Am un vis

Visez ca un scriitor român să ia Nobelul şi toţi confraţii să jubileze. Să îl felicite, să îl sărbătorească, să se mândrească sincer cu el. Laureatul să protesteze şi să spună că numeroşi alţi scriitori români merită premiul cel puţin la fel de mult ca şi el. Şi să rostească numele a patruzeci de autori.

Totuşi, editorul şi binefăcătorul autorului nostru îl va duce pe acesta în brânci până la Stockholm, unde să-şi primească premiul. La aeroport, norocosul va fi condus de toată scriitorimea română, care îl va ovaţiona. În capitala Suediei, scriitorul şi editorul vor ţine, pentru prima dată în istorie, un discurs în duet şi vor vorbi despre faptul că o cultură are nevoie de mai mulţi scriitori, artişti, filosofi, eseişti, istorici şi politicieni de valoare. La întoarcere, scriitorul şi editorul vor fi primiţi din nou cu urale,  de oamenii de cultură şi de o masă compactă de politicieni, în frunte cu preşedintele statutului. Vor descinde la Palatul Parlamentului pe care îl vor transforma, pentru o lună, în cea mai mare cârciumă din lume. Literaţi, savanţi, academicieni şi universitari vor bea şi vor benchetui, neîntrerupt, patru-cinci săptămâni, legând prietenii pe veci, ţinându-se de gât şi pupându-se pe urechi, ca fraţii. Vor fi cheltuiţi toţi banii primiţi de laureat. Fiecare scriitor şi artist va primi câte un milion de euro din partea parlamentarilor. Premiatul, dublu. Uniunea Scriitorilor nu va mai fi dezbinată şi va fi învestită cu prerogativele unei Case Regale. Va primi anual o sută de milioane de euro, din partea statului român.

Şi de atunci, scriitorii, artiştii, oamenii de ştiinţă, academicienii, universitarii şi politicienii vor crea şi vor trăi în pace şi fericiţi, până când...

Dar uite că mă înjură unul care a sărit de pe lista mea, din pricina bramburelii de pe Facebook.

P.S. Îmi dau seama că, oricare ar fi numele scriitorului român premiat, visul meu ar deveni, în realitate, un coşmar. 

Mircea Dinescu, un artist al nefoamei

Pe Mircea Dinescu l-am admirat mai întâi ca poet : prospăt, inspirat, plin de elanuri afective, original afirmate. Cu toate că el are teritoriul său liric şi va rămâne definitiv în istoria literaturii române, el a manifestat mereu o modestie care îi face cinste.
Revoluţionarul din el mi-a fost de asemenea drag. Dinescu are un mod apăsat, personal, expresiv şi generos lexical, de a-şi argumenta opiniile. Aceste însuşiri au trecut în gazetăria lui seducătoare, spumoasă, plină de volute spectaculoase. Mircea Dinescu, gazetarul, este una dintre cele mai plăcute prezenţe publice de la noi.
Între timp, Dinescu şi-a construit, pe malul Dunării, un fel de casă de creaţie şi s-a apucat de agricultură. Acolo arta este binevenită şi răsplătită prin ospeţe pantagruelice, noul moşier vrând parcă să răscumpere şi să răzbune foamea a zeci de generaţii de creatori. Pentru mine,  acesta este un miracol cultural : un poet adevărat a reuşit să-şi transpună în realitate visul de a astâmpăra setea şi pofta de mâncare a artei nerecunoscute încă.
Ceea ce mă mă încântă, de fiecare dată când văd câte o emisiune cu Mircea Dinescu, este bucuria cu care autorul se angajează în fabuloase proiecte gastronomice. El nu are nimic fals ori afectat în fiinţa sa şi de aceea ne răsfaţă constant ochiul şi mintea.