Un alt nemernic care și-a făcut satul de râs

       Într-o polemică dintre reprezentanții a două generații de scriitori, cineva, pe care-l stimez, a pronunțat cuvântul ”bețiv”, în legătură cu câțiva poeți, pe care îi admir fără rezerve, deși unii sunt cu mult mai tineri decât mine. Las o parte faptul că unii dintre autori, calificați astfel, nu mai pun de muți ani alcool pe limbă, dar argumentul pus pe tapet cu atâta suficiență mi se pare inacceptabil. E un simptom grav al îmbolnăvirii culturii noastre actuale. Și nu zic mai multe, fiindcă, din respect pentru toată lumea, nu vreau să rănesc pe nimeni.
1. Nu văd ce legătură are discuția respectivă cu băutura.
2. Chiar dacă ar bea cu vadra, un poet nu poate fi judecat după asemenea criterii. Nu suntem țațe a căror minte are forma și dimensiunile unei cutii de pantofi : cine nu încape acolo e ”prost”, ”bețiv”, ”nebun”, ”fără valoare” - ”De unde știi tu, mă?” ar suna replica unui coleg mai în vârstă - ”ratat” etc. Ar trebui să fim mai atenți cu calificativele, fiindcă psihologia a demonstrat că nu ne putem caracteriza decât pe noi înșine : ceea ce credem, la nivelul inconștientului, despre persoana noastră redirecționăm către alții, când ideea trece în planul conștientului. Nu putem ieși defel din limitele propriei personalități. Vorbind despre ceilalți, ne portretizăm pe noi. Apropo, curvarii în ce categorie de scriitori intră? Realizați? Ratați?
3. Aș vrea să știu ce mărci de băutură au consumat Edgar Allan Poe, Esenin, Baudelaire, Rimbaud, Faulkner, Hemingway, Charles Bukowski. (Ăștia n-au fost băutori de apă, precum A. Toma, Bogdan Duică și Mihai Beniuc.) În acest sens aș dori să devin un bețiv înrăit, numai să pot scrie ca ei. Până la urmă, a bea sau a nu bea e același lucru. Contează numai dacă scrii bine ori prost. Personal, am o simpatie deosebită pentru cei care beau - sunt mai inteligenți, mai talentați, au mai mult haz decât semenii lor - , deși nu mai gust deloc licorile inspiratoare.
         Discuția se poate prelungi la nesfârșit.
         Am produs aceste rânduri, profitând de o împrejurare amuzantă. Stârnit de doi  (încă) tineri critici literari, am căutat, pe net, poeme de Marin Sorescu. ( Cu două zile înainte, comandându-mi niște cărți, am uitat să trec și volumele din ciclul La lilieci și am vrut să recitesc poemele care în adolescență m-au contrariat. )  Într-adevăr, în opinia mea, avem de-a face cu un poet important - pe care eu, la momentul respectiv, inspirat de...Șerban Cioculescu, nu l-am înțeles - și un uriaș dramaturg. Nu i-am citit proza, dar am aflat lucruri uimitoare despre poetul din Bulzești.
       Știam că rudele lui Creangă îl considerau pe povestitor un nemernic, un mâncău și un bețiv care le-a făcut satul de râs.
       Consătenii spuneau despre Molière, că le-a făcut cătunul de ocară, fiindcă era... un bețiv.
       Tot bețiv a fost și Tolstoi, care și-a necinstit familia și rangul, după spusele unei babe, nepoata sa.
       Marin Preda a fost, după părerea unor silișteni, un nătărău care a scris și el ce-a auzit pe ulița lor.
       Sorin Stoica i-a mâniat amarnic pe câțiva proști care considerau că tânărul prozator ”a nenorocit niște familii”.
       Și pomelnicul e fără sfârșit.
        Dar ce credeți că spun unii dintre locuitorii Bulzeștilor? Nu, nu l-au făcut bețiv pe Sorescu, dar au spus, după apariția textelor din La lilieci, că... Marin le-a făcut satul de râs! I-a supărat mai ales poezia Cine mai trece pe drum, unde i-a pomenit pe săteni, cu toate poreclele lor.
        Rău e, fraților, să fii scriitor și să trăiești printre oameni care, neavând habar de ce înseamnă literatura, știu numai să râdă unii de alții. În orizontul lor, când scrii ceva înseamnă că râzi de cineva. Olteni, ce să mai vorbim.
        Îmi pare rău că nu am la îndemână textul Cine mai trece pe drum, dar voi reproduce un poem de dragoste scris de ”nemernicul” Marin Sorescu :

Perspectivă

Dacă te-ai îndepărta puţin,
Dragostea mea ar creşte
Ca aerul dintre noi.

Dacă te-ai îndepărta mult,
Te-aş iubi cu munţii şi cu apele
Şi cu oraşele
Care ne despart.

Dacă te-ai îndepărta
Cu o zare,
La profilul tău s-ar adăuga soarele,
Luna şi jumătate din cer.

Bukowski. Jurnal de sex şi de băut

Aproape că nu mă mai ţin curelele să duc până la capăt Femei de Charles Bukowski. Prea mult sex, prea multă băutură ! E adevărat că relatarea evenimentelor se face într-un stil direct, verde, sugestiv, care trădează un mare talent literar. Bukowski găseşte totdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima ceea ce doreşte. Textele sale nu au nici un dram de afectare. E viu, sincer, reconfortant.
Cartea este un fel de jurnal de sex şi de băut al lui Henry Chinaski, scriitor cu numeroşi cititori. El are periodic întâlniri cu aceştia, iar lecturile se desfăşoară după un tipic care şochează. Bea pe scenă până se face pulbere şi îşi întrerupe lectura textelor doar pentru a răspunde cu înjurături la insultele publicului şi a le arunca admiratorilor sticle cu băutură din frigiderul uriaş pe care îl are alături. Uneori nu mai ştie nici ce a citit sau a făcut, fiindcă îşi pierde cunoştinţa şi se trezeşte în vreun pat de hotel, cu un cec alături, onorariul pentru prestaţia sa. Realitatea lui Chinaski aproape că bate fantezia cea mai spumoasă, prin autenticitatea unui neverosimil convingător literar. Chinaski bea tot timpul. De aceea arată înfiorător. Când coboară din avion pentru încă o întâlnire cu admiratorii, organizatorul activităţii îi zice :
"- Dumnezeule, a zis Keesing, n-am văzut niciodată pe cineva coborând din avion şi arătând în halul ăsta."
Şi mai târziu :
"- Le bei, nu glumă."
" - Cât crezi că o s-o mai duci aşa ? "
Cel care întreabă va muri însă el peste câteva zile !
Chinaski toarnă în el, de-a valma, vodcă, whisky, bere şi vin de toate felurile şi calităţile. Dimineaţa vomită, apoi o ia de la capăt, fără să resimtă cine ştie ce disconfort. Când nu e cu paharul, cutia sau sticla la gură, Chinaski le călăreşte pe femeile care asaltează permanent apartamentul său infect. Voi da citate, folosind numai iniţialele unor cuvinte pe care Bukowski le scrie întregi :
"Am băut toată ziua şi în noaptea aceea am încercat din nou să fac dragoste cu Mindy. Am fost uluit şi mâhnit să aflu că avea o p... mare. o p... deosebit de mare. Nu observasem cu o seară în urmă. Asta era o tragedie. Cel mai mare păcat al femeii. Am tot pompat. Mindy stătea întinsă acolo, de parcă i-ar fi plăcut. Mă rugam la Dumnezeu ca lucrurile să stea într-adevăr aşa. Am început să transpir. Mă durea spatele. Eram ameţit şi mi-era rău. P... ei părea să se lărgească tot mai mult. Nu simţeam nimic. Era ca şi cum aş fi încercat să f... o pungă mare de hârtie, pleoştită. Abia dacă îi atingeam marginile p... Era o agonie. Era o muncă asiduă, fără nicio recompensă. Mă simţeam blestemat. "
Efectul artistic este remarcabil, dar în fiecare capitol există câte o scenă de felul acesta, mai mult sau mai puţin reuşită.
Pe un aeroport, Chinaski are impresia că o tânără îi face avansuri :
"M-am aşezat şi am aşteptat. Vizavi era o femeie elegantă, citind un ziar. Îşi ridicase rochia pe coapse, dând la iveală piciorul înfăşurat în ciorap de mătase. De ce făcea asta ? Aveam un ziar şi mă uitam, peste el, la picioarele ei. Avea coapse splendide. Oare cine avea parte de ele ? Mă simţeam caraghios că mă holbam aşa la ea, dar nu mă puteam abţine. Era bine făcută. Cândva fusese o fetiţă. într-o zi avea să fie moartă, dar acum îmi arăta picioarele ei frumoase. Curva dracului, ce-aş mai pompa la ea ! Şi-a încrucişat picioarele, iar rochia i s-a ridicat mai sus. Şi-a îndreptat privirea spre mine. M-a privit în ochi în timp ce eu mă uitam peste ziar. Avea o expresie diferită. A căutat în poşetăşi a scos o lamă de chewing-gum. A desfăcut-o şi a băgat-o în gură. O gumă verde. Mesteca guma şi eu îi priveam gura. Nu şi-a tras fusta mai jos. Ştia că mă uit. Nu puteam face nimic. Mi-am deschis portofelul şi am dat la iveală două bancnote de 50 de dolari. Ea a ridicat privirile, a văzut bancnotele, a lăsat din nou privirea în jos. Apoi, lângă mine s-a trântit un gras. Avea chipul foarte roşu şi un ditamai nasul. Era îmbrăcat într-un trening cafeniu. A tras un pârţ. Cucoana şi-a tras rochia în jos şi eu mi-am pus la loc bancnotele în portofel. P... mi s-a fleoşcăit. M-am ridicat şi m-am dus la ţâşnitoare să beau apă. "
Orice contact cu o fiinţă de sex opus se termină, invariabil, cam aşa :
"M-am urcat în pat cu ea. Micuţa fată-femeie era pregătită, am tras-o spre mine, norocul era din nou de partea mea. Zeii îmi zâmbeau. Sărutările au devenit mai intense. I-am luat mâna şi i-am pus-o pe p... şi apoi i-am ridicat cămaşa de noapte. Am început să mă joc cu p... ei. Clitorisul a ieşit la iveală şi i l-am mângâiat cu blândeţe. În cele din urmă, m-am urcat pe ea. P... mi-a intrat pe jumătate. Era foarte strâmtă. Am mişcat-o înainte şi înapoi şi am împins. Mi-am strecurat şi restul p... Era minunat. Ea m-a prins în braţe.... Apoi am renunţat să încerc să-i mai fac plăcere, pur şi simplu am f... -o, despicând-o nebuneşte... P... mi-o luase razna " etc.
Femeile au o psihologie simplă. Dacă nu le oferi destui bani, le jigneşti sau nu te culci cu ele, trebuie să fugi şi să te fereşti de răzbunarea lor.
Uite că ipocrita Americă l-a acceptat pe Bukowski ca pe un mare scriitor, iar vecinii săi nu l-au bătut cu ouă clocite şi cu pisici moarte. Scrie dur, cu notaţii crude, celiniene, uneori greu suportabile. Eu îmi pun însă întrebarea dacă un roman nu trebuie să aibă miză şi la nivelul semnificaţiilor şi să depăşească simpla impresie de viaţă.  N-am nimic împotrivă ca o asemenea operă să nu aibă intrigă, construcţie, stil şi celelalte mofturi. Dar fără atingerea magică a mitului şi în absenţa unei motivări psihologice, textul rămâne reportajul unor experienţe personale, fără putinţa de zbura în planul semnificaţiilor generale.
E părerea mea.

Băutura noastră cea de toate zilele

Organismul nostru conţine apă, în proporţie de peste 70% . Suntem o specie acvatică şi nişte fiinţe însetate. Fiecare bea ce îi place  şi cât îl duc puterile. Dacă apa simplă rugineşte instalaţie, alte licori ne dau aripi. Laptele, de pildă, e bun, dar nu pentru toată lumea. "Un om inteligent se îmbată ori de câte ori este nevoit să-şi petreacă timpul alături de proşti", spunea Hemingway. Frank Sinatra avea şi el o părere fermă în această privinţă :"Într-adevar, este posibil ca alcoolul să fie cel mai mare duşman al omului. Dar Biblia ne învaţă că trebuie să ne iubim duşmanii... " Aş adăuga că Biblia ne învaţă multe alte lucruri periculoase.
Relaţia literaturii cu alcoolul este o temă fascinantă. Sunt autori în opera cărora se bea pe fiecare pagină, dar nicăieri ca în Erich Maria Remarque şi în Hemingway nu se duce mai frumos paharul la gură. Am auzit despre bărbaţi care s-au apucat de băutură, fiindcă l-au citit pe Remarque. Uluitor ! Să devii adept al lui Bachus din motive livreşti ! Unii socotesc că alcoolul este un stimulent pentru creaţie.  Au fost poeţi, precum Poe, Dylan Thomas, Baudelaire, Bacovia şi Nichita Stănescu care au trăit o inspiraţie continuă, datorită băuturii şi au erupt toată viaţa asemenea unor vulcani. Poate că poezia izvorăşte şi din clondir, dar lucrurile se complică atunci când este vorba de proză. De aceea Faulkner nu amesteca scrisul cu... ameţeala. Scria câteva luni, apoi se îmbăta două săptămâni şi tot aşa. Total dependent, Hemingway bea zilnic şi asta l-a dus la faliment, în ciuda faptului că a avut un organism de fier.
 Mă gândesc ce frumos este să bei cu un om mare. Să-l fi ascultat pe Nichita recitând ori pe Preda povestind întâmplări din lumea lui însemna un privilegiu. Aici sunt de acord că întâlnirea, la un chef, cu nişte genii artistice îţi stimulează propria creativitate, făcându-te să reinventezi lumea, dându-i un alt cer şi o altă lumină. Cum sunau versurile unui cântec al lui Tudor Chirilă ? " Am să-mi trag un glonţ în cap/ Şi-am să-mi fac o gaură / şi-am să văd lumea prin ea / Într-o altă aură..." Să fi pierdut nopţile cu Baudelaire, Cioran ( care se îmbăta des în tinereţe ) sau Sartre ! Ce străfulgerări ! Ce revelaţii ! Ne-am fi depăşit condiţia şi am fi păşit în rând cu cu zeii. Poate că marii  artişti au instinctul autodistrugerii, iar băutura este o formă de sinucidere. Dar ei se salvează prin creaţie. Se  ştie că Romul Munteanu bea aproximativ două sticle de whisky pe zi, reuşind, totuşi, să conducă o editură de prestigiu, să-şi ţină cursurile la Universitate şi să citească anual cinci-şase mii de cărţi ! Setea sa legendară l-a salvat de la moarte  în 1977. Fusese invitat, împreună cu alţi scriitori, în casa unor prieteni. După o vreme a aflat că s-a terminat băutura. Oarecum supărat, a declarat că el nu stă pe uscat. Şi-a luat servieta şi a plecat. Când a ajuns în stradă, a început cutremurul şi toţi prietenii săi, de care se despărţise cu două minute în urmă, au murit sub dărâmături. Printre ei, celebrul A. E. Baconski.
Al. Piru era la fel de sforţos în această direcţie şi avea o memorie fabuloasă.
Băutura are însă şi latura ei întunecată. Dacă bei zilnic chiar şi o cantitate infimă, eşti dependent,  te numeşti alcoolic şi te-ai ars, spun doctorii. O cârmeşti către Infern. Ca şi Grigore Leşe, nu mai beau de multă vreme, dar nu mi se pare că băutura e un pericol pentru oameni, atâta vreme cât ei au voinţă.   Nu condamn aceată înclinaţie a fiinţei omeneşti şi nu o satirizez, cum cred unii, în scrierile mele. Dimpotrivă, consider că petrecerile sunt prilejuri de bucurie. O băutură bună este un imn închinat vieţii. Cine înţelege altfel textele mele, o face pe propria răspundere. Am însă şi eu prejudecata mea : nu poţi scrie romane de valoare, dacă eşti pradă extazului bahic. În concluzie, ori bei, ori scrii. Numai poezia este o fericită excepţie de la această regulă.
Să bei cu un prost este o experienţă pe care nu trebuie să o faci, îmi spunea un profesor pensionar. Prostia, zicea el,  prezintă o infinitate de manifestări şi ipostaze, iar proştii sunt de o varietate comparabilă cu aceea specifică insectelor.  (Poate de aceea dascălului respectiv îi plac reptilele ! )  Prost însemna, în vechime, un am care nu ştia să scrie şi să citească. Mai târziu, prost a devenit sinonim cu tâmpit. Dar cine mai este azi bătut în cap ? Colegul meu îl defineşte pe prost ca pe un tip uman conflictual şi toxic, a cărui ciorbă fierbe mereu prin oalele altora. E cel care îşi vâră nasul şi se pronunţă în domenii pentru care nu are nicio pregătire. Fără să-şi vadă lungul nasului, prostul e mereu cu ochii pe ceilalţi, urmărindu-i şi judecându-i. Însă cel mai sigur semn că ai de-a face cu un prost este că el ia foc când aude că un ins bine văzut are opinii diferite de ale sale. Prostul face alergie la valoare şi la inteligenţă. Se înroşeşte şi se albăstreşte asemenea turnesolului în prezenţa altor substanţe chimice. Abia aşteaptă să-i găsească respectivului nod în papură. Pe scurt, prostul vede numai proşti în jurul său şi se erijează într-un fel de instanţă morală în faţa căreia trebuie să dea seamă toată lumea.  E cel care nu are loc de semenii săi şi moare de grija de a-i băga în rahat ( unde el e în elementul său ! ) pe nefericiţii care intră în contact cu el . Dacă vei chefui cu un prost, acela te va cânta la toate instrumentele, de la ţambal la trompetă şi balalaică, pe toate şanţurile şi pe la toate morile şi târgurile. În sfârşit, familia lui te va urî, fiindcă el se plânge acasă că tu îl târăşti în fiecare seară pe calea păcatului şi îl forţezi să bea.
Şi aici am altă părere. Prostia, aşa cum o defineşte amicul meu, este tot o boală. Şi încă netratată. Un om normal nu este interesat de beţiile celorlalţi şi nu face liste cu cei mai însetaţi contemporani ai săi.  Un moralist care îi culpabilizează pe ceilalţi poate fi un fost beţivan - ah, cât de exigente sunt curvele pocăite ! -, un alcoolic ascuns sau un năpăstuit care a avut în familie băutori de calibru şi a fost marcat puternic de acest lucru.  Bolnavul condamnă, la alţii, propriile păcate. E amuzant că el vede beţivi şi acolo unde aceştia nu există. Aduci vorba despre cineva. E o femeie tânără. Am auzit că bea, spune persoana cu care discuţi. Zău ? te miri. Vine vorba despre altcineva. Bea de rupe pământul, spune cunoştinţa ta, care vede peste tot numai umanoizi cu sticle şi cu butoaie la gură. Dacă îi vei cerceta biografia noului inchizitor, vei afla lucruri surprinzătoare. Inclusiv că....bea de stinge. Cumpăraţi o sticlă de alcool în văzul mai multor persoane şi îi veţi vedea pe cei cu comportament deviant cum trec de o mie de ori prin dreptul ferestrelor voastre şi cum vă spionează, doar-doar vă vor vedea cu stacana în mână. La nivelul inconştientului, evaluatorul moral se crede ultimul om, dar fiindcă o aseemenea părere nu poate trece de cenzura conştientului, opinia lui este deviată către ceilalţi : ei sunt blestemaţii. În fond, vorbind despre amicii săi, bolnavul vorbeşe despre sine. Se pare că nu putem emite păreri decât despre fiinţa noastră : râdem de ceilalţi fără să ne dăm seama că ne batem joc de noi înşine. O atitudine rezonabilă este să-i recunoaştem fiecăruia dreptul de a face cu propria viaţă ce îl taie capul. A-l condamna pe un om căzut în greşeală înseamnă să admitem că suntem nişte fiinţe inferioare.
Ce mai încoace şi încolo, medicii au dreptate. Jos băutura ! E un flagel, o nenorocire pentru toţi pământenii ! Dar, în ceea ce mă priveşte, nu am de dat sfaturi nimănui, pentru că este mai frumos să guşti un pahar de vin cu un om inteligent, decât să bei apă plată, alături de un mâncător de căcat.