoscuţi au fost solidari cu mine, dar tot atunci am primit o adresă oficială prin care eram anunţat că maşina mea a fost radiată din circulaţie. Mi-am adus aminte de asta când am văzut că lui Szobi Cseh, aflat într-o situaţie disperată, i s-a înmânat o hârtie prin care i s-a interzis accesul în nu ştiu ce sală de antrenament.
În România, răutatea îmbracă forme instituţionalizate, deşi suntem, nu-i aşa, o naţiune declarat creştină. Ne  vine greu să renunţăm la un mod conflictual şi păgubos de a trăi. Ar fi atât de uşor să nu ne mai atacăm unii pe alţii, din respect pentru vieţile celor din jurul nostru.
Acum vreo săptămână, aici a murit un inginer. I s-au descoperit imediat cele mai negre păcate. Urât subconştient avem, dacă nu ne putem abţine să-i ponegrim pe morţi. Oamenii simpli, lipsiţi de interese în zona culturii, fac lucruri de neimaginat pentru bunicii lor, care se orientau ( încă ) după o tradiţie sănătoasă.
        În definitiv, în urma scriitorilor nu rămân numai cărţile lor, ci şi atitudinile care i-au caracterizat cât au trăit.
De pildă, îmi amintesc că Muşina nu făcea deloc compromisuri şi respecta nişte principii frumoase. Era natural şi sincer în dialoguri, spunându-i fiecăruia verde-n faţă ce credea despre el. De aceea nu prea se potrivea cu Stratan, care era mereu protocolar şi plin de menajamente la adresa interlocutorului. Dar amândoi erau civilizaţi chiar şi în cele mai banale împrejurări.
Pentru a-i cunoaşte mai bine, recomand prietenilor mei Cel mai mare roman al tuturor timpurilor de Daniel Pişcu, publicat chiar de Muşina, la Aula, în 2002. Cartea narează întâmplările petrecute în Căminul Studenţesc Grozăveşti în anii '76-'77, dacă nu mă înşeală memoria. Personajele sunt Nino, Sandu, Daniel, Romulus şi ceilalţi.
Când am ajuns eu acolo, în toamna lui '77, Pişcu terminase romanul. Muşina a fost cel care mi-a vorbit prima dată despre textul lui Daniel.

O evocare a lui Alexandru Muşina. Scrisoare de la poetul Valentin Emil Muşat

Ca de obicei, poetul Valentin Emil Muşat reuşeşte să scrie, în Vălenii săi, pe care nu i-am văzut niciodată, cele mai bune evocări ale unor scriitori care dispar absurd şi prematur. Are o consistenţă stilistică şi o forţă a ideii care lipsesc îndeobşte prozatorilor. Înainte de a reproduce scrisoarea lui Muşat, fac două precizări :
1. Nu am fost prieten apropiat cu Alexandru Muşina, aşa cum, în învălmăşeală, s-ar putea înţelege, dar i-am admirat ( Ovidiu Nimigean mi-a scris, spre bucuria mea, că ştiu să admir )  inteligenţa  şi talentul.
2. "Bill", cu diferite variante ( "Bătrânul Bill" etc ), sunt eu.
Iată scrisoarea lui Emil :

"Mare Bill,
Câteva zile bune, lungi cât un capitol din istoria literaturii române, se va vorbi de Muşină, ca şi în cazul lui Nino.Vor fi zile ca un nisip mişcător în care mulţi se vor proclama prietenii lui. Eu nu am fost unul din aceştia, nu pentru că nu mi-aş fi dorit, ci pentru că nu ne-am prea întâlnit. Venea rar prin Bucureştiul anilor 78-79, când stăteam în 6 Martie. Cu blugii tociţi, cu haina cea verde dederistă peste un pulover de lână rustic, cu un ruscac montaniard, trăgea peste noapte la voi în cameră, unde era mereu un pat liber, lângă Vânătoru ( Romulus Bucur ) şi Marinică Preda, mai mereu plecat la o bibliotecară ( bibliotecara de atunci de la Litere, semăna cu Nana Mouskouri - n. m. Ş.T. ). Tu şi Mărin Neagu eraţi în preajma lui şi îl înconjuraţi cu prietenie, Muşină fiind eroul unei studeţiade din care nu lipseau Dulache şi Daniel Pişcu. După Cenaclul de Luni îl aduceaţi şi la noi, sub ghilotina de mondenităţi şi vorbe de duh ale lui Nino ( Ion Stratan - n. m. Ş. T. ). Nu cred că se potriveau, deşi se îngăduiau cu admiraţie reţinută ( cu mari rezerve, eufemistic vorbind - n. m. Ş. T. ). Nu mi-l amintesc să ne fi ajutat să isprăvim vreo sticlă de votcă. Poate cu Vânătoru ( Romulus Bucur - n. m. Ş. T. ) să fi celebrat venirea în Bucureşti cu un degetar de palică ardelenească, ferecat de setea noastră nesfârşită.  Ştiu bine că, aşezat pe patul meu, în faţa lui Nino,  având în spate un afiş cu revista Secolul XX, ne-a citit "Budila Express". Nino îl asculta într-un nor de Snagov, semn că ieşise cu o damă, Mărin îşi rodea mustaţa, tu erai mândru de întâmplare şi povesteai despre o beţie crâncenă în care un ciob de cană l-a rănit pe Dulache, Bădiţescu a fredonat ceva din Maria Tănase ( parcă "Toată lumea-mi zice lotru " ), Ivan voia să dea jos guvernul. Nino a conchis :
- Bătrâneilor, când o să ningă, multe se vor lămuri ! 
Laurenţiu Dumitrescu era în camera de alături, călărind prin pusta minţii sale, cu carnea ideilor sub şaua grelei sale înţelegeri pentru vizita lui Muşină.  M. nu era încântat de viaţa de profesor la un liceu braşovean, iar şicanele cotidiene erau spuse răspicat şi scurt, aforistic, precum la Săpânţa. Apoi mergeaţi la tine în cameră şi el vă recitea din poemele citite la cenaclu. Mai târziu, când el a ajuns cărturar la Braşov, aveam să aflu de la elevii mei care îi fuseseră studenţi cât de mult era iubit pentru a altfel de înţelegere a literaturii şi mai ales întemeiată pe muncă asiduă şi cinstită. Mai mult decât pentru sine, a făcut cărţi pentru alţii. Avea ceva din spiritul acela de iuluminist ardelean, mai presus de clipă, mai aproape de veac. Cum bine ai remarcat, ne apropiem şi noi de orizontul vieţii. Înainte să ne destrămăm cu totul, solidarizarea cu amintirile ne cere, ca în orice mitologie, să ne celebrăm eroii. Sandu Muşină e unul din ei. Înainte de a afla că a murit, am vorbit cu Emil Ionescu, venit să-şi îngroape tatăl în apropiere de Văleni, la Mâneciu, lângă munţii lui Marin Bucur, Gheorghe Tohăneanu şi Valeriu Sârbu. Bătrânul farmacist Ionescu, om de mare înţelepciune şi onoare, a dat locului, pe cheltuiala şi bunătatea lui sufletească, o echipă de tenis celebră şi Europei un lingvist remarcabil.
          
                                   Valentin Emil Muşat "

A murit Alexandru Muşina

            Aflu, de pe blogul lui Radu Vancu, că a murit Alexandru Muşina, unul dintre liderii generaţiei optzeciste. Vestea m-a şocat. De câţiva ani m-am obişnuit ca fotografiile, ca şi oglinzile, să-mi devină ostile. Nu mai vorbesc despre foştii profesori, care s-au transformat în patriarhi. Mă încearcă însă o spaimă cumplită, cioraniană, când aflu că un cunoscut a trecut hotarul lumii fără întoarcere. Aşa s-a întâmplat cu Ion Stratan, Marius Bădiţescu. Ion Zubaşcu - cu care m-am împrietenit în 2010, la decernarea premiilor ASB, când mi l-a prezentat Radu Aldulescu - şi, iată, acum cu Alexandru Muşina.
Radu Vancu, care ştie ce spune, este de părere că Muşina este printre primii trei-patru poeţi optzecişti. Nu e un lucru de ici, de colo.
             Cu Muşina am fost coleg de cămin, în Grozăveşti, în anul universitar 1977-1978, când am avut primele contacte şi cu Daniel Pişcu, Romulus Bucur şi Ion Stratan. Ţin minte că eram impresionat de tânărul înalt, solitar, cu ochi albaştri şi tuns scurt, care îţi vedea constant de treaba lui. Nu participa la beţiile celorlalţi, nu avea inamici cu care să se războiască, dar nici nu părea ataşat în mod special de vreun căminist. Avea multe idei şi le expunea frumos, cu calm, cu umor. Eram cucerit de accentul lui ardelenesc : " O mers, o citit, o fost..." Mie încă nu-mi trecuse depresia din 1976 şi într-o zi i-am povestit cât de mult o iubisem pe o colegă  din liceu, căreia nu îndrăznisem să-i adresez niciodată cuvântul. ( Mai târziu am luat-o ca model pentru personajul Ioana, în Călugărul Negru. )" Băi, Şerbănică, pe tine amorul ăsta te-a terminat şi te va marca pe toată viaţa", mi-a spus, cu vocea sa plăcută, Muşina. Era apreciat de profesori şi chiar devenise amic cu unii dintre ei - cu Silviu Angelescu, de pildă - , dar primele sale texte nu m-au impresionat. El încă nu-şi scrisese poemele puternice şi originale de mai târziu. Ca şi mine, îl aprecia mult pe Alexandru Ivasiuc. Ne-a povestit cum, la nu ştiu ce întâlnire, Ivasiuc l-a auzit vorbind şi, impresionat fiind, i-a promis sprijin literar. Autorul Iluminărilor a murit la cutremurul di 1977 şi prietenia lui Muşina cu romancierul a rămas doar un vis. " Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, altul ar fi fost drumul meu" spunea adesea Sandu, într-o vreme când o carieră literară părea imposibil de realizat în România.
              Nu ştiu dacă este cazul să povestesc un episod oarecum comic din viaţa noastră de căminişti. ( Am mai relatat scena, când am evocat atmosfera din căminele studenţeşti de atunci. ) Muşină stătea cu unul, Diaconescu, în camera din capul holului, lângă scări, în apropierea duşurilor. Erau mai mult plecaţi amândoi. A doua cameră era a lui Laurenţiu, cu care nu eram atunci în relaţii prea bune, iar în a treia locuiam eu şi Marin Neagu. ( Valentin Emil Muşat şi Florin Pripoae aveau să apară un an mai târziu, în 6 Martie. ) Într-o seară de început de vară, când citeam în camera mea, la uşă mi-a bătut cineva, după un cod pe care îl foloseau numai prietenii mei. Celor care nu ştiau ritmul cu pricina nu le deschideam, fiindcă altminteri n-aş mai fi avut timp să deschid o carte. Toc-toc! To-toc-toc ! Toc-toc-toc ! Toc-toc ! am auzit. M-am ridicat şi am descuiat uşa. Pe lângă mine a intrat ca o vijelie Ivan, un prieten nonconformist, rebel, uneori scandalagiu. Avea în mâini două sticle de bere goale şi s-a dus ţanţoş la fereastră. Am închis uşa şi m-am întors la lectura mea. Nu ştiam ce vrea să facă Ivan, care s-a dus la geam şi l-a deschis. Maşina de scris a lui Muşină se auze ţăcănind în liniştea nopţii. Brusc am auzit un zuruit de geamuri sparte şi imediat, de jos, din campus, au răsunat nişte mugete neomeneşti, de negri beţi. Pe urmă, Ivan m-a lămurit ce a vrut să facă. Nu-i plăceau poemele lui Muşina şi a vrut să-i...spargă geamurile, dar le nimerise pe ale lui Laurenţiu, şef peste căminişti şi cel care avea mereu un cui împotriva mea. L-am scos rapid afară pe Ivan şi am închis fereastra. Mă gândeam cu ruşine cum voi da ochii, a doua zi, cu Laurenţiu. Eram noi într-un veşnic conflict, dar n-am conceput niciodată să-i sparg geamurile unui om, pe motiv că nu împărtăşim aceleaşi idei !
Am ieşit doua zi de dimineaţă cu inima cât un purice, să mă duc la facultate. În capul scărilor, ieşind de la duş, Laurenţiu, în mare vervă,  le povestea ceva câtorva colegi care s-au îndepărtat până să ajung în dreptul lor. Am vrut să trec neobservat, dar Laurenţiu m-a oprit, apucându-mă de mână.
- Stai puţin ! Ai văzut ce s-a întâmplat ?
...
Mă aşteptam la acuze şi reproşuri amarnice. Dar inamicul meu avea faţa veselă.
- Băi, a izbucnit el cu entuziasm, au tras negrii ăia, azi-noapte, un chef straşnic !
....
- Da', ştii, straşnic-straşnic ! Mi-au făcut praf toate geamurile !
Pronunţa acel "straşnic", un moldovenism, cu o savoare pe care n-am mai perceput-o la nimeni, nici înainte, nici după aceea.
Băiatul, care se culca devreme, se trezise în zgomotul sticlei sparte, apoi auzise strigătele necontrolate ale africanilor. Aşa că picase măgăreaţa pe ei. Muşina n-avea să afle nicicând în ce pericol fusese.
Nu ştiu dacă Alexandru Muşina a avut prea mulţi oameni care să intenţioneze a-i face face rău, dar am avut constant impresia că este protejat de cineva dintr-o lume superioară.
Acum nu mai sunt atât de sigur de ideea mea.