Oameni şi câini

Un japonez a murit după ce a fost muşcat de un câine, pe o stradă din Bucureşti.
Un copil este sfârtecat de nişte maidanezi, într-o curte privată. ( Ce făcea bunica lui în acest timp nu se întreabă nimeni. Copilul ieşise din perimetrul parcului şi se aventurase în necunoscut. )
E normal ca orăşenii să meargă pe străzi înţesate cu zeci de mii de câini  fără stăpân ? Nu.
Dar cine e de vină pentru situaţia asta incredibilă ?
Cum cine ? strigă poporenii care, rupţi de foame, îl votează pe Vanghelie pentru o găleată sau un tricou. Câinii ! Sunt prea mulţi ! Să punem mâna pe bâte şi să-i anihilăm !
Avem ciudata pretenţie ca nefericitele vieţuitoare să se comporte mai responsabil decât oamenii, iar aceştia din urmă să-şi urmeze instinctele şi să intre în sălbăticie. Într-o ţară falimentară, oamenii şi câinii împart un teritoriu devenit neîncăpător.
Între timp s-a dovedit că animalul ucigaş aparţine unei fundaţii de protecţie a animalelor. Am mai scris şi cu alt prilej despre monstruoasele organizaţii care câştigă bani pe seama patrupedelor şi le lasă de izbelişte. Gem câmpurile şi pădurile patriei de sute de mii de câini aruncaţi din dube misterioase, în miez de noapte. Pe câmpie, vânatul a dispărut, dar dacă cine se aventurează în beznă este înconjurat de mii de ochi fosforescenţi ale unor fiinţe înfometate.
Fecem două erori capitale :
1. Nu înţelegem că, în lipsa statului de drept, cei care ar trebui să se ocupe de strângerea şi sterilizarea câinilor au devenit, după modelul politicienilor - în mod sigur, hingherii au şi ei culoare politică -, bandiţi care fură la drumul mare, cu acte în regulă.
2. Transferăm responsabilităţile noastre asupra unor vieţuitoare pe care trebuie să le protejăm, controlându-le înmulţirea.
Un cetăţean care se pretinde ziarist cere moarte pentru moarte. În treacăt fie zis, omul ăsta  a făcut mai destule gesturi prin care să iasă în evidenţă. Prezentator de ştiri fiind, i s-a năzărit că este persoană publică şi a început să producă păreri năucitoare despre toate subiectele la ordinea zilei. Păi, tovarăşe dobitoc, câinii sunt omorâţi peste tot. Sunt împuşcaţi, otrăviţi, li se bagă sticlă pisată şi ace în mămăligă etc. În Asia au fost injectaţi cu stricnină şi ucişi în masă, dar măsurile astea, luate fără cap, n-au dat rezultate. Ţi se pare că ai emis o opinie eroică ? De ce nu le ceri urşilor şi râşilor să poarte joben, să-i salute pe turiştii inconştienţi - care se duc să-i atingă - şi să strângă mizeria rămasă de la grătarele înjghebate în mijlocul naturii ? Dacă prostia ar fi o boală incurabilă, ar rămâne puţini oameni, dar destui câini.
Câinele este primul prieten al omului. Este un mamifer înzestrat cu inteligenţa unui copil de 6-7 ani. Fiind animal, trăieşte sub zodia instinctelor, are un teritoriu pe care îl marchează şi simt nevoia să-l apere. Nu-i putem cere să-l citească pe marele filosof Lucian Mândruţă şi să înveţe arta răzbunării pe orice mişcă, atât de specifică politicii dâmboviţene. Câinele nu poate fi decât câine, dar omul trebuie să rămână om.
Trăim sufocaţi de pisici şi de câini, într-un regim animalier, dictat de nişte conducători care ştiu doar să ciordească şi să se bălăcărească între ei. Cum vom ieşi din acest coşmar ?
Printr-un masacru (ne)creştinesc, nu.

P.S. 1. Prin modul în care îşi asigură urmaşii,  boborul suveran îşi distruge sistematic zestrea genetică. Anumite categorii sociale au puţini copii, iar altele au scăpat de sub control la acest capitol. Oamenii străzii trăiesc ca şi câinii. N-ar fi bine să-i eutanasiem şi pe ei ?
        2. Văzând ce e la gura lui Radu Banciu, îmi dau seama abia acum cît de redus e omul ăsta. Şi când te gândeşti că îmi plăcea felul în care îi trata pe politicieni ! Să spui însă că în 1916 nemţii au curăţat capitala de câini şi că aşa ar trebui să procedăm şi acum înseamnă să nu realizezi că între timp au trecut o sută de ani. Iar nemţii au exterminat şi evreii din Europa. Să-i lăudăm şi pentru asta şi să procedăm la fel cu anumite etnii ? Tot ce au făcut germanii e sfânt ? Parcă, după toate învăţăturile, viaţa era sacră. Nu mai ştim ce vorbim ? Adopţiile, strângerea câinilor în adăposturi şi sterilizarea lor sunt soluţiile civilizate la o problemă devenită acută.
        3. Ceva mai nuanţat, Cristian Tudor Popescu merge, cu ideile sale, tot în direcţia uciderii câinilor. Ce să-i faci, fiecare dintre noi are limitele sale ! Nu întâmplător dl Popescu are aceeaşi poziţie cu Traian Băsescu : cine se aseamănă se detestă.

Vieţile şi chipurile unui om

O zi şi o noapte. Altă dimineaţă şi alt asfinţit. Un prieten şi-o femeie. O bucată muzicală. Un câine, un peisaj şi o scenă neplăcută.  O carte citită şi recitită.
 Uite măgarul, iată vaca, hop şi cocoşul ! A rămas fără pene, creasta e hărtănită, începe să semene cu o zdreanţă. Viaţa e un joc de cuburi. Din ce în ce mai uzate, ajung albe, către sfârşit.
Deşi purtăm de-a lungul anilor acelaşi nume, locuim o mulţime de trupuri. De la Eminescu ne-au rămas patru portrete. Un adolescent cu trăsături angelice, hermafrodite. Un prinţ oriental, smolit şi închis în sine. Un burghez viguros, gras şi cu mustaţă. În sfârşit, masca unui nomad care caută cu disperare lumina împuţinată de tenebrele care îl înconjoară. Ce legătură e între aceste personaje ? Creierul în veşnică efervescenţă şi cărţile fluturând în mintea lui nu se văd.
Îmi privesc fotografiile. Sunt, în mod cert, câteva persoane care parcă nu s-au cunoscut între ele. ( De aceea sunt surprins când cineva, care m-a cunoscut în adolelescenţă şi nu m-a mai văzut de atunci, mă opreşte pe stradă şi mă întreabă ce mai fac ! ) Când ajunsesem copilul cu mintea uitată în somn din primele cadre, jucasem deja câteva roluri. Fusesem un bebeluş cât lingura, apoi un micuţ care era zilnic orbit de lumină şi îşi punea ţărână în cap, pricină din care bunica îl lega cu o frânghie de un prun bătrân, aflat în curtea casei ţărăneşti. Mai târziu stăteam de bunăvoie acolo, aşteptând cuminte ca pomul să-mi dăruiască eugenii şi cuburi de zahăr. Mama le arunca pe sus, fprin crengile copacului, ăcându-mă să cred că bunătatea şi smerenia sunt răsplătite în fiecare clipă.
Pe urmă, în albume, apare un adolescent cu o ţinută sportivă - pe vremea aceea toate vânzătoarele din magazine mă întrebau ce sport făceam -, cu un chip armonios, izvorând lumină.  Eram fotogenic ! Privind instantaneele cu  tinerii de acum, sunt izbit de o transformare spectaculoasă : pe măsură ce fetele au devenit mai frumoase - să fie doar o iluzie ? -, băieţii s-au transformat în nişte masculi de o urâţenie bătătoare la ochi. Rareori poţi spune despre câte unul că e acceptabil. Trupuri sănătoase, dar chipuri colţuroase, dizarmonice, inexpresive, uneori oribile.
Apoi, în portretele mele din studenţie apar urmele nopţilor nedormite şi ale ţigărilor bulgăreşti şi albaneze. Dar încă sunt luminos, cum spuneau prietenii.
Nu merg mai departe, fiindcă vine o vreme când propriile imagini se întorc împotriva noastră. Apărem, în poze, de zeci ori mai bătrâni decât arătăm în realitate.
Mă gândesc dacă n-ar fi mai igienic să locuim separat, după anii trăiţi : copiii cu copiii, adolescenţii cu cei de-o seamă cu ei, iar băbătiile să fie închise într-un ţarc cu drugi groşi, de netrecut. Am evita astfel multa nefericire pe care ne-o aducem unii altora.
Dar una dintre grupele de vârstă ar fi precis Infernul, în care nu-şi doreşte nimeni să intre sau să rămână.

Reforma e un lucru foarte mare

Ideea de reformă într-un domeniu presupune existenţa a cel puţin trei elemente : bani suficienţi, o legislaţie deschisă către viitor şi  nişte specialişti dispuşi să pună umărul la reabilitarea compartimentului respectiv. Dacă stăm bine cu finanţele, creăm o suprastructură corespunzătoare şi atragem, în sectorul cu pricina,  oameni foarte bine pregătiţi.
Dar ce ne facem când încercăm să revoluţionăm învăţământul tăind salariile dascălilor, iar cei care fac proiectul de înnoire sunt nişte ignoranţi ? Cum se numeşte reforma fără gologani, făcută de analfabeţi ?  Şi asta nu e totul. Deştepţi din toate păturile sociale dau o mână de ajutor ca demolarea sistemului să fie desăvârşită. Acum şcolile sunt conduse de consilii de administraţie formate din oameni care în rare cazuri au legătură cu şcoala. Legile sunt alandala şi oferă avocaţilor, părinţi şi ei, nu-i aşa, posibilitatea de a le contesta. Iar judecătorii decid totul. Dacă îmi trece prin cap să dau în judecată statul român pentru a mi se atribui râul din localitate şi principalele străzi, aş avea mari sorţi de izbândă. Am nume nobiliar şi pot procura nişte dovezi că mă trag din neamul voievodal al Şerbăneştilor. Pot pune mâna pe mii de hectare de pădure, pământuri şi întinderi acoperite cu luciu de apă. De ce să mai muncesc ?
Părinţii elevilor sunt foarte activi şi categorici. Vor să decidă totul, inclusiv notele odraslelor, contestând vehement programele, deşi mulţi dintre ei nu ştiu nici pe ce lume trăiesc. Un singur lucru nu fac : nu-i pun niciodată pe copii să înveţe. Şi nici nu-i întreabă pe învăţători cum merg lucrurile. Ştiu ei mai bine că au în casă nişte genii nedreptăţite ! Cei mici au prins şpilul şi îi manipulează pe babalâci ca la mondiale. Chiar dacă sunt şi profesori care muncesc de îi trec apele, copilaşii spun că n-au făcut nimic la şcoală în ziua respectivă şi în consecinţă nu au nimic de scris şi de învăţat. Noroc că majoritatea puştilor nu au suficientă imaginaţie, fiindcă dacă ar povesti acasă că profesorul de filosofie a venit în chiloţi havaieni şi a dansat pe pupitre, părinţii i-ar crede ! Propun ca pe viitor copiii să fie instruiţi exclusiv de părinţii lor ( mult mai competenţi decât catastrofele de profesori  care se prefac azi că muncesc ), de la clasa zero până la licenţă şi doctorat, iar diplomele fiecărui studios să fie eliberate de propria familie.
Reforma, aşa cum arată acum, este precum maşina mea. Îngheţându-i ţeava de eşapament, n-a mai pornit. Am solicitat ajutorul pritenilor care, în timp ce puneau contactul, au apăsat şi pe acceleraţie. Cureaua de transmisie a sărit de la punct şi s-au dus dracului şi supapele, pistoanele şi toate celelalte.
Acum sunt pieton.
În învăţământ vom merge pe jos multă vreme. Dar mi se pare mie sau am ajuns deja să ne deplasăm de-a buşilea ?