Știrea zilei, Ioan Gyuri Pascu, Facebook-ul și blogăreala

*Îl admir pe Cristian Tudor Popescu din mai multe motive : expresivitatea sa remarcabilă, ideile care îi roiesc în cap, verticalitatea morală. ( Mă rog, unii prieteni mi-au trimis materiale în care reputatul ziarist nu apare deloc într-o lumină favorabilă.) Nu îl invidiez, Doamne ferește, fiindcă nu cunosc această stare de spirit. Pe urmă știu din experiență că violența în limbaj este tot un simptom al depresiei. Nu am nimic de împărțit cu Domnia Sa. Dimpotrivă.  Și e minor faptul că nu sunt convins că eminentul ziarist și scriitor se pricepe la orice - de la tenis la politică și de la cinematografie la poezie - și are totdeauna dreptate. Dar o divergență de opinii poate fi motiv de supărare? Voiam să spun că, spre deosebire de Cristian Tudor Popescu, apreciez la superlativ inteligența lui Mihai Răzvan Ungureanu. Totuși, pentru mine, știrea zilei nu este demisia ultimului, ci moartea unui mare artist, Ioan Gyuri Pascu. A dispărut cel mai bun, cel mai talentat membru al grupului Divertis. Cum spunea cineva, cei buni pleacă repede.
*Spațiul virtual poate fi obiectul unui studiu sociologic. Constați, fără să vrei, că cititorii de bloguri sunt oameni care au parcurs bibliografii și au opinii bine argumentate. Sunt necunoscuți care comentează ca niște veritabili lideri de opinie. Nu mai vobesc de oamenii de cultură. Ei nu lipsesc nici de pe Facebook, dar acolo sunt grupuri formate în jurul unor centre de interes ușor vizibile : literatură și arte, expunerea publică a unor aspecte familiale, știință și curiozități, medicină naturistă, politică, religie etc. Dacă ai prieteni mulți, printre ei se află cetățeni din toate taberele. Așa se face că neaveniții își bagă bățul prin gardul oricui și se simt datori să-și dea cu părerea, în termeni suburbani, despre lucruri de care n-au habar. E igienic să nu amesteci cele două zone ale Internetului. Dacă o faci, te arzi.
* Neagu Djuvara și Mihai Șora au fost decorați de Klaus Iohannis. Doi domni, chiar dacă n-au putut sta în picioare la cântarea imnului. Cred că Djuvara n-a avut putere să se țină vertical, iar Șora n-a vrut să-l lase în ofsaid. Fair-play-ul acestor aristocrați ai minții mă impresionează. În schimb, imaginea finală a lui Iohannis (un om cât muntele, dar care se mai și ridica pe vârfurile pantofilor, rânjind cu gura până la urechi) m-a amuzat teribil. Bătrânii cărturari păreau niște liliputani mecanici, încadrându-l pe Președinte, care pleznea de sănătate și de satisfacție. Să-i recunoaștem totuși, lui Iohannis, meritul de a promova cumva valorile și de a le recunoaște. Ar fi minunat dacă Excelența Sa ar găsi niște pârghii economice prin care să îmbunătățească situația materială a intelectualilor din România de azi.

Bibiloi la concert și frica de Facebook

Era un personaj.
Crescut de bunici, lăsat la voia întâmplării de părinți ( cred că nici nu-și cunoștea tatăl), băiatul se afla într-o veșnică agitație. Fura, ducea tot felul de lucruri, aducea, se bătea, bea, era cu miliția mereu pe urmele lui și umbla după femei de la vârsta de paisprezece ani. Îmi aduc aminte o scenă halucinantă. Într-o noapte, Bibiloi se ținea după o femeie măritată ( destul de în vârstă, cu copii), ducând în mână o găleată plină cu vin. Ei îi plăcea să bea, iar el îi cerea, cu glas rugător, ceva la schimb. Au dispărut în noapte și cred că au căzut repede la învoială. Puștiul era dotat precum Terente.
Era vulgar și expresiv în limbaj. Trec cu vederea lăudăroșenia sa și minciunile pe care mi le înșira. Se întâmpla ca pe stradă să treacă un cunoscut care să întrebe de mine.
- Măi, Gigi e pe acasă? întreba adolescentul, cu o afectare care-l deranja teribil pe Bibiloi.
- Vorbește frumos, că te-ating peste bot! se răstea el.
- Bine, dar ce ți-am făcut? se speria amicul meu.
- Păi așa se vorbește? Măi, Gigi e pe acasă? Vorbește și tu ca un om normal : Bă, șmecheru-ăla dă Gigi o fi, bă, p-acasă?
- Bine, dar...
- Iar începi? A doua oară nu te mai iert!
Într-o zi, Bibiloi s-a decis să se ducă la un concert de muzică populară. Și-a luat la el și merinde, să nu facă foamea prin oraș : ouă fierte, brânză și un coltuc de pâine.
S-a întors de acolo foarte nemulțumit.
- Păi, eu mă duc să-i văz pă Dolănescu și pă Maria Ciobanu cum cântă și să pupă pă scenă și ăia încearcă să mă păcălească?
- Cum naiba să te păcălească?
- Păi, la început a trimes pă unu' cu ochelari și c-o vioară la care a-nceput să scârțâie. Auzi la ei, muzică semfonică!
- Păi, trebuie să trăiască și ăia, mă!
- Ce să trăiască, bă, că dacă ieream mai aproape dă scenă, îl omoram! Cu pâinea nu l-am nemerit, da' l-am prins cu un ou p-o ureche și cu ălălalt pă ceafă, că o și luase la fugă. Îmi pare rău că nu i-am spart ochelarii! Și am rămas și nemâncat!
Nu l-am văzut de patruzeci de ani.
Recent am stat de vorbă cu niște oameni serioși care mi-au explicat că n-au cont pe Facebook. Pe lângă faptul că fiecare proprietar de cont e urmărit ( chiar și cei cu conturi false sunt monitorizați), din jungla miilor de necunoscuți te pasc pericole nebănuite. Oare pe acolo, prin bezna democrației, o fi pândind și un Bibiloi îmbătrânit și înrăit de viață?

P.S. 1. Cum de pe atunci visam să devin scriitor, i-am spus că îl voi face personaj. Multă vreme mi-a ținut calea și mi-a cerut bani, dân drepturili dă autor. I-am explicat că nu scrisesem decât niște poezii și nu câștigasem nimic. Mi-a explicat că mai târziu, când îl voi pune într-o carte, s-ar putea să-i dau țeapă : ce-i în mână nu-i minciună. Până la urmă a sărit la bătaie și a încasat-o. A plecat înjurând și găsindu-și scuze  : ” Ce, bă, tu ești odinit și mă omori!” Abia după aceea s-a potolit.
       2. Există un avocat spelcuit, prezent în toate emisiunile în care se vântură mizerii omenești. Îmbrăcat, frezat, ras fără cusur. Smerit, protocolar, plin de înțelepciune. Este atât de fals în stilul său pretins civilizat, încât îți vine să-l strângi de gât. ( Noroc că mi-am mai luat un televizor și sunt scutit de chinul de a-i mai vedea mutra și apucăturile.) Pe ăsta chiar l-aș da pe mâna aprigului Bibiloi!

Ce este Facebook-ul?

Îi provoc pe prietenii mei să spună ce cred ei că este Facebook-ul.
De departe Facebook-ul pare o junglă în care, la adăpostul unor conturi măsluite, se adăpostesc smintiții.
Pentru mine, Facebook-ul e un han infinit în a cărui sală de mese îi găsești pe toți prietenii tăi. Scandalagiii, indivizii cu măști și spionii fac parte din decor.
Facebook-ul poate fi asemănat și cu o stradă pe care se plimbă oameni obișnuiți, artiști, savanți, genii, dar și iresponsabili scrântiți la cap, care își fac conturi false, pentru a-și alimenta foamea de mizerie. ( Îi știu eu pe unii care se tot strecoară, sub nume false, printre prietenii mei.) Pe acest bulevard locuiesc amicii noștri. Ei au magazine cu vitrine fabuloase și ne oferă, zilnic și gratis, miracole. Împrumutăm de la ei frumusețe și o distribuim celorlalți.
Facebook-ul este o modalitate de comunicare cu semenii noștri și poate chiar un stil de viață.
Facebook-ul e chiar lumea în care trăim.

George Geacăr

      Dimineața deschid calculatorul și o postare a lui Claudiu Komartin îmi dă fiori. Îmi dau seama că George nu mai este. Simt un enorm gol interior, care mă aspiră spre niciunde.  Nu mai sunt în stare să fac nimic. Tocmai voiam să-l întreb ce mai face. Ultima dată vorbisem cu el, pe Facebook, și ne făcuserăm reciproc recomandări în legătură cu alimentația și cu abordarea insomniilor.
      L-am cunoscut în 1984, când ne-am întâlnit la Universitate. Ne-am dat amândoi examenul de definitivat în învățământ și am locuit o săptămână în căminul unui liceu bucureștean. Atunci George mi l-a prezentat pe Mircea Bârsilă, tânăr, foarte îndrăzneț, cârlionțat. Urma să devină tată. George era un tânăr voinic și chipeș, care mi se adresa cu ”bătrâne”. Pletele sale castanii fluturau în vânt, aducătoare de noroc. Dintr-o simpatie care dădea peste margini - îmi era dragă până și căciula lui! -, simțeam nevoia să îmbunătățesc formula de adresare și îi ziceam ”bătrânopol”, așa cum făceam și cu Stratan. George era un poet excepțional, un intelectual de elită, debordând de inteligență și de spirit critic. Vorbea degajat, înțepător, profund tonic.  Era foarte incomod în polemici, dar ironia sa dură, de care nu se despărțea niciodată, avea asupra mea un efect reconfortant. Râdeam în hohote, în toiul discuțiilor. După probele de examen, ne plimbam prin Cișmigiu, discutam și ne amuzam. Aveam în comun o geană din Céline.  Ne descopeream cu încântare, unul celuilalt, ciudățeniile. El a intuit în mine un personaj care se află veșnic între lumi, neavând loc pe nicăieri și neacomodându-se în niciun mediu social. George pășea optimist pe o cale pe care i-o sugerase Cezar Ivănescu, despre care vorbea cu mare respect.  Îl admira, de asemenea, pe Tudor Cristea. Cum începuse să mi se rărească părul, am mers împreună cu proaspătul meu prieten să-mi cumpăr o pălărie. Vânzătoarea mi-a oferit una cu borurile mari, de bulibașă. George a râs și i-a zis :” Stați, doamnă, că nu vrem să-l face pe Șerban primar!”
    Am trecut amândoi cu succes de probe și ne-am despărțit pentru a nu ne revedea niciodată. Am pecetluit prietenia noastră, pentru vecie, cu o sticlă de coniac Târnave. El și-a continuat cariera de poet, eu n-am contenit cu rătăcirile. Când m-am decis, într-un târziu, să public un mic roman, primul care a scris despre cartea mea, în Litere nr. 8, august 2003, a fost George. Articolul, Sleirea fântânii în postmodernism, este o capodoperă de acceptare a unei formule artistice, pe fondul unor obiecții de o mare gravitate, dar făcute într-un mod autoironic. Am scris și eu o cronică la un volum al lui, dar redactorul revistei care urma să-mi găzduiască textul, Constantin Carbarău, mi-a pierdut articolul, cartea - o ceruse s-o citească! - și fotografia la care țineam cel mai mult. Am corespondat cu George ani în șir și păstrez și acum epistolele sale. Ne telefonam. Vorbeam mult, bucurându-ne pentru dialogul nostru. Un apel al lui m-a prins pe când intram într-un cabinet medical. Am răspuns și l-am făcut pe doctor să aștepte. M-am operat și am făcut depresie. Pe urmă i-a venit rândul și lui să treacă prin Infern. Ne-am regăsit cumva teferi și am continuat să comunicăm. Eram sigur că va atinge o vârstă venerabilă și vom avea timp pentru multe.
   A dispărut un mare poet. Am rămas fără cuvinte. Timpul nostru nu mai este.
   Ne vom revedea, bătrâne, pe plaiurile veșnicei vânători a cuvântului care exprimă adevărul. 

Teoria mistriei

           M-am întrebat de ce vinde Mihaela Rădulescu atâtea cărţi, fără să aibă brumă de talent.
Acum m-am dumirit. Ea dă de înţeles că ştie multe lucruri rămase inaccesibile oamenilor de rând, mai ales dacă aceştia sunt bărbaţi. Un scriitor semnalează, pe Facebook, un text de pe blogul Mihaelei, în care diva ne lămureşte ce e cu psihologia femeii. Pe scurt, femeile caută în jur ceea ce nu au acasă : "De aceea, când un alt bărbat îţi face exact complimentul după care tânjeşti cu limba scoasă, aventura e ca şi ambalată. Acceleraţia se calcă până la fund, se încalcă mai toate regulile de circulaţie socială, adrenalina şi foliculina izbucnesc în lacrimi de plăcere şi frâna se foloseşte doar când ce ai acasă e, totuşi, mai convenabil şi mai trainic decât varianta adulterină."
          Nu e vorba de spirit, cultură, inteligenţă, rafinament. Nu. Totul se reduce la ideea de pat, de volan şi de... mistrie. Omul e făcut să simtă, să mângîie şi să guste, adică să trăiască la nivel epidermic : "Oricât ne amăgim că femeia e cucerită de spiritul, mintea, talentul sau romantismul unui alt bărbat interzis, deznodământul conţine sex. Bine, dragoste făcută cu disperare, cu minuţiozitate şi chiar perversitate. Când e rost de aventură, nimic nu te mai opreşte să fii exact opusul femeii blajine şi decente pe care o ştiu familia, colegii şi vecinii...Femeile sunt la fel de libere ca şi bărbaţii să simtă, să mângâie, să guste, să primească, să trăiască". Aşteptam dezvăluiri senzaţionale, dar, după cum se  vede, MIhaela ne comunică, în felul ei, lucruri bănuite de noi toţi. E clar : romantismul e mort, iubirea a devenit dorinţă şi e condiţionată de repere ştiute de când lumea. Şi mai departe : "Femeile sofisticate nu povestesc din aşternut, însă ar avea cele mai năucitoare poveşti. O minte deschisă, cu o inimă încinsă de amor, e în stare de orice în materie de dorinţă, sex, gest curajos sau minciună dusă la perfecţiune...Cu cât ochelarii femeii sunt mai vizibili pe nas, cu atât s-ar putea să descoperim o încălcare mai spectaculoasă a preceptelor morale. Nevoia de aventură, dorinţa de a fi… dorită există în orice femeie, chiar dacă mărturisirea li se pare mai păcătoasă decât sexul oral sau în grup. Şi culmea e că dacă astfel de femei ar fi prinse asupra faptului, aproape nimănui nu i-ar veni să creadă că ceea ce vede este adevărat. Aparenţele înşală mai bine decât nevestele disperate, totuşi..." Cu alte cuvinte, cu cât pare mai serioasă, o femeie e cu atât mai...răvăşită de fantezii sexuale şi mai infidelă. Parcă îl aud pe un mucalit - căruia îi dispăruse şi simţul umorului cu prilejul respectiv ! -  vorbind despre o femeie care îi deziluzionase pe toţi când se aflase că ea se drăgosteşte, pe bani puţini, cu un boşorog obsedat de sex : " Bă, cu cât pare mai deşteaptă, cu atât o femeie este mai proastă. Credeam că e ceva de capul ăsteia." Cât despre faptul că femeile sunt potrivite să deruleze operaţiuni...secrete, mă pufneşte râsul. Am ajunge să vedem secrete de stat dezbătute la Măruţă şi la Dan Diaconescu. Chestia aia populară cu "nu te ştie nici vântul, nici pământul" e de o naivitate înduioşătoare. Comunitatea ştie ce face fiecare persoană de sex feminin, de parcă bravii cetăţeni ar avea ochelari magici cu care văd prin ziduri. Dacă se întâmplă ca vreo frumoasă să fie mai discretă, are grijă hăndrălăul ei să-i facă publicitate, lăudându-se la târg, la moară şi la intersecţii. 
         Culmea e că Mihaela Rădulescu descoperă o temă interesantă din punct de vedere literar, dar nu ştie sau nu poate s-o expună decent, chit că ea încearcă să dea problemei o dimensiune mitică : "Fiecare femeie are vocaţia Anei, care acceptă să fie zidită de un Manole, pentru plăcerea lui, dar şi pentru că ştie sigur, în adâncul ei, că doar de ea depinde să dărâme zidul şi să-l lase pe Manole cu mistria dezamăgită.” Sigur, o mistrie rămâne foarte dezamăgită, dacă este prost ambalată - într-o Dacie veche ori într-o garsonieră sărăcăcioasă - şi se învecinează cu un buzunar modest.
Până la urmă, în viziunea Mihaelei, tărăşenia e destul de simplă : femeile aleargă mai tot timpul după mistrii măreţe şi entuziaste, pe măsura visurilor lor. Altele decât cele pe care le au la domiciliu. Că, în acest război, unii rămân cu mistriile...decepţionate e altă treabă.

P. S. Ar fi interesant de ştiut dacă Freud a psihanalizat mistria ca simbol falic. Volanul, în mod sigur nu. În orice caz, gânditoarei noastre i--ar fi venit mai la îndemână să folosească noţiunea de tulumbă a pompierilor. Cred că ea i-a lăsat pe unii cu "mistriile dezamăgite", dar nu ar fugi niciodată de un pompier cu tulumba plină. În plus, fata asta a demonstrat că lucrurile sunt mai complexe şi că o mistrie mare nu-ţi asigură fericirea sau succesul pe termen lung. A avut la dispoziţie un instrument de aproximativ 30 de cm, dar, fire perfecţionistă fiind, a căutat şi altele. Se dovedeşte - a câta oară ? - că mistriile mari sunt păguboase, le orientează greşit pe femei - o doamnă care a încercat acelaşi dispozitiv s-a înverşunat să caute zidari pe malurile Bosforului ! - şi le induc în eroare în legătură cu posibilităţile bărbaţilor. Ele ajung să creadă că un amorez normal trebuie să fie dotat cât cinci măgari, o balenă şi un elefant la un loc. Dacă nimeresc unul care are numai o zestre de armăsar, consideră că n-au avut pic de noroc pe lumea asta şi sunt profund nefericite.

Despre Cristian Tudor Popescu şi gândirea comună

     *  Fraţilor, am trecut pe lângă o catastrofă care ar fi dus la pieirea neamului românesc ! Bandiţii din UE au vrut să ne ia mititeii de la gură ! Auzi tu, ne mint că minunile alea, fragede şi gustoase, nu sunt bune pentru sănătatea noastră.  Păi, feciori de haiduci, nu fac grătarele şi hălcile de carne friptă fala neamului nostru ? Cu ce-am mai trăi noi ? Cu Critica raţiunii pure în braţe, Doamne iartă-mă ? Mai mult ca sigur că invadatorii ăştia, după ce ne-au obligat să închidem fabricile şi să le aruncăm la fier vechi, ne-ar fi interzis şi mieii,  fleicile şi pastrama. Dar uite că nici ai noştri nu s-au lăsat şi au avut grijă de burţile noastre.  Că de, cum am mai fi petrecut noi sărbătorile ? Tradiţia ne împinge de la spate într-o direcţie plăcută şi folositoare mădularelor noastre.
    * Internetul mi-a adus bucurii incomparabile şi m-a ajutat să trec peste cele mai grele momente din viaţa mea . Îi datorez multe acestei reţele magice. Pe această cale, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în revista sa, cînd eram într-un moment de cumpănă.  Tot aici i-am găsit pe cei mai mulţi prieteni. Cariera mea de scriitor a fost posibilă datorită netului. Nu sunt omul care să fi bătut din uşă în uşă, cu manuscrisele în desagă şi cu căciula în mână. Un prim refuz, pe cale poştală, m-ar fi făcut să renunţ definitiv la scris. Acum pot spune răspicat că n-aş putea trăi fără net. Sigur, în acest cosmos sunt oameni de toată mâna, de la genii şi savanţi, până la ţaţe ridicate de pe şanţ. Unii păcătuiesc prin insistenţa de a-şi da cu părerea despre lucruri care îi depăşesc, adăpostindu-se în spatele unor pseudonime cinice, adesea prosteşti. Pui imaginea lui Cioran pe contul tău şi imediat apare un cetăţean care îl ia, pe necitite, cu pietre pe gânditor. Zici ceva despre Mircea Eliade, sare altcineva care îl înjură. Iar ăştia sunt mulţi şi au mentalitate de turmă. Zilele astea, Cristian Tudor Popescu a lansat, într-un articol, o întrebare tulburătoare, aducând în discuţie ideea că omul ar trebui să fie moral în mod necondiţionat. Să devină, adică, bun şi iertător, fără să i se promită nemurirea. Aş fi completat cu gândul că acelaşi om modern ar trebui să fie responsabil pentru greşelile sale, nu să-şi arunce cu voioşie păcatele în cârca unui nevinovat, care să pătimească pentru ele. Şi discuţia poate fi purtată în aceşti termeni. Cristian Tudor Popescu este un mare ziarist şi un scriitor de marcă. Gândeşte şi se exprimă foarte original, într-un registru inconfundabil. El merită respectul nostru, iar o opinie scăpată din tastatura sa trebuie tratată ca atare. Am distribuit textul dlui Popescu pe pagina mea şi ce credeţi că s-a întâmplat ? Un "prieten" de reţea, care n-a înţeles nimic, a intervenit îndată, întrebând dacă Scânteia şi-a făcut cont pe Facebook. Vexat, i-am explicat omului că a gândi în răspărul opiniei comune n-are nicio legătură cu Scânteia etc. Bărbatul, pe care în mod greşit îl socotisem oarecum citit, mi-a răspuns cu o ironie ieftină şi atunci nu m-am putut abţine şi i-am zis ceva necreştineşte. Mi-a trecut prin cap că tâmpenia gândirii comune este neinteresantă şi neantologabilă, cu toate că prostia, ca fenomen general, atinge uneori culmi măreţe şi dă capodopere comparabile cu cele realizate de marii artişti.

P.S. De dragul ideii, pot spune că omul nu poate, într-adevăr, deveni moral, fără promisiuni ferme. Ce spunea Dostoievski ? "Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. "
        Un incident curios s-a petrecut înainte de Paşte. Începusem să scriu un mesaj către un poet pe care îl admir mult. După ce aşternusem primele cuvinte, a venit cineva şi a trebuit să mă ridic de la calculator. Când am revenit, am constatat cu stupoare că motanul Mitea sărise pe tastatură şi pe maus şi... trimisese începutul de text prietenului meu, fără să ştie, sărmanul, ce necaz mi-a pricinuit. Am mai avut o pisicuţă specializată în ştergerea unor capitole de roman, dar Mitea a întrecut orice aşteptări. Ce va fi crezut autorul cu pricina - o mare valoare şi un caracter nobil - nu-mi pot imagina. Am repetat mesajul, modificându-l puţin, dar marele poet nu mi-a mai răspuns, cum făcea de obicei. Poate că e cazul să revin la stilou şi la scrisorile expediate prin poşta clasică.

Am locuit pe o stradă veche din Antalya

Printre visele mele care se repetă este unul în care străbat străzile unui orăşel prăfuit. Merg grăbit către o locaţie care are, la intrare, o uşă înaltă, de lemn. Dincolo de aceasta sunt multe cărţi puse direct pe podea. Mă tem mereu că voi întârzia sau că voi găsi uşa zăvorâtă. Străzile îmi sunt foarte familiare, de parcă am trăit acolo decenii întregi, deşi în existenţa mea zilnică nu le-am văzut niciodată.
Consultând astrele, am descoperit că am mai trăit, în urmă cu foarte multe sute de ani, în Antalya şi am fost alchimist.
Zilele acestea am văzut, pe Facebook, fotografia unei vechi clădiri din Istanbul, cu o scară exterioară răsucită ciudat şi aproape tot atât de mare cât imobilul. Un sentiment de déjà vu mă cuprindea de câte ori priveam imaginea. Am visat deseori că urcam pe o asemenea scară, puţin mai mică şi aflată în ruină, către camera mea, unde mă aşteptau alte cărţi.
Nu ştiu ce să mai cred.

P.S. Până să mă decid a distribui pe contul meu poza cu pricina, am pierdut-o şi o caut acum în zadar.

Viețile paralele

Când eram licean, în fiecare iarnă visam prima ninsoare. Noaptea alergam printre fulgii de nea, iar dimineața fugeam la școală și îi anunțam pe colegii mei : „Astăzi va ninge ! ” Și, într-adevăr, pe la zece dimineața începea să viscolească precum în Mirceștii lui Alecsandri. De vreo două ori s-a nimerit ca miracolul să se producă pe 22 noiembrie, ziua de naștere a fetei de care eram îndrăgostit, dar pe care n-am îndrăznit niciodată să o abordez. Se numea Mariana U. și din 1976 n-am mai știut nimic despre ea. Abia acum, când am finalizat romanul Călugărul Negru - în care am luat-o ca model pentru personajele Ioana și Sevghin ! -,  am aflat că are doi copii, o fată și un băiat, mari și la casele lor. I-am descoperit pe Facebook ! Stranie coincidență !
Pentru mine n-a venit niciodată Moș Nicolae, așa că nu-mi puneam problema dacă există.
Fiica mea era însă atât de uimită de darurile moșului și de puterea acestuia de a străbate instantaneu spații infinite și de a deschide uși încuiate, încât m-a rugat, dacă se poate, să i-l prind pe bătrân, ca să-l vadă și ea. Urma, evident, să îi dăm și noi cadouri și să-l eliberăm, după ce îl vom fi tratat cu bunătăți. Ca să îl facem să întârzie, îi puneam, lângă ghetuțe, un pahar plin cu Cola  - sau uneori cu vin roșu - și două prăjituri. Nicolle adormea prima și, când se trezea, fugea la locul unde amenajasem capcana. Moșul își lăsa darurile și bea fără greș sucul sau vinul, dar uneori uita de prăjituri. „A venit ”, exclama Nicolle, în al noulea cer. Apoi mă întreba de ce nu am reușit să-l capturez. Mă scuzam în fel și chip, dar nicio explicație n-o mulțumea.
De mai mulți ani, Moșul a reînceput să mă ocolească. E clar că nu voi mai avea ocazia să-l sechestrez.
A început în schimb să mi se întâmple tot mai des un fenomen straniu. Stau de vorbă cu diferiți oameni și evocăm momente din copilăria și adolescența noastră. Nu-și mai amintesc nimic din ceea ce le povestesc eu. La rândul meu sunt sigur că ei fabulează la gros, imaginând tot felul de întâmplări  nicicând petrecute în scurta noastră existență pământească.
Fiecare își reinventează viața într-un mod cât mai suportabil, pornind de la trecut, pe care îl reface din temelii.
Spre durerea mea, e clar că ducem vieți paralele, mișcându-ne pe niște canale care nu comunică unele cu altele decât prin vagi sunete, abia auzite în întuneric.