Și nemernicii pier câteodată

* Există un canal de televiziune pe care se lăfăiesc niște criminali mustăcioși, grași și sătui. Sunt prevăzuți cu puști de vânătoare și omoară în neștire viețuitoare impresionante prin frumusețea lor : cerbi, căprioare, iepuri, mistreți. La setea lor de sânge, ar împușca mamuți și girafe, dar nu au la îndemână așa ceva. Plimbă îndelung leșurile cu tractoarele, le filmează din diferite unghiuri, le măsoară coarnele, joacă tontoroiul pe iarbă. Cu cât vânatul culcat la pământ este mai mare, cu atât sunt mai fericiți.  Mă întreb pentru a suta oară : dacă troglodiților ăstora le plac armele, n-ar putea să tragă ei în poligoane până își sparg timpanele? De ce preferă să răpună ființe în ochii cărora sclipește o viață inocentă, dăruită de Dumnezeu? E clar că aceste grupuri de oameni au în sânge instinctul de a ucide și că ei ar avea nevoie urgentă de tratament psihiatric și de cămăși de forță. Din păcate, așa cum arătam și cu alt prilej, numărul armelor de vânătoare crește vertiginos, iar amatorii de crime nepedepsite îngroașă rândurile.
* Jocul Barcelonei depinde în totalitate de Messi. Niciodată nu va fi suficient de bine evidențiat rolul pe care aegentinianul l-a avut în marile triumfuri ale catalanilor. Dacă Messi e anihilat printr-un marcaj multiplu și agresiv, Barcelona nu mai joacă nimic. Jucători bătrâni, lenți, fără imaginație, alergând tot timpul cu spatele la poarta adversă. N-au portar, n-au apărare, Neymar e inofensiv, iar Suarez pare un oportunist în comparație cu potențialul pe care îl etalează Cavani. Până și Messi ațipea pe teren și părea că a ieșit să ia aer, după ciorba de potroace. Din nefericire, nici geniilor nu le este permis să trăiască doar din talent. Barcelona păstrează de ani de zile aceeași pensionari, încăpățându-se să promoveze antrenori numai din propria curte. Așa ceva nu e de acceptat și cea mai bună echipă de fotbal din ultimul deceniu va părăsi prematur Liga Campionilor. Sunt și niște aranjamente urâte la mijloc. La tragerile la sorți, Barcelona prinde sistematic, în calea sa, cele mai puternice echipe ale momentului, în vreme ce Real Madrid are parte de cele mai modeste. Sorții se pot cumpăra!
* Nu v-a apucat niciodată dorul de persoane care v-au impresionat prin omenia lor și care s-au mistuit în noaptea trecutului, ca luați de un torent nemilos și duși în abisul uitării? Mie da. Internetul poate fi și o recuperare a trecutului nostru. Sigur, deseori lucrurile pot lua o turnură tristă. O prietenă din liceu mi-a trimis fotografia fostei noastre profesoare de franceză, din liceu, cu un comentariu admirativ :”Vezi ce bine arată? E minunată, nu s-a schimbat deloc.” Cu jale am constatat că amica mea nu avea dreptate. Fotografia îmi arăta o bătrână îngrijită, de foarte bună condiție și m-a izbit ca un pumn în stomac acțiunea timpului asupra înfățișării frumoasei noastre dăscălițe. Mie însumi mi-e teamă să mă privesc în oglindă și nu mă recunosc în fotografii. În tinerețe eram drăguț, dar pozele mă făceau și mai frumos. Acum se întâmplă invers. Am îmbătrânit, iar imaginile mă fac și mai bătrân. Nu arăt deloc așa cum mă prezintă obiectivul aparatelor de înregistrat chipuri! Nu sunt eu bătrânul roz, cu o expresie stranie pe față!
 M-am îndepărtat de subiect. Prin nu știu ce asociere de idei, ieri mi-am amintit de comandantul meu de pluton din armată, locotenentul-major Emil Dângeanu. Era un bucovinean blajin, tolerant, care trăise o dramă în familie, datorată geloziei pe care amarnic și-o regreta. Știu că era turnat și lucrat pe la spate de colegi ( ticăloșii atacă în forță când un om se află în dificultate!), iar colonelul, șeful batalionului, îl beștelea cu orice prilej, ca pe ultimul om. N-avea șanse de promovare, era marginalizat și singur. Pe atunci eram în depresie, însă i-am promis că-l voi face personaj în cărțile mele și l-am văzut că se bucura. M-am ținut de cuvânt, ca de obicei, dar după se scurseseră treizeci și trei de ani de la despărțirea de el. Au mai trecut opt ani și s-a făcut o viață de om de când nu l-am mai văzut. Ar trebui să aibă în jur de 73 de ani. Ieri m-am gândit să-l caut pe net. Poate că a lăsat și el niște urme pe undeva. Și îmi place să cred că l-am găsit! Niște articole din Luceafărul de seară sunt semnate colonel (r.) Emil Dângeanu. El e, trebuie să fie el! Evenimentele din 1989 l-au eliberat cumva, probabil,  de povara nemerniciei omenești. L-am căutat și pe comandantul celuilalt pluton ( al actorilor, al regizorilor și al istoricilor), locotenentul M.F.,  o scârbă cazonă, un sadic cu apucături fasciste, elogiat fără măsură de superiori. Psihopatul părea predestinat unei cariere de general. Vorbea vulgar și era nesimțit. Dar uite că n-a fost să fie! Pesemne că a  comis multe abuzuri, lumea l-a uitat și nu i-a mai rămas nici numele. Pe termen lung, nemernicii sunt refuzați de istorie.

P.S. Îmi pare rău că sunt atâția scriitori minunați față de care n-am apucat să-mi exprim prețuirea. O voi face până a nu muri.
 

Ursuleții atacă băncile de brânză și paranoicii n-au șanse să facă depresie

* "Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crâşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mâinii în lanţuri. ... ” Așa scria regretatul poet Cristian Popescu.  Acum, de mâna cealaltă, românii au legat o pușcă. Miticii, Piscupeștii, Protopopeștii și Georgeștii joviali și inconștienți ai lui Caragiale au devenit niște criminali veninoși. Și-au luat puști și au omorât cele mai multe viețuitoare care rabdă de foame și de sete pe câmpuri și prin păduri, în viscole, sub ploi reci și în arșița verii. Oameni inteligenți și toleranți cum suntem, acceptăm tot ce ni se bagă pe gât, inclusiv nobelizarea unei variante a lui Ștefan Hrușcă, dar, lucru stupefiant,  încercăm chiar să justificăm porcăriile pe care le înghițim. Mai puțin crimele comise cu sânge rece, pe bani buni. Un ursuleț a fost adus în centru Sibiului și împușcat fără milă, ca un spărgător de bănci de pe vremuri.  Sunt, vezi Doamne, prea mulți urși și ar trebui să mai omorâm din ei. Pe niște euro, firește. Structura genetică a românului s-a schimbat, arăta Neagu Djuvara. Acum e mâncău și puhav. Nicio problemă, nu e un defect, aș zice eu. Nenorocirea e că personajul caragialian a devenit rău, răzbunător și are apucături criminale. Cum să omori niște ființe create de Dumnezeu, doar pentru a băga niște gologani în buzunar? Să fiu iertat, dar mi-e rușine cu asemenea compatrioți, ca și cu cei care îi aleg în fruntea țării. Parlamentarii nu sunt prea mulți? N-am putea să atârnăm în juvăț măcar jumătate dintre ei? Poate că așa am fost mereu. Nu mâncau și nu beau boierii români fără măsură? Nu-i duceau slugile de subsuori, fiindcă nu puteau merge pe propriile picioare? Nu era în aceeași situație Mateiu Caragiale, după ce s-a boierit? Nu l-a tăiat un neisprăvit în bucăți pe Vladimirescu, pentru o jumătate de țuică? ( Tudor era, evident, legat.) În multe țări au funcționat regimuri comuniste, dar orori ca în închisorile politice românești doar în China lui Mao s-au mai petrecut.
* Nu sunt la curent dacă s-a scris o istorie a brânzei, mi-a spus un filosof popular, vechi amic al meu, originar din Făgăraș. Acest aliment falsificat la greu pe piață a avut un mare rol de-a lungul secolelor. Se conservă ușor, e sănătos și armate întregi și-au tras energia din cunoscutul produs lactat, pentru a-și putea apoi nimici adversarii. Răzeșii lui Ștefan cel Mare nu cred că mâncau ceva mai bun. Poate mai adăugau ceva ceapă, că slănină n-aveau, precum ardelenii. Colegii de școală  care aveau acasă butoaie cu brânză erau mai solizi decât ceilalți, mai rumeni la față, aveau mai multă forță fizică și altă trecere în fața profesorilor. Mulți și-au făcut studiile până în pânzele albe și au devenit domni, grație zecilor de putini cu brânză pe care le-au distribuit în dreapta și-n stânga. Înainte de 1989, brânza era dolarul nostru, veritabilă valută națională. Cei crescuți cu caș și având cariere făcute pe brânză se deosebesc de restul cetățenilor , a mai glăsuit prietenul meu.  Sunt mai sănătoși, mai siguri pe ei, căpoși cât încape, oportuniști și nesimțiți. Cum ar suna un eseu intitulat Influența brânzeturilor asupra vieții sociale din România?
*Același gânditor, care-și bate capul din greu cu problemele vieții, mi-a încredințat ultimele sale reflecții. Iată-le : ” Pisicile cu nasul galben sunt cele mai afectuoase. Felinele negre nu știu să-și folosească ghearele și te înțeapă una-două. Nu munci pe degeaba, orice ar fi : recunoștința s-a transformat în invidie și prilej de dușmănie. Cu alte vorbe, trudești ca să-ți câștigi dușmani. Las la o parte că te vor urî și cei cărora nu le prestezi munci gratis. De ce să îi avantajezi numai pe unii? ” În materie de conflicte, de recunoștință și de invidie, nu mă pot pronunța. Cât despre muncă, sunt gesturi care te răsplătesc infinit mai mult decât orice sumă de bani. Iar pisicile sunt afectuoase fără excepție, numai că își manifestă în mod diferit iubirea față de stăpâni.
* Ceea ce nu știu medicii este că depresia este provocată unui bolnav nu de factorii identificați până acum, ci de paranoicii și scandalagiii care îl înconjoară pe nefericit. Asta se întâmplă în proporție de 99, 999999%. Unde vedeți un depresiv, căutați-i  și pe paranoicii care l-au îmbolnăvit. Paranoicul, un tip literar insuficient cunoscut! Dar ce se întâmplă când un paranoic devine el însuși depresiv? Face prăpăd, mai ceva decât uraganul Matthew, care a băgat groaza în Haiti! E o temă de roman și ar trebui să găsim o nouă denumire pentru boala cu pricina. Zilele trecute, un farmacist mi-a mărturisit că un cunoscut al nostru își ia medicamentele, pe rețete compensate, de la o farmacie din altă localitate. De ce oare? m-a întrebat omul, nedumerit. Să nu-l ia proștii de nebun, i-am răspuns. N-ai văzut ce spune câte un gospodar despre depresivi? După ce mi-a explicat că un procent ridicat din populația globului suferă de afecțiunea menționată, farmacistul mi-a dat această replică memorabilă :
- Auzi? Până la coadă, unde ai văzut tu vreun retardat care a făcut depresie? Numai oamenii deștepți fac așa ceva!

P.S. Sunt absolut emoționante imaginile cu ursul rănit care mergea în două labe, căutându-și hrana în New Jersey. Părea un om necăjit. Firește că s-a găsit un troglodit care i-a luat zilele. Criminalul l-a urmărit doi ani - doi ani, doamnelor și domnilor! - și, deși a văzut că animalul e pașnic, l-a ucis cu niște săgeți. Dumnezeule, cum poți permite așa ceva?

Oamenii mici omoară animale mari

        Mi-am promis mie însumi să nu mai postez nimic, pe blog,  până nu voi reuși să scriu despre cartea unui frate din Moldova. M-am abținut chiar când un prieten mi-a zis că i s-a semnalat că l-am mai înțepat în textele mele  - el face politică -, în condițiile în care m-am ferit să-mi dau cu părerea despre mersul ultimelor evenimente de la noi și n-am făcut nici cea mai mică aluzie la adresa amicului cu pricina. Ba chiar am făcut un greu compromis de dragul lui. N-am zis nimic nici măcar când am văzut că, pe net, Sfântul Arsenie Boca a fost transformat în agent electoral.
         Fac însă prostia de a deschide televizorul. Și ce văd? Ion Țiriac a fost la vânătoare, la Polul Nord! Urșii polari sunt aproape de extincție, dar demenții continuă să-i masacreze. Păcat, cândva avusesem o părere bună despre Țiriac. Țin și acum minte cum îl băgase în corzi, pe arena Progresul, în finala Cupei Davis, pe celebrul  Stan Smith, după ce acesta din urmă îl făcuse pulbere pe Ilie Năstase, cu două zile în urmă. N-am văzut și n-am auzit în viața mea ca unui alt tenismen să i se scandeze numele, cu atâta entuziasm, pe un teren de joc.  Alt îmbuibat, Ioan Nicolae, a împușcat, pe bani grei, un elefant pe care îl va împăia și-l va aduce la moșia sa.
        Deja mă umplusem de scârbă când îl văzusem pe regele Juan Carlos fotografiat lângă niște pachiderme ucise de el. Și este inutil să mă întreb de ce oamenii cu bani mulți nu fac ceva pentru protejarea mediului și a animalelor sălbatice, preferând să le nimicească. Se poate însă psihanaliza mania asta a bogaților de a omorî niște făpturi nevinovate, cărora nu le poartă nimeni de grijă?
         Dacă aș avea puterea necesară, aș da o lege prin care ”trofeele” proprietarilor de pușcoace să fie trecute la capitolul Crime împotriva naturii și aș confisca toate armele de vânătoare.
     
P. S. 1.S-ar părea că pușcăriașii și politicienii s-au pus cu furie pe scris, fiind, evident, mai mediatizați decât scriitorii profesioniști. Inspirat de un film cu un mafiot căzut în patima autorlâcului, îmi propun să analizez complexul care stă la baza orientării unor cetățeni către condiția de scriitor.
        2. Aflu, cu tristețe, că poeta Cornelia Maria Savu a trecut la cele veșnice. Îi citeam poemele încă din adolescență, dar am cunoscut-o abia în primăvara trecută, când ne-am întâlnit întâmplător la fosta ASB. Dumnezeu s-o odihnească!

O minte frumoasă

Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M. B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M. B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca.
M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști și băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul în mână și a apărut, după lungi și multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând „pe culme”, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.
M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Iată ce mi-a scris un prieten comun, excelent poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. :
G. nu e popă, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care,nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui    M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A    rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino ( Stratan - n. m. Ș. T. )dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.

Fază cu M. B : la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu votci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar câțiva actori, sigur Vasile Nițulescu. M. B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în didamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.

Nu l-am mai văzut pe M. B. din 1981.
Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Cam ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.
Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos.
Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?
De aceea înțeleg de ce Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat.
De ce Stratan și-a pierdut răbdarea.
De ce Michael Jackson s-a prăbușit ca un copil lovit de o piatră.
De ce lui Maradona i-au explodat mințile.
Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor fascina de-a pururi.