Protocolul oamenilor din epoca de piatră

Vi se întâmplă des să vorbiți cu cineva, iar altcineva, fără să te asculte, începe să-și strige părerile, întrerupându-te?
Ați văzut oameni mai tineri care se bulucesc să treacă pe ușă înaintea celor mai bătrâni?
Ați observat că, atunci când se întâlnesc doi cetățeni, de regulă salută cel mai în vârstă?
Recent a fost dată publicității o fotografie a Guvernului României. Cei mai înalți și mai umflați sunt așezați - dar nu așa, la întâmplare, ci după un protocol! - în față, în timp ce doamnele și piticii sunt aruncați pe fundal?
Așa,  să se vadă că încă suntem în epoca de piatră, când cel care avea măciuca mai grea era șeful tribului și lua prim-planul, evidențiindu-și importanța.

Imperiul imaginii

      Cum civilizația textului se află în declin și trăim într-un imperiu al imaginii, cinematografia și arta fotografică au deschise, în față, cele mai multe posibilități de exprimare. Semnificantul este mai puternic decât semnificatul rămas în plan secund, aproape dispărut.  Cât va dura? Când se va sfârși? Arta apropiată de simțuri va asista la sfârșitul dominației omului pe Pământ? Aparentul plăcut ochiului și stârnitor de ispite e suveran. Arta arată totul și nu mai ascunde nimic. Ideile sunt alungate, iar hainele mai mult îi dezbracă pe oameni decât îi protejează.  Ceea ce vedem a devenit esența lucrurilor. Teatrul și pictura sunt alte arte care ar putea profita de noua orientare a societății de consum. Este o situație opusă celei în care se află textul. Semnul a devenit scop în sine, exprimând doar propria formă. Adică, deseori, nimic.

P. S. Actul final al comediei umane va coincide cu începutul, într-un primitivism total al gândirii? Dacă primilor oameni li s-ar fi oferit mărgele colorate, tablete și alte jucărele, ar mai fi învățat ei să scrie și să citească? În definitiv s-a pornit de la necesitatea de a comunica. Deși are un impact copleșitor, imaginea poate transmite mai puține lucruri decât un text, activând instinctele primare : foamea, setea, sexul, dorința de a evita moartea și de a-i distruge, fizic ori moral, pe competitori. Și e perisabilă. Iar oamenii vor deveni/au devenit mai ușor de manipulat.

Am locuit pe o stradă veche din Antalya

Printre visele mele care se repetă este unul în care străbat străzile unui orăşel prăfuit. Merg grăbit către o locaţie care are, la intrare, o uşă înaltă, de lemn. Dincolo de aceasta sunt multe cărţi puse direct pe podea. Mă tem mereu că voi întârzia sau că voi găsi uşa zăvorâtă. Străzile îmi sunt foarte familiare, de parcă am trăit acolo decenii întregi, deşi în existenţa mea zilnică nu le-am văzut niciodată.
Consultând astrele, am descoperit că am mai trăit, în urmă cu foarte multe sute de ani, în Antalya şi am fost alchimist.
Zilele acestea am văzut, pe Facebook, fotografia unei vechi clădiri din Istanbul, cu o scară exterioară răsucită ciudat şi aproape tot atât de mare cât imobilul. Un sentiment de déjà vu mă cuprindea de câte ori priveam imaginea. Am visat deseori că urcam pe o asemenea scară, puţin mai mică şi aflată în ruină, către camera mea, unde mă aşteptau alte cărţi.
Nu ştiu ce să mai cred.

P.S. Până să mă decid a distribui pe contul meu poza cu pricina, am pierdut-o şi o caut acum în zadar.

Marilyn cu o carte în mână

Un amator de mâncăruri fine mărturisea că îi este indiferent ce bagă în gură.
Un scriitor spunea că îi place whisky-ul. El scrie însă atât de mult şi atât de bine, încât este exclus să bea zilnic tăria lăudată de toată lumea.
Am văzut nenumărate fotografii în care Marilyn Monroe citeşte o carte deschisă cu ostentaţie către sfârşit. A fost o actriţă deosebită şi jucăria sexuală a boşorogilor şi tăuraşilor de la Hollywood, dar voia să pară o cititoare pasionată, o femeie instruită.
Fiecare actor de pe scenă are şi o faţă intimă, cu pete de întuneric, însă vrea să fie ţinut minte în cel mai luminos rol al său.
Ne compunem câte o poză cu care apărem în lume. Uneori ne încurcăm şi lăsăm perdeaua netrasă sau ne punem strâmb masca.
Adevărul este că suntem ceea ce vrem să fim, nu ceea ce ne împiedică să zburăm.
Aspiraţiile noastre ne definesc mai bine decât păcatele.

P.S. 1. Erorile din sistem mă împiedică să mai comentez pe blogurile prietenilor. O oră am încercat să scriu ceva în curtea lui Radu Vancu, dar n-am reuşit.
        2. Am văzut marile adunări organizate de cele două coaliţii politice care se vor duela la viitoarele alegeri. Niciun program economic sau social, nimic care să se adreseze inteligenţei omeneşti. Discursuri strigate, de urangutani care arătau că nu vor face nimic pentru noi, poporul umilit, dar sunt gata să-şi mănânce de vii semenii pentru a ajunge pe scaunele puterii. Şi era atâta poftă de mâncare - nu-i mai zic foame ! - în ochii celor adunaţi pe stadion, încât am înţeles, o dată în plus, că în ţara asta nu mai există nicio şansă ca valoarea şi competenţa să fie puse la locul lor.

Vieţile şi chipurile unui om

O zi şi o noapte. Altă dimineaţă şi alt asfinţit. Un prieten şi-o femeie. O bucată muzicală. Un câine, un peisaj şi o scenă neplăcută.  O carte citită şi recitită.
 Uite măgarul, iată vaca, hop şi cocoşul ! A rămas fără pene, creasta e hărtănită, începe să semene cu o zdreanţă. Viaţa e un joc de cuburi. Din ce în ce mai uzate, ajung albe, către sfârşit.
Deşi purtăm de-a lungul anilor acelaşi nume, locuim o mulţime de trupuri. De la Eminescu ne-au rămas patru portrete. Un adolescent cu trăsături angelice, hermafrodite. Un prinţ oriental, smolit şi închis în sine. Un burghez viguros, gras şi cu mustaţă. În sfârşit, masca unui nomad care caută cu disperare lumina împuţinată de tenebrele care îl înconjoară. Ce legătură e între aceste personaje ? Creierul în veşnică efervescenţă şi cărţile fluturând în mintea lui nu se văd.
Îmi privesc fotografiile. Sunt, în mod cert, câteva persoane care parcă nu s-au cunoscut între ele. ( De aceea sunt surprins când cineva, care m-a cunoscut în adolelescenţă şi nu m-a mai văzut de atunci, mă opreşte pe stradă şi mă întreabă ce mai fac ! ) Când ajunsesem copilul cu mintea uitată în somn din primele cadre, jucasem deja câteva roluri. Fusesem un bebeluş cât lingura, apoi un micuţ care era zilnic orbit de lumină şi îşi punea ţărână în cap, pricină din care bunica îl lega cu o frânghie de un prun bătrân, aflat în curtea casei ţărăneşti. Mai târziu stăteam de bunăvoie acolo, aşteptând cuminte ca pomul să-mi dăruiască eugenii şi cuburi de zahăr. Mama le arunca pe sus, fprin crengile copacului, ăcându-mă să cred că bunătatea şi smerenia sunt răsplătite în fiecare clipă.
Pe urmă, în albume, apare un adolescent cu o ţinută sportivă - pe vremea aceea toate vânzătoarele din magazine mă întrebau ce sport făceam -, cu un chip armonios, izvorând lumină.  Eram fotogenic ! Privind instantaneele cu  tinerii de acum, sunt izbit de o transformare spectaculoasă : pe măsură ce fetele au devenit mai frumoase - să fie doar o iluzie ? -, băieţii s-au transformat în nişte masculi de o urâţenie bătătoare la ochi. Rareori poţi spune despre câte unul că e acceptabil. Trupuri sănătoase, dar chipuri colţuroase, dizarmonice, inexpresive, uneori oribile.
Apoi, în portretele mele din studenţie apar urmele nopţilor nedormite şi ale ţigărilor bulgăreşti şi albaneze. Dar încă sunt luminos, cum spuneau prietenii.
Nu merg mai departe, fiindcă vine o vreme când propriile imagini se întorc împotriva noastră. Apărem, în poze, de zeci ori mai bătrâni decât arătăm în realitate.
Mă gândesc dacă n-ar fi mai igienic să locuim separat, după anii trăiţi : copiii cu copiii, adolescenţii cu cei de-o seamă cu ei, iar băbătiile să fie închise într-un ţarc cu drugi groşi, de netrecut. Am evita astfel multa nefericire pe care ne-o aducem unii altora.
Dar una dintre grupele de vârstă ar fi precis Infernul, în care nu-şi doreşte nimeni să intre sau să rămână.