Un alt nemernic care și-a făcut satul de râs

       Într-o polemică dintre reprezentanții a două generații de scriitori, cineva, pe care-l stimez, a pronunțat cuvântul ”bețiv”, în legătură cu câțiva poeți, pe care îi admir fără rezerve, deși unii sunt cu mult mai tineri decât mine. Las o parte faptul că unii dintre autori, calificați astfel, nu mai pun de muți ani alcool pe limbă, dar argumentul pus pe tapet cu atâta suficiență mi se pare inacceptabil. E un simptom grav al îmbolnăvirii culturii noastre actuale. Și nu zic mai multe, fiindcă, din respect pentru toată lumea, nu vreau să rănesc pe nimeni.
1. Nu văd ce legătură are discuția respectivă cu băutura.
2. Chiar dacă ar bea cu vadra, un poet nu poate fi judecat după asemenea criterii. Nu suntem țațe a căror minte are forma și dimensiunile unei cutii de pantofi : cine nu încape acolo e ”prost”, ”bețiv”, ”nebun”, ”fără valoare” - ”De unde știi tu, mă?” ar suna replica unui coleg mai în vârstă - ”ratat” etc. Ar trebui să fim mai atenți cu calificativele, fiindcă psihologia a demonstrat că nu ne putem caracteriza decât pe noi înșine : ceea ce credem, la nivelul inconștientului, despre persoana noastră redirecționăm către alții, când ideea trece în planul conștientului. Nu putem ieși defel din limitele propriei personalități. Vorbind despre ceilalți, ne portretizăm pe noi. Apropo, curvarii în ce categorie de scriitori intră? Realizați? Ratați?
3. Aș vrea să știu ce mărci de băutură au consumat Edgar Allan Poe, Esenin, Baudelaire, Rimbaud, Faulkner, Hemingway, Charles Bukowski. (Ăștia n-au fost băutori de apă, precum A. Toma, Bogdan Duică și Mihai Beniuc.) În acest sens aș dori să devin un bețiv înrăit, numai să pot scrie ca ei. Până la urmă, a bea sau a nu bea e același lucru. Contează numai dacă scrii bine ori prost. Personal, am o simpatie deosebită pentru cei care beau - sunt mai inteligenți, mai talentați, au mai mult haz decât semenii lor - , deși nu mai gust deloc licorile inspiratoare.
         Discuția se poate prelungi la nesfârșit.
         Am produs aceste rânduri, profitând de o împrejurare amuzantă. Stârnit de doi  (încă) tineri critici literari, am căutat, pe net, poeme de Marin Sorescu. ( Cu două zile înainte, comandându-mi niște cărți, am uitat să trec și volumele din ciclul La lilieci și am vrut să recitesc poemele care în adolescență m-au contrariat. )  Într-adevăr, în opinia mea, avem de-a face cu un poet important - pe care eu, la momentul respectiv, inspirat de...Șerban Cioculescu, nu l-am înțeles - și un uriaș dramaturg. Nu i-am citit proza, dar am aflat lucruri uimitoare despre poetul din Bulzești.
       Știam că rudele lui Creangă îl considerau pe povestitor un nemernic, un mâncău și un bețiv care le-a făcut satul de râs.
       Consătenii spuneau despre Molière, că le-a făcut cătunul de ocară, fiindcă era... un bețiv.
       Tot bețiv a fost și Tolstoi, care și-a necinstit familia și rangul, după spusele unei babe, nepoata sa.
       Marin Preda a fost, după părerea unor silișteni, un nătărău care a scris și el ce-a auzit pe ulița lor.
       Sorin Stoica i-a mâniat amarnic pe câțiva proști care considerau că tânărul prozator ”a nenorocit niște familii”.
       Și pomelnicul e fără sfârșit.
        Dar ce credeți că spun unii dintre locuitorii Bulzeștilor? Nu, nu l-au făcut bețiv pe Sorescu, dar au spus, după apariția textelor din La lilieci, că... Marin le-a făcut satul de râs! I-a supărat mai ales poezia Cine mai trece pe drum, unde i-a pomenit pe săteni, cu toate poreclele lor.
        Rău e, fraților, să fii scriitor și să trăiești printre oameni care, neavând habar de ce înseamnă literatura, știu numai să râdă unii de alții. În orizontul lor, când scrii ceva înseamnă că râzi de cineva. Olteni, ce să mai vorbim.
        Îmi pare rău că nu am la îndemână textul Cine mai trece pe drum, dar voi reproduce un poem de dragoste scris de ”nemernicul” Marin Sorescu :

Perspectivă

Dacă te-ai îndepărta puţin,
Dragostea mea ar creşte
Ca aerul dintre noi.

Dacă te-ai îndepărta mult,
Te-aş iubi cu munţii şi cu apele
Şi cu oraşele
Care ne despart.

Dacă te-ai îndepărta
Cu o zare,
La profilul tău s-ar adăuga soarele,
Luna şi jumătate din cer.

Scrisul şi vorbele

    E uimitoare apetenţa fiinţei umane pentru cuvântări.
    Se naşte, se însoară sau moare cineva, ieşim în faţă cu o urare, un bocet sau un laudatio. În cazul răposaţilor se face şi o recapitulare a păcatelor lor.
    La aniversări curg elogiile în minunatre râuri, de mai multe grade.
    Generaţii întregi s-au uitat cu ochi admirativi la "domnul Trandafir", învăţătorul de odinioară, care, cu pălăria în mână şi îmbrăcat corect, îi lumina pe ţăranii care aveau copii de şcoală. Le vorbea curgător, înălţător, din inimă. Gargantua, cunoscutul personaj al lui Rabelais, copil fiind, se face de râs când, în cursul unei vizite, un fiu al prietenului tatălui său, i se prezintă foarte ceremonios - "Cu tichia în mână, cu faţa luminoasă şi buzele rumene etc, îi spuse că se numeşte X şi că este preaplecatul său servitor. ."" -, iar el, de emoţie, nu poate să scoată o vorbă. ( "Gargantua rămase cu gura căscată şi începu să plângă ca vaca...") E motivul pentru care Grandgousier, mânios, vrea să-l omoare pe meditatorul odraslei sale. Cuceritorul cuceritorilor, Alexandru cel Mare, a dobândit numeroase cetăţi din Asia Mică, ţinându-le apărătorilor câte un logos ameninţător şi punându-i cu botul pe labe. Împăratul fusese instruit de însuşi Aristotel ! Istoricii strigă în cor că un popor se cucereşte întâi ideologic şi la urmă cu armele.
    Am văzut apoi cum Ceauşescu îşi lungea constant predicile, spunând mereu şi mereu aceleaşi lucruri, dar câştigând enorm în proprii ochi : iată, era cineva, nu oricine poate să vorbească liber ore în şir. Era un fel de ritual de exorcizare a ignoranţei, o autoterapie prin care dictatorul îşi trata complexele. Am pierdut destui ani prin şedinţe care durau şi câte şase ore. Treptat, discursul a ajuns să mascheze un gol şi să ţină loc de competenţă. Aş zice că animalul politic de ieri şi de azi face din pălăvrăgeală un scop în sine, dacă n-aş şti cât de simţitor este boborul la înşiruirile de cuvinte rostite tare, peremptoriu. Să vorbeşti mult pentru a nu spune nimic, iată suprema realizare admirată de unii. Puţini bănuiesc că un om care îşi stăpâneşte meseria n-are nevoie să trăncănească pentru a convinge pe cineva de ceva. De pildă, Marin Sorescu, ditamai scriitorul, abia lega două vorbe. Vorba unui foarte mare poet contemporan : " nu vorbea, bâiguia..." În schimb, am avut un profesor de...istoria Partidului Comunist care ne fascina prin povestirile sale. Era un povestitor înnăscut şi mergeam la cursurile sale, fiindcă numai despre Partidul Comunist nu era vorba acolo. Mă gândeam cu admiraţie ce ar fi scris magistrul, dacă ar fi luat condeiul în mână. ( Nu-i dau numele, am aflat că a murit cu ceva timp în urmă, în floarea vârstei. ) Şi într-o bună zi m-am luminat. Era ultima zi de cursuri din viaţa noastră de studenţi, iar Rodica Zafiu, Călin Mihăilescu şi Liviu Papadima au avut ideea de a da... un extemporal mentorilor noştri. Tema era surprinzătoare : Ce mult v-am iubit ( adică ei pe noi ! ). Mihai Pop jr. a răspuns scurt : DAVOIPENOI ? Ceilalţi s-au chinuit să scrie ceva spiritual, dar în cele cinci minute acordate de nemiloşii discipoli nu s-a putut face mare lucru. Ţin minte că am furat teza lui Nicolae Manolescu - era şi el printre cei examinaţi, deşi nu ne fusese dascăl ! -, de departe cea mai  interesantă. Am păstrat-o multă vreme şi îmi reproşez şi acum că, într-un moment de prietenie extremă, i-am dăruit-o lui Nino Stratan.  Am căutat şi opera domnului care istorisea atât de frumos întâmplări cu lideri politici. Stupoare ! Bărbatul falnic, plin de şarm, mânca articolele hotărâte, nu ştia să folosească deloc cratima, se ajuta mai mult de majuscule, scrijelindu-le urât. Pe scurt, oratorul nu ştia să scrie.
        Am hotărât să mă uit mai puţin  la televizor. Persoanele publice care apar pe sticlă cred că flecăreala de doi bani ţine loc de muncă, de valoare, de pricepere. E adevărat că suntem un popor cu o exprimare eminamente orală, dar va trebui să mai şi închidem gura şi să ne vedem de treabă.

P.S. Wawrinka a jucat formidabil şi a câştigat Australian Open. De câţiva ani este mai bun decât Federer. Mă bucur că m-am înşelat în previziunile mele. Îl respect enorm pe Nadal ca om şi ca sportiv profesionist - e cel mai serios, se antrenează cu cea mai mare responsabilitate şi este un tânăr foarte frumos educat -, dar sunt două lucruri care nu-mi plac la el. Unul este jocul bazat pe forţă şi pe intimidarea adversarului. El s-a născut să strice jucăriile competitorilor, să-i încurce şi să-i umilească. Strâmbăturile sale sunt o tortură pentru orice om normal. Al doilea ar fi faptul că spaniolul nu ştie să piardă. El face parte dintr-o categorie curioasă de oameni care, în orice domeniu ar lucra, vor din tot sufletul să câştige totul - chiar când prestează o muncă de calitate inferioară - şi, dacă se poate, să rămână singuri în branşă. Toate trofeele au fost inventate pentru a fi câştigate de ei. E un minus pentru Nadal, care, în caz că va fi ajutat în continuare de pastile şi de organismul său de fier, va câştiga mai multe titluri de Grand Slam decât Federer. Jocul lui nu este bucuria minţii şi a ochiului, ci o cumplită răzbunare pe potrivnicii care reuşesc să-i trimită mingea peste fileu. Şi ar mai fi ceva. Când simte că pierde, Nadal apelează la tertipuri urâte, pentru a-şi scoate partenerii din mână. 
     

Un text trimis de poetul Valentin Emil Muşat

Era o vreme, în ţara asta...

de Marin Sorescu

Era o vreme când singurele sirene pe care le auzeam erau cele de  dimineaţa şi de la ora 15 când la Electro sau Oltcit se anunţa începutul sau sfârşitul unei zile de muncă.
Era o vreme în ţara asta când  cine termena liceul si intra la facultate era privit cu admiraţie şi i  se spunea cu respect, "domnul inginer sau domnul profesor, sau domnul  avocat. Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl
lua) doctoratul tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de  la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau  loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau  alimentaţia publică.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe  cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, libere,  sau e bolnav săracu om şi merge la doctor.
Era o vreme în ţara asta  când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o  informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.
Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia  operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu
o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic -ca toată lumea - în ziar, sub haină convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te  întâlneai cu altul umflat în piept te uitai superior şi zeflemitor la el gândind "ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept  are impresia că eu nu ştiu că o duce lu dom doctor. !"
Era o vreme  în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă şi cum vedeai  unul pe stradă în timpul orelor ştiai că "este unul din ăia de chiulesc  sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva  copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tacso că a chiulit.
Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu
înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze  una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi  întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare,  că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de  viitor.
Era o vreme în ţara asta când băieţi deştepţi erau  consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace,  făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: "ăsta e a lu Ilie de la sculărie. A terminat primul facultatea, l-au  luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept"
Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe  stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc,  să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la  Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la  liceu,
sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.
Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o  ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului "la una mică cu  băieţii". Una mică putea fi o minge, o ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unu să nu facă "una mică" cu  prietenii.
Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.
Era o vreme când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie,  acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte  cineva spunând cu mândrie"uite mamă, trece armata".
Astăzi din  două în două ore se aud sirenele celor de la ambulanţă, de la smurd, sau de la pompieri care anunţă începutul unei
nenorociri sau sfârşitul unei vieţi sau destin.
Astăzi, toată lumea termină liceul, ia  bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru "o linie".
Astăzi nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.
Astăzi străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la  serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.
Astăzi când vezi un poliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine  urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vre-o amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă unde e gâtuit traficul, vei  găsi un poliţist în intersecţie, "fluidizând circulaţia".
Astăzi  când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când  intri la medic
în cabinet înainte de a da cu bună ziua trebuie să dai cu plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat toată lumea intră cu  sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearceafuri, dezinfectant,  medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.
Astăzi când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la  discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul  din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, ifonul, sau tableta.
Astăzi tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o  familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe  săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un "ma  man" este ori urâtă cu crengi ori "tută".
Astăzi băieţi deştepţi
sunt cei fără carte, care reuşesc să "se învârtă" sau sunt "băieţi de  băieţi deştepti" care obţin bani uşor din "afaceri" cu fraierii. Cu cât  păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deşţept.
Astăzi când  te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe  cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă.
Astăzi oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e  ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se  asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe  că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă "la ţară " de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu  invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte, toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi
au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te mir că nu se dau cap în cap.
Astăzi ieşi din bloc şi  după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol ţi-l pune la gât şi  te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena  lui?
 Oare ce va fi mâine ? Va mai fi ţara asta ?

P.S. Marin Sorescu a murit în 1996. De atunci s-au întâmplat multe şi faptul că el este, aici, oarecum nostalgic apare acum perfect justificat. 

Cum a murit Anton Holban

Ştiam că Anton Holban a murit în urma unei operaţii. Ca şi prietenul şi mai târziu adversarul său Octav Şuluţiu, Holban o iubise fără speranţă pe Lydia Manolovici, o frumoasă şi capricioasă evreică, fiica unui industriaş de succes. În 2009 am scris un text pe această temă : O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban :
"Stimate domnule Anton Holban,
istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.
Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul Ambigen. Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa... Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul Jocurile Daniei, din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, Oameni cu joben, - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat ! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "
Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul Poveste de iarnă .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică... Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote...
Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !
A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile."
 Răspunzând la o anchetă literară, criticul literar Marius Chivu a spus, foarte inspirat, pe aceeaşi temă :
"Aş juca adevăr şi provocare cu frumoasa şi uşuratica Lydia Manolovici de care s-a îndrăgostit Anton Holban şi care l-a inspirat să scrie romanul Jocurile Daniei, unul din favoritele mele. De Lydia Manolovici, fiica unui industriaş bogat din interbelic, era îndrăgostit şi prietenul său, Octav Şuluţiu, care a scris şi el un roman inspirat de ea: Ambigen. Gelosul Şuluţiu a rupt atunci prietenia cu Holban (“Pe Holban îl urăsc, l-aş insulta, l-aş bate, l-aş ucide”, nota el în jurnalul ţinut în anii ‘30) şi a scris la adresa lui un violent pamflet intitulat “Licheaua sentimentală” (Mihail Sebastian i-a bătut atunci obrazul lui Şuluţiu într-o scrisoare de reproş: “Atacul dumitale aşa de străveziu, de indiscret şi de brutal nu se justifică cu nimic…”) Însă, în timp ce Lydia Manolovici avea nesfârşite convorbiri telefonice cu Holban, iar Şuluţiu îi trimitea flori şi scrisori înfocate, Zaharia Stancu era cel care câştiga bătălia amoroasă. Va scrie şi el un roman: Oameni cu joben. Când în 1940 Holban a murit la doar treizeci şi ceva de ani, Şuluţiu şi-a regretat comportamentul şi a scris: “Anton mi-a fost prieten şi i-am fost prieten; de ce l-am lovit?…” Tot atunci, Medy, sora Lydiei, i-a scris lui Şuluţiu: “Lydia când a auzit de nenorocire, a râs, a pus radio, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Aş întreba-o pe Lydia dacă chiar a râs."
Ceea ce am aflat recent este că Holban era bolnav de nervi, cum se spunea pe atunci. Era tot timpul agitat, nu-şi găsea locul şi niciun tratament nu dădea rezultate. Până la urmă, medicii s-au gândit la o soluţie extremă : o operaţie prin care să i se secţioneze prozatorului nervul simpatic. Operaţia a reuşit, pacientul a murit.
Mă încearcă o mare amărăciune la gândul că autorul Ioanei ar fi putut fi salvat, dacă ar fi fost tratat corespunzător şi îmi amintesc de un poem al lui Sorescu, Leac,  pe care îl citeam în adolescenţă, în paginile revistei  Luceafărul :
Când se dă de leacul unei boli
Toţi cei care au pierit de acea boală
Ar trebui să învieze
şi să-şi trăiască în continuare
Restul de zile
Până la îmbolnăvirea de o altă boală
Al cărei leac n-a fost încă descoperit.