Eu și Tudor Mușatescu

Fănuș Neagu mărturisește că, pe vremea când ucenicea în ale băuturii,  bea în fiecare noapte vin alb, oferit de Tudor Mușatescu. Dramaturgul avea cancer la gât și sta toată, noaptea, pe terasă, la Mogoșoaia, într-un fotoliu. Încerca să să rămână treaz, fiindcă avea ideea că dacă ar adormi, ar și muri. Din când în când îl striga pe Fănuș și îi comanda doi ”gânsaci” (borcănele) de vin. Unul pentru el, celălalt pentru Fănuș. Nicicând, va mărturisi Fănuș mai târziu, n-am fost mai bine răsplătit pentru un serviciu adus cuiva. Într-un fel sau altul, Mușatescu tot a murit.
Am o mare compasiune față de animale și le iubesc mai mult decât pe oameni, fiindcă sunt ființe fără apărare, la cheremul sadicilor care le ucid cu sălbăticie, le tranșează, le mănâncă, le savurează chinurile. Credeam că somnul le ajută. Am avut un motan legendar, Tom, care a venit bolnav acasă. Credeam că e otrăvit și n-am avut unde să-l tratez. Era cea mai viguroasă pisică pe care am văzut-o. Maidanez fiind, fără pic de grăsime, atârna 10 kg. Îl țineam pe un pat alăturat și când adormea, mă gândeam că se reface. N-a mâncat și n-a băut apă șase săptămâni. Într-o zi, întorcându-mă de la școală, l-am găsit mort, întins pe covor. Am lăcrimat ( era în 2007), dar n-am putut plânge din pricina celor șase antidepresive pe care eram nevoit să le iau pe atunci. L-am înmormântat sub nucul fiicei mele, Nicolle.
Nici somnul nu ne ajută prea mult, în drumul către moarte.
Tudor Mușatescu NU voia să adoarmă, ca să nu moară.
Eu vreau să dorm pentru a NU muri.
Să fie aceasta diferența dintre comedie și dramă?

P.S. Obiectivele noastre, ale oamenilor, sunt, în linii mari și din păcate, aceleași. Triste, mult prea triste.

Viețile paralele

Când eram licean, în fiecare iarnă visam prima ninsoare. Noaptea alergam printre fulgii de nea, iar dimineața fugeam la școală și îi anunțam pe colegii mei : „Astăzi va ninge ! ” Și, într-adevăr, pe la zece dimineața începea să viscolească precum în Mirceștii lui Alecsandri. De vreo două ori s-a nimerit ca miracolul să se producă pe 22 noiembrie, ziua de naștere a fetei de care eram îndrăgostit, dar pe care n-am îndrăznit niciodată să o abordez. Se numea Mariana U. și din 1976 n-am mai știut nimic despre ea. Abia acum, când am finalizat romanul Călugărul Negru - în care am luat-o ca model pentru personajele Ioana și Sevghin ! -,  am aflat că are doi copii, o fată și un băiat, mari și la casele lor. I-am descoperit pe Facebook ! Stranie coincidență !
Pentru mine n-a venit niciodată Moș Nicolae, așa că nu-mi puneam problema dacă există.
Fiica mea era însă atât de uimită de darurile moșului și de puterea acestuia de a străbate instantaneu spații infinite și de a deschide uși încuiate, încât m-a rugat, dacă se poate, să i-l prind pe bătrân, ca să-l vadă și ea. Urma, evident, să îi dăm și noi cadouri și să-l eliberăm, după ce îl vom fi tratat cu bunătăți. Ca să îl facem să întârzie, îi puneam, lângă ghetuțe, un pahar plin cu Cola  - sau uneori cu vin roșu - și două prăjituri. Nicolle adormea prima și, când se trezea, fugea la locul unde amenajasem capcana. Moșul își lăsa darurile și bea fără greș sucul sau vinul, dar uneori uita de prăjituri. „A venit ”, exclama Nicolle, în al noulea cer. Apoi mă întreba de ce nu am reușit să-l capturez. Mă scuzam în fel și chip, dar nicio explicație n-o mulțumea.
De mai mulți ani, Moșul a reînceput să mă ocolească. E clar că nu voi mai avea ocazia să-l sechestrez.
A început în schimb să mi se întâmple tot mai des un fenomen straniu. Stau de vorbă cu diferiți oameni și evocăm momente din copilăria și adolescența noastră. Nu-și mai amintesc nimic din ceea ce le povestesc eu. La rândul meu sunt sigur că ei fabulează la gros, imaginând tot felul de întâmplări  nicicând petrecute în scurta noastră existență pământească.
Fiecare își reinventează viața într-un mod cât mai suportabil, pornind de la trecut, pe care îl reface din temelii.
Spre durerea mea, e clar că ducem vieți paralele, mișcându-ne pe niște canale care nu comunică unele cu altele decât prin vagi sunete, abia auzite în întuneric.